Era aproape miezul nopții...
Plaja era zgâriată de muzicile ce se auzeau de la înghesuitele discoteci ad-hoc. Numai lângă apă era liniște. Valurile mari spumegau de dorul împreunării cu pământul. Fără grabă, mi-am scos bermudele, tricoul și papucii și m-am îndreptat spre mare. Un val uriaș m-a izbit din plin în momentul cănd am pășit spre lună pe nisipul de-abia udat, val care parcă-mi interzicea să-mi continui drumul.
IMPOSIBIL!!!
NIMENI și NIMIC nu mi-ar fi putut schimba decizia! După câțiva pași, apa era deja așa de mare încât îmi răsfira părul. Am ridicat ochii. Cerul era tot o lună palidă, vegheată cu mare grijă de o mulțime de stele pulsând nervos la mișcările încrucișate și jucăușe ale luminilor din discoteci. Tălpile mă dureau de la zgârieturile provocate de stâncile îmbrăcate cu scoici, trupul încordat ca de obicei aștepta resemnat loviturile ce vor fi fost să vină, iar pletele adunau cuminți coamă de valuri, scînteieri de stele și cunună de lună.
Eram acolo pentru El.
Trebuia să găsesc leacul pentru rana ce mă ardea de mai bine de un an! Vroiam să mă dăruiesc lui TOATÃ, pură precum roua dimineții pe care o adunasem de când am fost în stare s-o simt până într-o marți, când...

Așteptam de mai bine de o oră mașina ce trebuia să mă ducă în localitatea în care avea loc ședința cu toți absolvenții de facultate din ultimii 5 ani, absolvenți ce fuseseră repartizați în județul nostru. Cu ochii aproape înroșiți de atâta concentrare înspre curba prea îndepărtată de unde trebuia să apară autobuzul și cu mâna încordată de „greutatea” monedelor înghesuite în punga de plastic, monede strînse de la colegi pentru nu mai știu ce activitate culturală, eu fiind responsabila cu așa ceva pentru că eram cea mai tânără și pentru că nu vroia nimeni s-o facă, deci... sătulă de atâta așteptare, mă luminez toată când constat că Dacia aceea oprește lângă mine și cel acare o conduce mă invită să urc. În momentul acela nu mi-a mai păsat că mașina strălucea nefiresc, de neagră ce era, că tipul de la volan, pe care eu îl cunoșteam de câțiva ani buni, nu-mi era deloc simpatic, ba dimpotrivă, nu neapărat pentru că știam că era unul din cei care-i păzeau pe „iluștrii noștri conducători”, ci pentru că de fiecare dată când mă întâlnea, se purta așa de atent încât mi se făcea greață. Pe drum mi-a explicat că merge în aceeași localitate, reședință de județ, cu treabă pe la cei de la Miliție. La coborâre am vrut să-i dau bani, așa cum se obișnuia în situațiile în care mergeai cu „ocazie”, însă m-a refuzat. La insistențele mele, chiar nu vroiam să-i rămân datoare, mi-a propus să-i fac cinste cu un suc când se va ivi prilejul. Perfect! Am plecat mulțumită, fără să mă gândesc că mă voi achita de datorie mai repede decât mi-aș fi putut eu imagina...
După vreo patru-cinci ore de „instructaj” am plecat bucuroasă că-mi mai rămâne ceva timp să mă plimb prin oraș, evident sperând să ajung în București mult mai repede decât o făcusem în sens invers. Spre surprinderea mea, exact în locul în care mă lăsase, mă aștepta „prietenul” meu, care pare-se își terminase treburile cam în același timp cu mine și pentru că a văzut că începuseră să iasă colegii mei de la ședință s-a gândit să-și facă „pomana” până la capăt și să și profite de promisiunea făcută de mine.
Așa deci, iată-mă din nou în mașina prea neagră pentru o zi de început de vară splendid, și iată-l întrebându-mă dacă mă țin sau nu de cuvânt în legătură cu sucul pe care am promis că-l dau. Evident, i-am răspuns că întotdeauna mă țin de cuvânt și așa am ajuns să fiu de acord să mergem chiar atunci să ne răcorim cu un CICO. Orgoliul și mândria mea de proaspătă abolventă de facultate și de proaspăt “om al muncii” m-au făcut să nu comentez în momentul în care „amicul” meu a părăsit drumul principal și a luat-o pe o alee frumoasă, foarte bine îngrijită, dar pe care, la fiecare două-trei minute întâlneam cîte o barieră cu soldați care ne salutau respectuoși. Văzâdu-mă din ce în ce mai mirată, a catadicsit să-mi spună într-un târziu că mă duce într-un loc foarte frumos unde este o vilă așezată pe malul unui lac, una din vilele „șefului” lui, adică… al nostru!!!
Nu mă gândeam în momentul acela decât că, dacă se intră așa de greu acolo, mie, de una singură, mi-ar fi chiar imposibil să ies, dacă mai ies...
În încercarea disperată de a-mi ascunde frica și furia, sau furia și frica, mi-am adus aminte de tine și dintr-o dată am prins puteri, mi-am îndreptat spatele și-am zâmbit cât am putut eu de fermecător. Ceva tot mi-a reușit, pentru că cel de lângă mine m-a privit surprins, după care si-a arătat dinții mari și regulați într-un rânjet pofticios. Atunci am câștigat, cred eu, un pic de respect în fața lui, tocmai pentru stăpânirea de sine de care el își imagina că dau dovadă. Bucurându-mă prea devreme de „ce fată deșteaptă sunt eu” și, cu convingerea că dacă eu nu am făcut niciodată nici un rău nimănui, nici eu nu pot păți nimic, iată-mă bând aprent liniștită un Pepsi pe terasa vilei, chiar lângă debarcaderul micuț unde se legănau indiferente trei bărcuțe frumos colorate. Când am terminat de băut paharul am spus cu o voce cât se poate de drăguță că mă cam grăbesc și că ar fi bine dacă am merge. El a spus că nu-i nici o problemă, dar că ar vrea să mai bea o Cola, Cola care pentru el era cu coniac, de fapt era coniac cu ușoare urme de Cola!!! și nu oriunde, adică nu pe terasă, ci în vilă, pentru că era păcat să ajungem până acolo iar eu să nu văd în ce condiții se „destrăbălează” conducătorii noștri!
Și uite așa am ajuns într-una din camerele de la parter, unde ne așteptau șampania, pișcoturile și înghețata de ciocolată. Cum am intrat, m-am îndreptat spre terasa care dădea într-o grădină superbă, în încercarea disperată de a câștiga timp, de a găsi o soluție să ies dintr-o asemenea încurcătură. Cu un zâmbet triumfător că mi-a venit ideea, m-am întors spre „prietenul” meu care, mai practic, nu-și pierduse timpul cu contemplarea peisajului ci se dezbrăcase într-un timp care mie mi s-a părut exagerat de scurt. Fără hainele de calitate și la modă pe care le purta, era și mai dezgustător decât mi se păruse până atunci. Probabil că reacția mea la imaginea lui când se apleca să toarne șampanie în pahare, reacție de scârbă totală, a interpretat-o complet greșit și s-a apropiat cu oarecare grabă spre mine pentru a-mi șopti, în timp ce-mi lingea urechea, că l-am înebunit și că dacă nu mă dezbrac singură îmi rupe hainele. Văzându-l că nu glumește, am scos din mânecă „asul”: sunt la ciclu!!! (am spus-o zâmbind ușor triumfătoare!!!). Întâi a avut o reacție de perplexitate, după care a izbucnit în râs, un râs pe care n-o să-l uit niciodată, un râs diavolesc. În momentul acela mi-am dat seama că am terminat cu copilăria, am terminat cu poveștile, că sunt fată mare acum și că trebuie să mă feresc singură de toate mizeriile unei vieți pe care o credeam numai cu urcușuri – pe măsura a ceea ce fac și ce dăruiesc.
Satisfacția lui a fost la început foarte mare când și-a dat seama că are de-a face cu o novice în ceea ce-și propusese el. Faptul că eu, după ce m-am drezbăcat, convinsă că nu s-ar sfii să-mi rupă hainele, am stat nemișcată, ba cred că mi-am și schimbat temperatura corpului mult sub cea normală, l-a făcut să-i piară elanul și chiar a încercat să mă facă să-l stimulez atingându-l cu mâna sau cu buzele. Cum refuzul meu a fost categoric, cred că în momentul acela și-a dat seama că poate să mă rănească ca să mă mânjească, dar că nu poate să mă supună ca să mă facă să fiu a lui.
Nu știu cât a durat, probabil că mai mult decât o viață, știu doar că m-a urmărit cum mă îmbrac, cu o privire extrem de nedumerită, de uimită, de gravă, m-a condus cu mașina până aproape de casă, iar a doua zi a venit să-mi aducă punga de plastic cu monedele adunate pentru nu mai contează ce, pungă pe care o uitasem în mașină, cred, sau de care nici nu știam că există, tocmai pentru că era dintr-un alt timp...

Și mă ardea...
Înaintam în mare, așa cum înaităm în viață, fără să clipim, cu credință și speranță în iubire... către Iubire. În timp ce mă scufundam, am auzit glasul tău, șoptit printre clipocitul apei: "Că-liii-naa! Că-liii-naaa! Că-liii-naaa!", glasul tău repetat de fiecare val care mă acoperea și mă-mbrățișa...
Picioarele au atins nisipul fin de pe fundul hăului.Am deschis ochii și i-am ridicat spre cer, dincolo de hotarul dintre mare și văzduh... Te-am văzut în spatele lunii, mânând-o grăbit spre mine... Atunci am ridicat mâinile spre tine, m-ai prins cu razele ei și m-ai ridicat ușor, cu duioșie, spre Lumină.

Când a răsărit soarele, eram întinsă pe nisipul umed, cu alge crude încurcate în părul blond, cu picioarele scăldate de fiecare val îndrăzneț, cu stelele adormite-n privirea albastru-verzuie și cu luna scăldându-mi fruntea brăzdată în miez de noapte de gânduri negre precum mașina șoferului, acum cenușiu...