Nimeni n-a auzit-o vreodată plângând pe Mihaela. Mihaela nu știe să plângă.
S-a învățat să trăiască printre ceilalți copii, la marginea gropii de gunoi. Se târăște, dimineața, la marginea adăpostului, și vede cum răsare soarele de după mormanul înalt și rânced. Se prinde de buruieni și se mișcă de-a bușilea până în groapă. O scobitură de pământ, neumplută încă de gunoaie, e camera de zi. Acolo o găsesc muncitorii de la salubritate, când vin să descarce containerele. Îi privește cu ochi mari pe acești străini ale căror uniforme verzi cu dungi înseamnă mâncare, înseamnă ceva nou și bun pe ziua de azi. Cine știe ce se ascunde în pungile deschise, printre cojile de ceapă și pepene pe care le descarcă străinii!
Se trage la o parte și îi privește curioasă. Îi e teamă și nu prea. Nu înțelege cum oamenii ăștia, care seamănă atât de mult cu cel de vine acasă în fiecare seară mirosind urât, nu vin să dea în ea. Se uită la ea ciudat, cum te uiți la un trandafir crescut din senin pe o grămadă de bălegar, dar nimeni nu are curajul să vină să-l culeagă. Cine știe, o avea microbi. Și totuși, uite, au picioare lungi și groase și cizme și mâini grele, bătătorite, ca el. Ochii lor sunt negri, unul are și păr deasupra buzelor, păr mult, măturos, gălbejit, sigur și el miroase urât când ajunge seara acasă.
Mihaela se uită cuminte la ei cum descarcă, cum scuipă cu năduf și strâng din nas de duhoare. De-abia după ce pleacă și la groapă nu se mai aude nimic, nici un zgomot de mașină, nici un câine, se ridică și se apropie de comorile răsturnate pe pământ. Ce jucării frumoase! Ce bucurie să nu îți spună nimeni să nu bagi în gură tot ce-ți pică în mână! Oase moi, coji dulci de mere, mâncare. Trebuia drămuit bine ce cade pe azi, că nu se știe, poate mâine nu vor veni decât scutece urâte și cutii goale, pe care să le ia mama să le bage pe foc.
Mihaela n-a plâns nici în ziua în care mama ei a smuls-o din buruieni și a fugit cu ea la spital. În ziua aia n-a mai reușit să ajungă la groapă. A simțit de cum s-a trezit că ceva nu e-n regulă. Soarele parcă nu mai răsărea odată și undeva cineva icnea. I-o fi foame. Când să dea la o parte cerga cu care era învelită bucata de carton ce îi ținea loc de așternut, ceva tare și greu i se abătu peste cap. Rămase nemișcată. Mai vine? Nu mai veni. Dădu să se miște din nou. Încă una. Capul începu să o doară și ochii să curgă în voia sorții. În apropiere, icnetele tăcuseră. O fi fost mama, îi trecu prin gând. A plecat după apă. Ridică fruntea, curioasă. Un pumn greu se abătu iar și două palme grele o smulseră din carton. Nu vrai să stai locului, fir-ai a dracu tu cu mă-ta că mi te-a adus pe cap, ai? Și tu te bucuri că nu mai am unde mă duce, că mă dădură afară? Și tu mă chinui? Loviturile cădeau din senin peste cap, peste fund, peste spate. Cu ochii strânși, începu să se zbată. Mâinile mari o scăpară și ea dădu repede să fugă către buruieni. Iarba înaltă și grasă îi trecea de umeri, cioburile de pe jos, de la nesfârșitele sticle de bere băute la marginea șatrei, nu îi mai făceau rău. Învățase să le ocolească. Buruienile aspre îi intrau în ochi, în gură, amestecând gustul de ștevie cu altul, sărat, călduț, venit de nu știu unde, care picura încet și umezea buzele zdrelite. Puterile o lăsară încet, încet. Se lăsă pe spate, cu ochii în sus. Undeva, soarele care nu răsărise la timp începu să ardă cu foc.
Reporterul se apropie de fetiță și îi întinse o pungă cu dulciuri. Mihaela îl privi cu ochi mari, de dincolo de lume. Nu întinse mâna. Stătea în fund și privea în jur, neștiind ce se întâmplă. Ochii mari și vineți îl fixau pe reporter de la înțelepciunea celor doi ani neîmpliniți. Spatele dungat, cu urme grele, vineții, o durea. Tatăl zisese la poliție că fata a căzut din pătuț. În colonia de la marginea Devei nu se mai pomeniseră pătuțuri de ani de zile. Nici Mihaela nu avea pătuț. Mama o adusese la șatra de la marginea gropii după ce fugise de acasă și se înhăitase cu unul care venea să munească la ai ei cu ziua. Doctorii îi spuseseră că fata o să se facă bine. Mihaela privea în jur și nu pricepea nimic. Încercă să surâdă. Gustul sărat și călduț urcă iar din spărturi pe buzele arse. Și atunci hotărî, în căpșorul ei cu păr negru și năclăit, să nu mai surâdă niciodată.