Privi, la fel ca-n fiecare dimineata, soarele iesind greoi din cuibul sau de raze,in tacere. Si, pe masura ce fata i prinse putin din tenta rozolie a diminetii, se lumina pe chip si zambi. Acum putea sa inceapa o noua zi. Una cu truda si sudori. Nu conteaza, pentru el e un mod de existenta, un tel incrancenat, e vis si asta spune totul. Nu-i trebuie stilou cu penita de aur, ii e de-ajuns un creion pentru ca din mana sa sa rasara, odata cu zorii, bucuria si forta de a merge mai departe. Intra si el de ceva vreme pe Agonia si-si expuse poeziile la fel cum un comerciant isi pune marfa in piata dar fara ca s-o strige, s-o laude. Poezia lui nu necesita strigare e doar poezie. Si-atat. Astepta poata sa i se dea si lui o cat-de-mica incurajare, dar nu primi. Totusi asta nu-l descuraja sa nu mai scrie, din contra, daca acum stati si ascultati, undeva dupa miezul noptii creionul sa inca mai scrie. Pana va cadea epuizat din mana. Si, ca orice fapta magica, atat timp cat este citit mai scrie. Cand nu va mai fost citit isi va atentiona stapanul intr-un fel sau altul, o va face sigur.
Transpirat, se apleca peste masuta unde obisnuieste sa-si puna gandurile, simtamintele pe foaie sau pur si simplu sa mediteze. Creionul ii fuge ca impins de o mana nevazuta. Altadata creionului i se rupse mina intocmai cand sa-si termine rima, de data aceasta a fost altfel. Stapanul isi dadu seama de acest fapt si, drept urmare, gandi cu voce tare iar creionul ii zambi in felul lui si se pusera amandoi pe treaba. Cot la cot la fel ca doi buni prieteni ce nu dau batuti pana nu izbandesc intr-un proiect de viata si de moarte. Si scriu, si scriu, si scriu...