Astăzi este ultima sedință cu părinții din acest an. Stau în banca a III-a, rândul de la geam, vorba cântecului, și nu prea știu ce se întâmplă la această ședință, pentru că întreaga atenție o acord picioarelor lungi ale învățătoarei fiului meu…
- Domnul Icsulescu, mă aud strigat, ce spuneți, ne ajutați?
Mă ridic în picioare, reflex necondiționat creat în anii de școală, nu văd decât picioarele lungi ale învățătoarei și, fără să-mi dau seama despre ce este vorba, răspund zâmbind larg: „Cu plăcere doamna învățătoare, cu mare plăcere…”
După ședință, rămân 2 ore într-o cameră de hotel cu doamna învățătoare să punem la punct detaliile organizatorice, deși sunt un om foarte ocupat, viitorul fiului meu este întotdeauna pe primul loc!
Sunt un om cu oarecare stare materială, director la firma nevesti-mi, așa că nu cred că-mi va fi greu să împlinesc dorința Comitetului de Părinți al clasei a III-a D, din care face parte și fiul meu, să mă ocup de obținerea și amenajarea sălii în care să aibă loc serbarea de sfârșit de an. Escu, directorul căminului cultural mi-e prieten, așa că, pentru o sumă modică obțin pentru o seară sala mult dorită. Decorez cu doi angajați sala, cu câteva coșuri cu fructe, niște știuleți de porumb și o grămadă de frunze ruginii, care să simbolizeze toamna, apoi mă duc acasă să mă culc, pentru a fi în formă pentru serbarea de mâine…
Firma nevesti-mi este unul dintre sponsorii principali ai acestei serbări, așa că primim locuri în față, lângă familia primarului, cea a directorului școlii și a învățătoarei.
Ora 17. Așteptăm cu toți să înceapă spectacolul. 17.15, nici o mișcare, nici un semn că spectacolul va începe. Mă duc cu doamna învățătoare în spatele culiselor să vedem ce se întâmplă. Vasile, omul de la sunet, fumează liniștit o țigară. Îl întreb ce se întâmplă de nu începe spectacolul.
- Știți, domnul Icsulescu, instalația de sunet este proprie și personală, am adus-o eu de acasă. Eu am contract cu Căminul Cultural doar pentru programul de discotecă… Pe mine, cine mă plătește pentru uzura aparatelor?
Îl plătesc eu, un milion, și mă întorc, puțin iritat, așteptând să înceapă spectacolul. Mai trec 5 minute și nu se întâmplă nimic! Mulțimea începe să-și pieardă răbdarea, doamna învățătoare îmi aruncă pe furiș o privire rugătoare, așa că mă duc înapoi, în spatele cortinei. Îl intreb pe Vasile sunetistul care e problema, îmi face semn că, din punctul lui de vedere totul e OK, dar îmi spune că s-ar putea să fie niște probleme cu omul de la lumini. Urc pe niște scări metalice și ajung la omul de la lumini, pe care-l întreb răstit dacă nu cumva și-a adus și el becurile de acasă. Îmi răspunde calm că nu, nu a adus becurile de acasă, dar el e în afara serviciului „am avut program până la 4 și acum e deja 5 jumătate, până și în comunism mi se plăteau orele suplimentare…”. Încă cinci sute de mii, transferați din buzunarul meu în al lui, rezolvă problema…
Rămân în spatele cortinei, hotărât să nu plec, până când spectacolul nu începe! Mai trece un minut, lung ca un secol. „Ridicați odată cortina, oameni buni!”, strig, scos din fire. „Mitică se ocupă, îmi spune sunetistul și strigă lung, puternic, de parcă Mitică ar fi la un Kilometru depărtare: Miticăăăăăăă, bă Miticăăăăăăă, hai bă să ridici cortina!”. Ca din pământ, Mitică apare, mișcându-și leneș cele 120 de kilograme. „Trage bă odată cortina, să înceapă spectacolul, țip eu.” „O sută de mii, îmi răspunde Mitică, sunt în afara serviciului…”. Îl înjur, mă apuc eu să trag coleric de sfori, dar cortina nu se ridică! Mitică se îndreaptă încet spre ușă să plece, îl ajung din urmă „Unde te duci omule, trage cortina!”, îi strig. Îmi răspunde că se duce la dracu, ce mă mir, nu l-am trimis eu acolo, dar până la urmă se înduplecă pentru două sute de mii să ridice cortina! Muzica începe, luminile luminează feeric scena, din sală se aud ropote de aplauze, serbarea, în sfârșit, a început!
Îmi ocup locul în sală și nevinovăția copiilor mă face să mai uit prin ce am trecut. Creatoarea de modă Tina Tumitrescu, prezintă câteva colecții pentru copii când brusc, spectacolul încetează, copii-modele, nemaicontinuând prezentarea creațiilor cunoscutei creatoare! Mă reped iar în spatele scenei. Sunetistul e la locul lui, omul de la lumini și el, Mitică este gata să tragă și să ridice cortina… Din spate, se aud vociferările copiilor „Eu nu mă schimb doamna Tina aici, să mă vadă Mihăiță în chiloți!”. Copii nu au unde să se schimbe și Mariana, mai pudică, refuză să se schimbe acolo, pe hol, sub privirea curioasă a lui Mihăiță. Apare garderobierea, „Știu doamnă, îi spun, sunteți în afara programului, scuzați-mă!”, îi vîr cincizeci de mii în halat și cheia de la garderobă se găsește…
Simt că o venă îmi va exploda în cap, trebuie să ies să iau o gură de aer curat, să fumez o țigară… Cobor scările, mă îndrept spere ieșire când mă aud strigat. Tuța, femeia de serviciu, care rupe și biletele la intrare mă oprește. „Știți, domnu director, noi stăm în picioare, în frig, pe noi, cine ne plătește?”. Nu mai pot să rabd simt că înnebunesc, „Hoților, corupților, nenorociților!”, Tuța își ascunde greu cele 90 kilograme în cămăruța în care se țin măturile și gălețiile, murmurând „Domnule director, eu… eu…”
Mă plimb câteva ore pe străzi, apoi mă întorc să-mi iau nevasta și copilul și plec acasă.
Pe jos, nu mai am ban de taxi…