Toamna era semn de cumințenie.
Un soare blând, puțin trist, zâmbea unei amintiri...
Tabla acoperișurilor nu mai frigea, sub pași, pământul devenise blajin...
Apoi, ca un copil râzgâiat, ce-și da repede în petec...
Spoia de mântuială cerul în cenușiu...
Topea albastrul seninului...
Zălogea soarele, deșirând ghemul norilor.
Haimanalâcul era încheiat...
Priveam chiorâș cerul ce nu înceta să cearnă stropi reci, încurcandu-mi toate socotelile.
Îmi lipeam nasul de geam cu înfiorare.
O pâclă cenușie își țesea vălul.
Sigurul suport al existenței era acel ecran rece.
Picurii se striveau de luciul lui.
Urmăream continua lunecare, pariind pe unul sau altul.
Îmi lipseau "săltărețele broscuțe din Calaveras", dar aveam "atleții" mei!
Mai târziu, când printre firele ploii se amestecau fulgii pufoși de nea, eram încredințat că în iatacurile raiului, îngerii își primenesc aripile....
Făceam mustăți lui Pinocchio și barbă Albei ca Zapada...mă mutam puțin în Africa, împrumutându-i balonul lui Jules Verne...
Soneria țâraia lung.
Săream să o întâmpin pe mama, ce venea incarcată din Obor.
Pe masă, în bucătărie, gogoșarii făloși și verzile gogonele erau vârâte în temnița borcanelor.
După o lungă zacere, li se acrea și lor, devenind...murături!
Roșiile aveau o soarta mai crudă...Fierte in cazanul bunicii, sfârșeau în a fi transformate intr-o lavă roșie, închise în sticle cu gurile zăvorâte în smoală.
Tata era în dormitor, rezolvând "eternele-i" probleme...
În jurul patului, colile albe zburau ca niște hulubi, adăstând pe podele.
Eu încercam să-i ajut, încurcându-i.
Un val cald îmi copleșea sufletul!
Simțeam fericirea de a-i avea pe toți în preajmă...
Era armonie.
Mama cânta...