Este luni dimineața. În București un soare puternic anunță o zi toridă. Cerul albastru fără pic de nori prevestește canicula.

Mă îndrept liniștit spre servici cu pași mărunți. Þin ochii în pământ și nu am puterea să privesc fețele oamenilor care trec pe lângă mine. Traversez o stradă aglomerată fără să mă asigur în nici un fel iar un șofer claxonează insistent. “Probabil am trecut pe roșu” gândesc și continui agale drumul.

Ajung la birouri unde sunt salutat călduros de câțiva colegi. Răspund cu un zâmbet fals, o mască construită atent în decursul anilor. Dacă surâd lumea mă place, nu e nevoie să mai vorbesc. Oamenii judecă după aparențe și nu țin seama de realitate.

Dimineața trece netulburată de nimeni. Sunt singur în biroul meu și stau cu ochii ațintiți în gol ore întregi. Încerc să nu gândesc nimic. În felul acesta nu îmi amintesc coșmarurile care îmi tulbură somnul noapte de noapte.

Se face pauza de masă. Deși am un sandvich cu mine, nu îl mănânc. Nu am mai simțit foame sau apetit pentru ceva de foarte multă vreme. Atunci când mă hrănesc o fac într-un mod mecanic, fără nici o poftă reală. Înghit alimente doar pentru a trăi.

La ora două după amiază este o căldură infernală. Cămăruța mea îngustă și joasă nu posedă nici o instalație modernă de aer condiționat. E cald, foarte cald.

Secretara apare în cadrul ușii și îmi spune cu o voce nepăsătoare:

- Este o domnișoară în antecameră care vrea să vă vadă. Se uită în ochii mei și înțelege răspunsul meu surd, invizibil.
- O poftesc înăuntru atunci… Mai adaugă și apoi dispare închizând ușa cu zgomot.

Nu după mult timp o domniță intră pe ușă și înaintează cu grație spre centrul camerei. Este o fată tânără, douăzeci, maxim douăzeci și trei de ani. Trupul clepsidră este bine definit de rochia mulată și pantofii cu toc înalt. Þinuta elegantă și puțin sexy trădează o femeie stăpână pe orice situație. Într-o altă viață aș fi fost încântat să o cunosc.

Se oprește lângă scaun, și îmi spune delicat:

- Mă numesc Cătălina Adam, sunt agent de asigurări. Promit să vă rețin numai zece minute, știu că timpul dumneavoastră este prețios. Pot să iau loc?

Încuviințez tăcut din cap iar fata se așează pe scaunul din fața mea. Deși nu rostesc nici un cuvant, nici o recomandare, ea îmi știe deja numele. Probabil secretara i-a spus totul despre mine. Începe să vorbească însuflețit despre un subiect care nu îmi inspiră nici un interes. Nu sunt atent la ce spune, dar fiindcă mă uit îngăduitor în ochii ei, își închipuie că e în centrul atenției mele. Aud ca prin vis, din gura ei frumoasă cuvintele:

- Proprietățile imobiliare, sănătatea și viața dumneavoastră sunt deosebit de importante pentru noi!

Oh, gândesc cu inima strânsă, viața mea.Am trăit vreodată? Când? Nu o mai pot asculta pe această tânără insistentă așa că timpul se derulează rapid înapoi. Îmi amintesc cu amărăciune evenimentele tulburi care mi-au marcat destinul pentru totdeauna.

……………………………………………...……………………………………………………

Cu mulți ani în urmă, în perioada comunismului eram militar în termen undeva la granița României cu Bulgaria. La numai 20 de ani credeam că înțeleg lumea și o vedeam cumva frumoasă. Păzeam granițele țării cu demnitate iar la vremea aceea credeam până și în regimul de la putere.

Unitatea militară era poziționată într-un loc pustiu. Un tărâm sălbatic, frumos, cu multe păduri și poienișuri. Am patrulat zile întregi prin jurul garnizoanei încât după câteva luni cunoșteam zona ca în palmă.

Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri. Pe treizeci noiembrie în acel an s-a pornit iarna. Ne-am trezit dimineața devreme cu frigul în oase, eu și restul băieților din unitate. La radio se anunțau temperaturi de minus zece grade pentru ziua în curs.

Am fost toți uimiți peste măsură, deoarece cu o zi în urmă, pe douăzeci și nouă fusese o zi caldă. Chiar ne gândisem atunci că parcă venea vara și nu iarna. Soarele strălucise toată ziua pe cer. Douazeci și nouă noiembrie, ultima zi însorită din viața mea.

Ne-am adunat ca de obicei în careu după un mic dejun pe fugă. Plutonierul ne-a repezit în acea dimineață deoarece avea drept oaspete un șef mare de la județ. Am văzut și patru masini ARO noi nouțe în curtea garnizoanei, cu siguranță venite odată cu musafirul nepoftit.

Acel comandant pe care nu îl văzusem niciodată a apărut în fața noastră. Un tip înalt cam la patruzeci de ani, cu o înfațișare severă, a început sa ne vorbească:

- Bună dimineața băieți. A spus privindu-ne pe toți.

- Să trăiți. Am răspuns noi în cor.

- Vecinii noștri bulgari ne-au adus la cunoștință în această dimineață un incident neplăcut. Aseară, la căderea întunericului doi indivizi înarmați și extrem de periculoși au trecut granița bulgară pătrunzând pe teritoriul țării noastre undeva în fâșia protejată de voi. A tăcut un pic și a continuat…

- Obiectivul vostru astăzi e foarte clar, aceste două persoane trebuiesc eliminate cu orice preț. Sub nici o formă acești fugari nu pot rămâne în interiorul granițelor noastre.

Era ceva ciudat în gravitatea cu care vorbea, parcă vroia să se asigure de loialitatea noastră față de drapel!

- Da, să trăiți.

- Atunci să nu mai pierdem timpul. Nu uitați, sunt înarmați și periculoși. Fără focuri de avertizare sau negocieri, luați poziție de tragere și îi eliminați. Clar?

- Da, să trăiți. Am țipat din toți plămânii privindu-l țintă pe acel om necunoscut.

- Atunci, la treabă. Echipați-vă corespunzător, luați-vă câinii și ne întâlnim la mașini.

- Da, să trăiți. Am repetat mecanic răspunsul fugind spre rastelul cu arme.

Când am pus mâna pe arma din dotare în acea zi, m-am simțit puternic. Niciodată nu îmi fusese mai dragă. Atingerea metalului rece mi-a injectat mercur în vene. La trageri mă concentram așa puternic încât mâna mea se îmbina perfect cu acest al treilea braț “detașabil” al corpului meu. Unii trag cu arma la țintă, însă eu am tras mereu cu toată ființa și nu am ratat niciodată.

Mi-am luat câinele ( îl chema Șobi ) și am fugit spre ARO. Toată lumea era precipitată, ceva important se pregătea. Nori mohorâți pluteau pe cer ca o prevestire rea.

Am urcat în mașină și Șobi s-a așezat cuminte cu botul pe labe la picioarele mele. Cu arma sprijinită în podea și ochii lucind în semîntuneric, eram pregătit. Ceilalți tremurau un pic de emoție sau poate de frig, însă eu eram în transă.

Pe drum nu mă puteam concentra decât la misiune. “Eficacitatea maximă în orice domeniu este semnul clar al inteligenței peste medie” îmi spunea un profesor în liceu. Nu ratasem niciodată vreun om de placaj, la trageri eram superior tuturor. “Numai să mi se dea șansa, să am o țintă clară și nu voi rata…”

Am ajuns în zona zero unde șoferul a oprit mașina pentru scurt timp. Plutonierul mi-a făcut semn și am coborât rapid cu Șobi, în timp ce convoiul a continuat drumul mai departe, spre est.

Eram primul în marginea vestică a obiectivului. Logic ar fi fost să urmez nordul însă am ales să merg înapoi, de unde venisem, spre vest.

Înaintând simțeam că mă îndrept spre un loc numai de mine știut. Șobi se comporta ciudat, nu mai părea interesat și plin de viață ca de obicei. De vină era frigul poate. Era un ger așa cumplit încât toată roua dimineții înghețase pe plantele din jurul meu.

Vântul bătea domol dar simțeam în schimb cum mușcă din obrajii mei. Eram îmbrăcat destul de subțire deoarece încă nu apucasem să schimbăm uniformele. Iarna ne luase pe nepregătite și în acel an.

Am conștientizat că merg spre o pădurice binecunoscută mie din preumblări anterioare. Oamenii locului o numeau “pădurea moartă” deoarece copacii nu aveau frunze, și nu era verde niciodată.

Șobi s-a oprit deodată din mers. Cu toate insistențele mele nu a mai continuat drumul. S-a trântit jos cu botul înainte pe pământ și nu s-a mai ridicat. Am fost nevoit să îl leg de un copac și să îl las în pustiu…

Ceva mă conducea în acea zi; un instinct primar de vânător venit din interior îmi călăuzea pașii. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare, în timp ce mă apropiam de locul vizat. Parcă vedeam în viitor, aveam o presimțire ciudată. Nici o secundă nu m-am gândit să mă întorc și nu a fost nici o ezitare în acțiunile mele.

M-am apropiat lent de un delușor din spatele căruia puteam cerceta zona. Inima îmi spărgea pieptul în timp ce am luat poziția culcat pe pământul înghețat. Înaintând târâș prin buruienile moarte am ajuns în vârful grămezii de pământ. Pădurea se afla la circa o sută, poate două sute de metri distanță.

Mi-am pregătit arma fără să fac zgomot și am luat punct de ochire în mijlocul copacilor fără frunze din depărtare. Nu era nici țipenie de om, dar totuși am țintit într-o direcție precisă. Ce forță sau instinct mă determina să fac asta? Nu știam exact. Privind prin gaura mică de la cătarea armei, am pus hotărât degetul pe tragaci.

Nimic nu apărea din pădurea singuratică. O dualitate ciudată exista în interiorul meu. O voce îmi spunea că e o prostie ce fac, că nu are nici o logică sau vreun sens, în timp ce alta insista vehement să păstrez poziția.

A trecut ceva timp până când, incredibil, o persoană a apărut printre copacii din depărtare direct în cătarea armei mele. Un om mergea grăbit, încurcat, privind mereu înapoi spre pădurea din care venea. Judecând după aspect, trebuie că avea pe el mai multe rânduri de haine. După felul în care arăta și se legăna în mers părea un urs fugărit de un roi imaginar de albine.

Eram în poziția ideală. Aveam în țintă silueta ciudată, ființa vie, nu acel om de placaj de la trageri. Un dialog straniu a izvorât în sufletul meu:

- Ce faci? M-am întrebat deodată.
- Respect dispozițiile primite. Am răspuns tot eu.
- Dar nu pare să aibă vreo armă cu el, nu ești amenițat, vine direct spre tine. Nu te-a văzut încă, așteaptă, îl poți captura fără să îl ucizi.
- Ordinele sunt ordine.
- Nu, tu vrei sa îi iei viața, nu ordinele sau comandantul, ci tu.
- Nu-i adevărat, doar execut comanda primită.
- Ba nu, vrei, tu vrei, tu…

Ca un făcut, deodată străinul s-a oprit rătăcit. Părea să nu mai știe în ce direcție să apuce. Acum era momentul cel mai potrivit. Prin cătarea armei am ochit stomacul bulgarului pentru eficiență maximă. Adrenalina mi-a întărit corpul și degetul s-a îndoit sub comanda primită.

- Să nu ucizi. Un glas suav de femeie s-a făcut auzit de nicăieri…

Am apăsat pe trăgaci și glonțul a plecat șuierând asurzitor ca o rachetă din arma mea spre țintă. Ca și cum un tanc ar fi tras chiar în spatele meu, urechile au început să îmi țiuie. Nu știam în acele momente dacă am tras cu arma sau cu un tun imaginar, sau poate fulgerase din ceruri, așa tare resimțeam cu tot trupul explozia cartușului.

Eram nedumerit, trăsesem cu arma de multe ori la antrenamente dar niciodată nu încercasem așa un recul puternic. De parcă n-ar fi fost îndeajuns țiuitul din urechi… O pală de vânt rece mi-a izbit fața cu așa o forță încât aproape am scăpat arma din mâini! Ca și cum o palmă imaginară m-ar fi plesnit din înaltul cerului…

Un stol de păsări negre și-a luat zborul la auzul detunăturii iar omul din depărtare s-a prăvălit la pământ. S-a chinuit să cadă pe spate, nu și-a lăsat corpul să se prăbușească natural cu fața în jos…

M-am ridicat destul de greu sprijinit în armă și speriat ca un copil care așteaptă să fie pedepsit. Am început să înaintez ușor, cu pași nesiguri, spre persoana pe care o împușcasem.

Vântul abia mai adia când am ajuns lângă trupul secerat de cartuș. Victima mea încă nu murise, zăcea întinsă în buruienile înghețate din jurul pădurii moarte. Își ținea mâinile parțial degerate pe stomac și tremura convulsiv...

Când am avut curajul să ridic ochii spre fața femeii, chipul ei crispat mi-a dat impresia că nu vrea să moară, ci dorește să rămână în viață. Fularele împreună cu glugile hainelor groase lăsau să se vadă părul și fața străinei. Da, era o femeie la treizeci și cinci, patruzeci de ani. În alte circumstanțe aș fi considerat-o frumoasă... Dar acum însă era pe moarte...

Am rămas inert, în picioare, lângă trupul ei. Eu o priveam însă ea nici nu mă văzuse. Femeia nu era interesată de ucigașul din mine... Nici măcar de moarte nu părea speriată așa cum crezusem inițial. Sângele roșu care îi păta hainele și mâinile contrasta puternic cu cenușiul acelei zile de sfârșit de noiembrie...

A început să vorbească în bulgărește, limbă total necunoscută mie. Din cauza frigului, aburi calzi îi ieșeau din gură... Părea că sufletul ei moare și iese afară din corp printre buzele crăpate de ger ca o tânguială înceată, delicată. O durere fără de sfârșit izvora din șoaptele ei. Un cântec de leagăn și jale continua la nesfârșit...

Nu pricepeam o iotă din ce spunea. Dar nici nu aveam nevoie să înțeleg. Chinul ei era universal, era plânsetul femeii către copil. Îl auzisem uneori în copilăria mea, numai o mamă putea jeli atât de profund. Nu moartea o speria, ci grija pentru pruncul ce-l purta în interiorul trupului. Cu ultimele puteri, prin vocea caldă, încerca să liniștească trecerea în neființă a copilului nenăscut.

Din ochii femeii curgeau lacrimi iar din pântecele ei sânge...

Un timp nedeterminat a trecut dar eu nu puteam să fac nici o mișcare. Străina a murit într-un final, plânsu-i către ceruri a luat sfârșit. Ochii i-au rămas larg deschiși iar mâinile crispate au încremenit pe pântecul sfâșiat. În depărtare Șobi a început să urle ca un lup, așa cum nu-l mai auzisem niciodată.

Am simțit cum o forță diabolică îmi smulge hainele de pe mine și mă lasă gol , tremurând neputincios în fața iernii dezlănțuite. Arma mi-a căzut din mână și privind la ea mi-a venit să vomit. Eficacitatea ca soldat o dovedisem pentru ultima dată, luasem două vieți cu un singur glonte tras.

Târziu, mult mai târziu în acea zi… Comandantul și ceilalți băieți m-au găsit la pământ, cu trupul gol măcinat de convulsii. În agonie îmi smulsesem hainele de pe mine. Simțeam gust de sânge în gură în timp ce eram învelit în pături și transportat la mașină. Baieții nu au spus nimic, au privit doar în tăcere femeia moartă în pustiu.

La spital am aflat deznodământul. Pentru a-și mări șansele de reușită, cei doi fugari s-au despărțit în acea noapte de douăzeci și nouă spre treizeci noiembrie. Ea a fugit în stânga spre pădurea de unde mi-a ieșit în cale în timp ce el a mers mult în est și a intrat în perimetrul baieților conduși de acel comandant de la județ. L-au prins în câmp deschis; omul a ridicat speriat mâinile în aer și s-a predat…

A urlat ofițerul din toți rărunchii la acei militari până au început să tragă. Zece soldați au tras cel puțin o sută de gloanțe spre acel bărbat de la o distanță de nici treizeci de metri. Numai trei din ele și-au atins ținta, și acelea cauzând însă numai răni minore! Au tras în aer, în pământ, pe lângă el; nimeni nu a avut puterea să tragă eficient într-un om neînarmat, predat cu mâinile ridicate... A fost nevoie de un al patrulea glonț tras în plin de acel comandat cinic… Așa a murit acel nefericit, executat mișelește de la un metru distanță…

Motivul exact pentru care acest cuplu bătut de soartă a fugit din Bulgaria spre România a rămas un mister, ca și determinarea atât de categorică a acelui ofițer venit din oraș de a-i ucide. Probabil tot comunismul s-a făcut vinovat și de aceste crime, deși știu bine că nu vreun regim totalitar a ucis-o pe biata femeie.

După o săptămână, primeam o medalie și eram avansat în grad de acel comandant nemilos în curtea unității, de față cu toți ceilalți. Eram decorat pentru crimă! Venise iarna și ningea ușor cu fulgi uriași. În timp ce stăteam inert și insigna îmi străpungea pieptul uniformei… Un glas suav de femeie îmi șoptea la nesfârșit :

- Cei din urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi…

………………………………………………………………………………........................

Revin cu greu din amintirile negre la căldura toridă din interiorul biroului meu. Domnișoara din fața mea e nădușită toată. Își șterge cu eleganță transpirația fină de pe frunte cu o batistă și continuă să vorbească... Aud printre frânturi…

- O asigurare de viață cu noi este necesară din mai multe motive…

Deodata simt nevoia să o opresc. Straniu, au trecut ani mulți de când am vorbit ultima dată. Rostesc clar, cu o voce hotărâtă:

- Domnișoară… Cătălina nu își poate opri spaima și se prăvălește de pe scaun. Cade și se ridică anevoios cu o privire consternată…

- Eu nu am nevoie de o asigurare de viață fiindcă sunt mort de foarte multă vreme…Femeia țipă îngrozită și fuge afară din birou.

Abia după ce închei fraza observ și eu aburii reci care îmi ies din gură. Deși camera e ca un cuptor încins, eu nu simt căldura. Parcă sunt înconjurat de un zid invizibil de aer rarefiat iar moartea însăși, hâda… Ar sălașlui în interiorul meu încolăcită ca un șarpe… Termometrul sufletului meu pierdut arată minus zece grade pentru eternitate…

Suflu încă odată gheața din plămâni în atmosfera fierbinte și respirația mea se pierde în neant. Degetele îmi sunt degerate iar pielea are culoarea cenușei. Gri închis, ca acel noiembrie blestemat…

……………………………………………………………………………………………………
SFÂRȘIT
……………………………………………………………………………………………………


[ Beta 1 ]

15-10-2005

11:00 PM [GMT+2]

……………………………………………………………………………………………………

[ Beta 2 ]

23-08-2006

04:20 AM [GMT+2]