agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-16 | | Când m-a sunat si mi-a spus, zâmbind oarecum, prin telefon: „Cred ca sunt însărcinată” am simțit o bucurie mare, copiii erau parte din planul vieții mele. Mi-au trebuit vreo doua zile ca să cobor din palmierul entuziasmului, sa cumpănesc și să-mi revizuiesc poziția. „Dar cum vom face, că trăim în țări diferite?... Sigur, o să mă frece la cap sa mă-ntorc și eu de abia am început să-mi intru în mână în țara asta nouă... Și acu’ că am gustat libertatea să nu am șefi trebuie să-mi scurtez.... Ea nu va renunța la cariera ei să vină într-o republică străină fără să aibă habar de limbă, de cultură, ca să nu mai vorbesc de prietenii și prietenele ei... Sarcina asta se potrivește acum ca nuca-n perete... ” Dar cum dracului să-i spun? Eram îndrăgostit de o femeie deosebită, cu mult stil și clasă, a cărei prezență în viața mea o puteam vizualiza cu ușurință și peste cinci decenii și totuși îmi puneam niște întrebări așa tâmpite. Dar erau gânduri care îmi aparțineau și nu puteam trece cu ușurință peste ele. Îmi era de asemenea clar ca o voi pierde dacă voi sugera alternativa renunțării, avortul era un cuvânt pe care mintea nu-l putea încă coagula în gânduri. Bineînțeles că la următoare conversație telefonica a simțit îndoielile din voce. Într-o seara, la un pahar de vin un prieten, care mi-a fost partener în niște peripeții sindbadiene, mi-a spus: „Știi cum e cu copiii, ei nu vin niciodată când trebuie, întotdeauna mai avem ceva de făcut, de terminat, dar să știi că nu există o clipa mai potrivită decât aceea aleasă de ei.” Cred că atunci s-a produs acel salt cuantic mental când gândurile și sentimentele se suprapun fără vreun echivoc. „Let’s have a baby.” mi-am zis și am strâns sentimentul, plin de convingere, la piept. Privind înapoi o sarcină mai ușoară nici că mi s-ar fi putut întâmpla. O auzeam aproape zilnic la telefon, îmi povestea despre grețuri și oboseală, despre nevoia de somn si problemele de garderobă. Era fericită. Eu eram intr-o stare mai difuză de fericire probabil și pentru că munca și distanța mă izolau de tranziția de faze și transformări. Odată cu trecerea primelor săptămâni în care dovezile date de ecograf mi-au confirmat că vom avea un băiat, mi s-au deschis porțile fanteziilor. Aventurile ce le voi trăi, călătoriile, alea adevărate, ce le voi face cu fiul meu. În același timp urmăream fascinat apariția dragostei materne care s-a materializat spontan și necondiționat, în special după experiența ecografică. De acum aglomerarea organizată de celule nu era doar ceva ci era o viitoare persoană. Iar această viitoare persoană și-a aruncat între noi, cu multe luni înainte de a-și face simțită prezenta sonoră, buzduganul priorităților, al drepturilor și al unei noi ordini. Nu aș putea spune că afecțiunea prietenei mele față de mine ar fi scăzut în vreo formă sau dimensiune. Chiar dimpotrivă. Era doar constatarea mea că fiul nostru nenăscut își cerea și el fără echivoc dreptul la o dragoste maternă fără limite. Nu știu dacă aș fi putut numi iubire sentimentul care-l simțeam atunci față de el. Probabil natura, în înțelepciunea ei, a mixat ceva în cocktailul de hormoni și a scrijelit pe cromozonul feminin niște directive comportamentale clare. Eram cu ceva pași în urmă la acest capitol și uneori chiar mă întrebam dacă sunt schilod sufletește sau sunt doar un spectator la acest miracol al naturii Eram acolo, urmăream, înțelegeam, mă bucuram dar tot spectator rămâneam. Copilul, în starea aceea, era al ei, precum un carnet de cec la purtător iar eu eram doar celalalt contribuabil genetic. Desigur căutam explicații evolutive, cum că natura a inventat cuplul doar în cazuri cu totul și cu totul speciale iar perechea umană e o consecință socială nu evolutivă, cu o istorie mult prea tânără ca să fie menționată în letopisețul genetic. Când ne vedeam, odată la câteva săptămâni, mă stârnea înfiorător. Femeile însărcinate dincolo de patru luni, după ce au scăpat de reajustarea hormonală, au o lumină incredibilă, o textură unică a pielii și sunt pline de rotunjimi erotice. Acest grad sporit de atractivitate cred că e mărită și de o reorientare spre interior, spre propriul trup pe care-l asculta și îl urmăresc fermecate, cu atenția unui ceasornicar încă nefamiliarizat cu ticăitul ceasului ce-l poartă la brâu. A fost o experiență fascinantă participarea la o astfel de transformare în viața unei femei. A femeii care era în acel moment cosmic partenera mea. Observam cu atenție nuanțele schimbării de zi cu zi. Femeia dispărea cu pași sprințari(daca se poate imagina așa ceva) și în umbra ei se ridica viitoarea MAMÃ. Au dispărut inelele, brățările, make-up-ul, pantofii cu toc, alura de „Cum ți se pare asta pe mine?” sau alte feluri de fițe, cu care din fericire nu am fost vreodată confruntat.. Fustele scurte, bluzele elegante, taioarele cambrate au dispărut prin nu știu ce colțuri ascunse și au apărut diverse rochii largi, salopete comode, sandale fără toc etc. ... Și nisipul se scurgea necontenit prin gâtul clepsidrei. Maternitatea aleasă era recunoscută ca una din instituțiile cele mai avansate în domeniu iar atmosfera parcului care întâmpina viitoarele mame avea un efect relaxant. Camera era prea puțin medicinală ca să-mi re-amintească locul în care ne aflam. Alături de un pat dublu pe care m-am întins imediat și lângă care pâlpâia un monitor de supraveghere nu prea erau alte ustensile din oțel inoxidabil. Două pulsuri alergau pe ecran în ritmuri diferite. Unul, cu pași mari binecunoscuți alături de unul mic, alert însă, extrem de hotărât căruia încă nu i-am fost prezentat personal. Din când în când pe banda de jos, seismograful contracțiilor desena grafice fractale pline de durere pentru cea de lângă mine. „Inspiră!! Expiră!! Inspiră! Expiră! Strigam precum un cârmaci la un concurs nautic, urmărind monitorul și magnitudinea evolutivă a durerii. Tot așa, într-un calvar nesfârșit. Câteva tablouri în culori vii, desenate de mâini de preșcolari, probabil cadouri făcute peste ani medicilor de foști nou născuți, împânzeau pereții vopsiți într-un roz pal. Din niște difuzoare ascunse se revărsa muzică clasică iar prin fereastra însorită frunzele ușor îngălbenite ale platanilor ne anunțau că va fi doar o altă zi însorită de toamnă. Personal cred că participarea taților la naștere e o experiență benefică atât pentru cuplu cât și pentru noul născut. Unele școli noi de psihologie și medicină pediatrică chiar susțin că legătura care se formează în acele minute inițiale sunt determinante pentru evoluția armonioasa a copilului etc. În același timp nu recomand oricărui bărbat să participe la un travaliu pentru că trăirea chiar și pasivă poate fi și destul de traumatizantă emoțional. Femeia, ființa gingașă, delicată pe care am îmbrățișat-o în fața primarului a dispărut și acum, aici, eram confruntat cu o femelă a speciei mele într-un moment în care natura a dezbrăcat-o de orice inhibiție. Durerea era singura ei axiomă valabilă, îi auzeam gemetele, simțeam că uneori în gânduri își dorea orice altă alternativă de ieșire din acest calvar infernal și că își jura ferm că va fi mama unui singur copil. La ce calvar, mă întrebam, am supus-o pe femeia asta pe care o iubeam din toata inima, la ce bun să te bucuri de venirea unui copil daca e atâta suferință în cale? Rațional știam prețul durerii, știam că și-a dorit mult un copil, știam că și eu am dorit același lucru, știam că durerea e parte din scenariu dar cu toate astea fâlfâielile de aripi ale unor astfel de gânduri îmi năpădeau fruntea. Erau clipe în care-mi spuneam că eu, eu bărbatul, eram făptașul care a adus-o în situația asta... Terminată de orele lungi de travaliu, transpirată și nedormită, cu cearcăne negre până la brâu… Priveam la femeia, la iubita, la partenera aventurilor mele și mă simțeam... oare cum mă simțeam? Oare taica-meu care fuma în anticameră la maternitatea de provincie unde am văzut eu lumina s-o fi gândit la astfel de aspecte? Moașa a strigat către mine: „Stai în spatele ei, susține-o și fi atent la respirație!” Erau ultimele minute. În sfârșit a sosit Daniel. Medicul mi-a dat în mână foarfeca și am tăiat cordonul ombilical, gros ca un furtun de udat gradina. Nu am simțit vreo emoție. După o verificare sumară că e sănătos și complet ne-au lăsat singuri cu el vreo jumătate de oră. În cameră era cald, o căldura care permitea bebelușului să stea întins peste mine. Primul contact direct, piele pe piele, cu fiul meu. Mă privea cu ochi mari plini de întrebări aduse de dincolo. Mă întrebam și eu ce poate simți el în clipa aceea. I-am povestit cât ne bucuram de venirea lui și ce fericiți suntem că ne-a ales pe noi drept părinți. Era o după-miază târzie de octombrie Al doilea buchet de flori pe care l-am cumpărat în seara aceea a fost pentru maică-mea. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate