I.

Deseori aud voci. Când sunt la duș, când fac mâncare, când merg la școală. Sunt voci diferite și îmi pare rău de tot că nu le pot prinde. Nu le pot păstra, nu le pot pune în cuvinte, nu le pot face auzite și altundeva decât în capul meu. Nu pot deschide gura, să le las în voia lor, să zburde mai departe. Iar atunci când încerc să mă așez la masa de scris și să pun pe hârtie ceea ce îmi spun vocile, gândurile se împrăștie în vânt și eu rămân stearpă, searbădă ca o brânză opărită și stoarsă prea mult. Fără voci, mintea mea nu e decât un morman de rugină.
Sunt voci difuze. Unele îmi spun ce și cum să fac. Altele ce ar fi fost bine să fac. Altele sunt voci pe care le cunosc bine, pe unele le visez noaptea, le pot în mine în speranța că acolo, în adâncul meu, vor căuta și vor găsi, mă vor înțelege. Este teribil ca tu, ca om care ești tu o voce, să nu poți lăsa afară din tine vocile care îți murmură în tâmple.
Vocile se adună ca niște obsesii. Nu le pot lăsa pe dinafară, ignora cu bună știință pur și simplu pentru că niciodată nu am lăsat baltă pe cineva care avea nevoie de mine. Am făcut tot ce mi-a stat în putință și dacă nu a putut el, am dat eu glas cererii lui. Oamenii au venit și s-au dus, alții aș fi vrut să mai rămână. Uneori, când îmi dădeam seama de ce rămâneau unii, plecam singură. Sau tăceam. Încetam să cânt. Și atunci plecau singuri, oamenii ale căror voci nu mai găseau ecou. Începeam să cânt pe la alte porți și alte voci intrau în mine și mă făceau să răsun, să reverberez de plinătatea lor.
Eu n-am știut niciodată să cânt. Am încercat să scriu. Să pun jos, ca oamenii, cu ochii, cu palmele, cu toate prelungirile ființei lor să îmi atingă sufletul scurs printre cuvinte. Am încercat să spun astfel lucruri pe care altfel nu știam decât să le citesc. Uneori nu era bine. Citeam cu voce tare. Citeam urât în cel care scuipa lângă mine, a cărui flegmă îmi încleia talpa încălțărilor, citeam urât în ziarul mototolit și aruncat la întâmplare, citeam urât în vocile ascuțite, care îmi răneau urechile, citeam urât în mirosuri, în priveliști și în oameni. Citeam urât peste tot. Cum să mai rămână ochii mei frumoși și atrăgători când eu citeam urât peste tot?
Uneori îmi gândeam viața în termeni de PR. Eu trebuia să am o imagine bună, pe care să mi-o construiesc cu atenție, astfel încât pe termen lung vreo scăpare întâmplătoare să nu îmi aducă prejudicii. Viitorul meu avea formele unei campanii continue, în care fiecare microfon era la locul lui și eu trebuia să mă plimb cu grație de la unul la altul, să spun cuvântul potrivit la locul potrivit, să zâmbesc la momentul potrivit și să tac cu superioritatea înțelepciunii, măcar din când în când.
Am înțeles mult prea târziu că nu eram matură. Că eram. Punct. Eram produsul unor experiențe, al unor conjuncturi și al acțiunii unor oameni. Îi întâlnisem la momente diferite, unii mă binecuvântaseră, alții mă răniseră. Unii îmi fuseseră modele, alții îmi repugnaseră din adâncul ființei. Îi urmasem pe fiecare, în tăcere, să văd unde duc. Când vedeam în ei omul, mă dădeam încet la o parte. Preferam să îmi păstrez mitul, decât să recunosc că sunt ca mine și eu ca ei.
Oamenii mă marcaseră în moduri diferite. O prietenă îmi spunea că eu nu am avut parte de exemple la momentul potrivit. Nici acum nu aveam. Erau lucruri pe care nu le înțelegeam, pentru că nu aveau exemple. De la cursuri la colegi, de la profesori la toți care roiau în jurul meu, marcându-mi mizantropia crescândă. Uneori mă pomeneam pe stradă uitându-mă la oameni. La cum erau îmbrăcați, cum aveau părul – sau șapca – la cum vorbeau, cum scuipau cu silă și înjurau cu ochii mijiți. Mă gândeam. Oamenii sunt ciudați. Oamenii sunt frumoși, îmi spuneam în câte-o dimineață, după ce în noaptea trecută făcusem dragoste pe săturate. Oamenii sunt urâți. Mă uitam pe fereastra stropită cu noroi a autobuzului și vedeam reflexele unei căciuli, a unui fular îndesat în guler. Oamenii sunt mizerabili de-a dreptul. Nu voiam să mă atingă, să le simt respirația, mă rugam să vină următoarea stație. Măcar câțiva din ei să mai coboare. Așa cum mă rugam în fiecare seară să adorm, cu dopurile înfundate adânc în urechi, până îmi făceau rău. Oamenii sunt mizerabili. Nu mai vreau sa fiu aici.
Aici? Peste tot. Oamenii erau la fel peste tot, mai urâți sau mai frumoși, cu urcușurile și coborâșurile lor. Cu tăieturile lor care te loveau pe neașteptate și te făceau să pierzi încrederea. Îți dădeai seama într-o bună zi că nu mai ai încredere, că ai pierdut-o undeva pe drum, ca pe un sac greu care nu știi când ți-a scăpat printre mâini. Priveai în dreapta și în stânga, amețit. Cum să mergi mai departe fără sac? Cum să nu mergi mai departe, când sacul nu știi unde l-ai pierdut, iar înainte pe drum te așteaptă poate atâtea minuni? Un instinct teribil de conservare, de supraviețuire animalică îmi împingea spiritul să continue, să meargă mai departe, chiar și atunci când noaptea părea deja prea puțin, chiar dacă o așteptam o zi întreagă, cu dopurile de urechi pregătite.
Uneori mă refugiam în biserică. Găseam mereu una mare, care să mă copleșească de la intrare. Una goală, să nu fiu văzută prăbușită. Mă ascundeam într-un colț și plângeam cu hohote. Mi se părea că în acest spațiu, al iertării și uitării de sine, mi s-ar ierta mai repede că plâng.
Alteori mă refugiam în prieteni. Îi încărcam cu afecțiunea mea și mă ascundeam în veselia lor, știind dinainte cum mă voi simți, cât de singură mă voi simți și cât de ridicole mi se vor părea jocurile lor nesărate. Dar erau un refugiu bun, ca un acoperiș de ploaie pe care îl iubești, că miroase a frunze vechi, putrezite, că deși zgribulești, ești în siguranță. Nu vei fi niciodată sub cerul liber cât timp un singur acoperiș va mai exista pentru tine.
Alteori eram eu însămi. Dar deja mințisem de atâtea ori încât oamenii nu mai știau ce să creadă. Cei mai slabi de înger, mai sensibili, o luau la fugă, înspăimântați. Își păstrau și ei mitul, sau măcar imaginea. Alții rămâneau, făceau față șocului de a descoperi că nu eram perfectă, că eram o femeie ca toate celelalte, că aveam și eu veninul și puroiul meu, singurătatea și tristețile mele, slăbiciunile și agresivitatea mea, durerea și cuvintele, acele mizerii nedorite care te fac să fii mai puțin om. Sau măcar mai puțin om decât ți-ai dori să fii.
De ce rămâneau? Descopeream mai târziu, când mă așteptam mai puțin, satisfăcută că încă o iluzie se încăpățânează să reziste. Unii ca să trăiască o agonie care nu era a lor. În trecerea de la o stare la alta, de la minciună la tine însuți, mereu trăiești o agonie. Și mereu e cineva acolo care să se înfrupte cu deliciul strigoiului, bucuros că sângele curge, nu îi curge. Alții ca să ia aminte. Ãstora le era milă, dar cu indulgență creștinească își plecau fruntea și spuneau: fiecare are exact ceea ce merită. Iar alții într-o încercare disperată de a te face să fii ceea ce fuseseși înainte să-i dezamăgești. Apostolii. Oameni mumificați deja de iubirea lor, care și-ar fi dat și resturile de carne să vadă încă un strop de flacără în Galateea lor. O Galatee a minții, căci fizic nici unul nu era în stare să poarte, să înțeleagă și să-și asume povara. Nu erau Dumnezeu, acești prieteni ai mei.
De obicei erau bărbați. Unul, doi, câțiva. Iubeau în mine femeia pe care nu o mai puteau atinge sau himera pe care crezuseră odată că o stăpânesc. Nu știu. Iubeau. Gândurile li se citeau în ochi, pe buze, în vârfurile degetelor, în mângâieri, în modul cum își dădeau părul peste cap. Mă iubeau. Iar sufletul meu secătuit îi întâmpina cu niște brațe lungi, mângâietoare și amăgitoare, capricioase. Nu mai eram iluzia lor. Era altul la rând. Că era departe? O întâmplare. Puteam la fel de bine să fiu iluzia unui aproape și a unui departe la fel de bine cum puteam fi propria mea iluzie.
Uneori mă întrebam dacă sunt femeie cu totul. Aveam în mine dulceți care sunt, în mod normal, atribuite sexului nostru. Dar ale mele nu erau atât de diluate, atât de ne-ascuțite, atât de curate, de soft cum erau cele ale femeilor din jurul meu. Fiecare în felul ei era mai femeie de o mie de ori decât aș fi fost-o eu într-o mie de ani.
Aveam acele mici nimicuri bărbătești care țin mai mult de temperament decât de trup, acele bruscări nejustificate ale celorlalți care la bărbați erau odinioară trecute cu vederea – acum nu, acum trăim în era comunicării generalizate și individualitatea trebuie disecată în agora.
Nu știu dacă e din pricina timpurilor sau a mea, dar sufletul meu ieșea în evidență, public, când mă așteptam mai puțin. Sufletul meu ascuțit, rugos, nebărbierit, sufletul pe care nu îl puteam supune cu nici un fel de educație. Și vedeam cu tristețe că nici ceilalți nu reușeau să o facă. Cu o încăpățânare demnă de cea mai neagră orbire îmi trăiam stările și etapele, convinsă că am dreptate, nu că ceilalți se înșeală întru totul, dar că eu nu mă pot înșela întru totul. Îmi ascultam instinctul cu încăpățânare și între timp mai pierdeam un candidat la nevoia de a-l cunoaște îndeaproape.
Așa a curs viața mea, până zilele trecute. Zilele trecute mi s-a întâmplat ceva ce a făcut să-mi fugă pământul de sub picioare. Încet, dar definitiv.

II.

Am cunoscut-o pe Anelia. Ziaristă. Trecută de prima tinerețe, poate și de cea de-a doua. Fericită, în felul ei.
Am văzut-o călărind cu îndemânare calul sur spre mașina care se răsturnase în râpă, aplecându-se lângă fiecare în parte și trăgând trupurile terciuite de sub motor. Am văzut-o ascultându-le respirația și strigând după oameni, dând porunci pe care nimeni nu ar fi îndrăznit să le comenteze.
Zbura de colo colo, cu pantalonii suflecați, mânjită cu noroi de sus până jos. Chema, întindea, punea mâna, ridica. Și mai ales se uita. Ochii ei curățau râpa cu ascuțimea oțelului. Mă gândeam că totul se imprimă, acum, în clipa care vede, într-un fișier nevăzut al creierului ei, de unde nu va mai ieși niciodată decât sub formă de material, articol de o formă sau de alta, realitate trunchiată, bucată de suferință percepută pe bucăți, ca un măr dat pe răzătoare. Că acele imagini, cu oamenii striviți în interior, de parcă o coloană vertebrală a ființei le-ar fi fost spulberată brusc în mii de bucăți ce nu mai știu să se recunoască, acele imagini i se vor întipări pentru vecie pe retină și le voi putea revedea, ca pe un film obsesiv, de fiecare dată când mă voi apropia de ea. Totul intra de-a valma în ochii și de-acolo mai departe, către sufletul ei, tot pământul reavăn, cu noroiul primăvăratic și mirosul de cauciuc ars și de florile Paștelui, cu sângele uscat în pete mărunte și cu acei oameni pe care nu mai venea cineva să îi ia odată, măcar să nu îi vedem murind sub ochii noștri.
În sfârșit, a venit cineva. Ne-a cerut să punem trupurile pe un fel de targă improvizată, cu care să îi urcăm până în vârful râpei, la Salvare. Între timp mai veniseră și alți oameni din sat, așa că i-am urcat, unul după altul, pe toți. I-am pus în salvare, unul peste altul, claie peste grămadă. Ultimul n-a mai încăput, l-am pus turtit in cabină, între șofer și asistentă, cu capul bălăngănindu-se când pe o banchetă, când pe alta. Au plecat. Anelia își șterse mâinile de pantaloni și răsuflă adânc.
Era corespondentă a mai multor publicații centrale în Valea Jiului. Scria reportaje. Oameni, locuri, mici întâmplări care în mintea ei magistrală se ridicau la rangul de adevărate resuscitări ale istoriei. Anelia simțea trecutul și îl lăsa să zburde de fiecare dată când îi stătea în putință, chiar dacă nu întotdeauna șefii de la București erau de acord cu abordarea, spuneau ei, dulceag-patriotică a articolelor. Totuși, le acceptau. Cum dispărea semnătura ei din vreo gazetă unde rubrica ei făcuse temelie, cititorii o căutau înnebuniți. Iar redactorii-șefi treceau peste orgolii și îi comandau încă un material. De fapt, Anelia era propria ei stăpână. Nu am înțeles niciodată cum se descurca, dar o făcea destul de bine.
Ne-am așezat pe iarbă.
- De ce sunt oamenii niște nemernici, Anelia?
- Pentru că așa îi vezi tu. E drept, oamenii nu sunt nici cele mai bune ființe cu putință, dar nici cele mai dăunătoare. Există rele și mai mare decât cele făcute de oameni.
- Ca de exemplu?
- Relele pe care le face Dumnezeu cu mâna oamenilor. Uită-te la noi, stăm aici și povestim de parcă toată lumea s-ar reduce la cuvintele noastre. Mă privești, îmi sorbi cuvintele. Crezi că eu îți voi putea spune vreodată de ce sunt oamenii așa cum sunt? De ce te lovesc acolo unde te doare mai tare? Și de ce le place să se retragă suverani, după ce au făcut-o, strigând sus și tare că ai ce meriți, că nici nu se putea altfel?
O ascultam și, chiar dacă nu eram mulțumită întru totul, mă bucuram egoistă că mai e cineva care se simte la fel de trist ca mine. Dar la Anelia era un alt fel de tristețe, era o tristețe structurală pe care, într-un fel, o depășise conștientizând-o și o transformase într-o armă de preț. Ochii ei, tăioși ca lamele, nu permiteau îndoieli. În spatele lor se ascundeau ani de zbucium, de întrebări și de goană. Mi-o închipuiam alergând nebună cu calul peste dealurile și văile pe care eu le descopeream abia acum, nebună de furie, nebună de ne-răspunsuri, înnebunită că nu există nimeni care să se pună în fața galopului să spună: stai! Înnebunită de durere, singură ca pădurea, în care fiecare copac e mai singur decât orice creatură pe fața pământului ăstuia, cu atât mai singur cu cât dă impresia că sunt mai mulți. Mi-o închipuiam descălecând, așezându-se pe vine și lăsând calul să pască în voie, lăsându-și ochii să alunece peste dealuri, târându-se până la primul tufiș, afundându-se în el, numai ca să-i simtă înțepăturile, să simtă durerea, să simtă ceva. Dar femeia din fața mea, dacă a făcut vreodată asemenea gesturi, și le reprimase demult.
-Hai, să mergem. Am zăbovit destul, îmi spuse și se ridică dintr-o bucată, răsărind dreaptă în fața soarelui. Calul îl luase săteanul de la care îl „împrumutase” când aflase că la locul accidentului nu se putea ajunge cu mașina. Eu a trebuit să fug după ea, cu tot calabalâcul după mine, de la aparatul foto care mă lovea peste piept la agenda pe care o strângeam cu încăpățânare. Nu îmi imaginasem că primele zile de practică îmi vor fi atât de pline. Ne îndreptarăm amândouă către mașina lăsată la marginea satului. Tot drumul spre Petroșani nu am scos o vorbă. Văzusem. Nu își luase nici o notiță. Aruncase un ochi pe fugă peste actele celor prinși între fiare și cam atât. Mă întrebam ce va urma.
Articolul. „Trei hunedoreni și-au pierdut viața după ce mașina în care se aflau, un Aro cu numărul de înmatriculare 02 MJN 3429, s-a răsturnat într-o râpă. Cei trei încercau să ajungă pe o scurtătură de la Leșnic la Merișor, un sat ce aparține de comuna hunedoreană Muncel. La plecare, ei fuseseră avertizați de sătenii din Leșnic că drumul e periculos, din cauza ploilor din ultima vreme”.
Articolul se întindea în acest fel, rece, tăios, crud în neutralitatea sa, pe trei sferturi de pagină în ziarul pe care l-am deschis a doua zi. Deci când voia putea să facă și asta. Să scrie nu doar reportaj, să scrie pur și simplu, gazetărie ieftină de tarabă, fără implicare, fără suflet. Nicăieri nu simțeam în acele rânduri sufletul clocotitor al femeii de lângă mine. Știam, după cum îmi spuseseră profesorii mei, că nu am de ce căuta suflete, pierdute, rătăcite într-un cotidian de informare. Dar nu în cotidian căutam eu sufletul ei, ci printre acele rânduri tensionate de durere, dar atât de spălate..
Mi se părea că oricine ar fi putut scrie acel articol, că l-aș fi putut vedea oricând, în orice ziar, dar nu mi-ar fi atras niciodată atenția numele din josul paginii, semnătura, omul. Mi-ar fi luat ochii cei trei morți și aș fi dat pagina cu silă, întrebându-mă de ce trebuie să citesc eu așa ceva, de vreme ce oricum nu mi se spune cum să evit să nu ajung eu data viitoare în locul vreunuia din cei trei, pufnind cu dispreț despre tipul de jurnalism practicat în acea redacție, despre senzaționalisme ieftine și faptul că eu nu voi practica așa ceva niciodată. Aș fi văzut articolul cu ochiul mini-expertului, care nu mai are nici inocența omului de rând, dar nici pătrunderea și puterea critică a veteranului cercetător.
Pentru că nu m-aș fi uitat niciodată la semnătură și nu m-aș fi gândit că în spatele celor trei coloane de text e un suflet care a asistat la acea catastrofă. Acum sufletul era lângă mine, iar eu încercam pe sub sprâncene să îi surprind reacțiile. Eram curioasă: oare chiar atât de indiferentă o lăsaseră cei trei morți, dintre care oricare ar fi putut să-i fie soț sau fiu? Dar chipul acestei femei nu mă lăsa să văd nimic. Așa cum nu văzusem când își concepuse articolul, când își făcuse restul documentării, când îl redactase și trimisese, astfel ca el să apară, cu delicatețea sângelui proaspăt, pe prima pagină a doua zi, nu vedeam nici acum reacțiile muncii, ale rezultatului ei. Anelia era o mască inertă, sub care ghiceam că se ascunde ceva. Ceva demn de cel mai important material pe care aș putea să îl fac vreodată.

III.

Un olimpic internațional a fost în excursie la Bruxelles și a furat un CD unicat. Știrea mă lovi în moalele capului. Îl vedeam. Înalt, suplu, cu ochi inteligenți, privind cu atenție în dreapta și în stânga. Prezentarea despre zboruri îi luă ochii.. CD-ul acela unicat, cu toate explicațiile înregistrate, cu machetele acelea fantastice.. Cuvintele începură să îi treacă în viteză pe lângă urechi, din toate nu mai rămase decât un abur nevolnic. Nici nu știu cum întinse mâna și strecură CD-ul în buzunar. Vinovăție. Satisfacție?!
Rugămintea organizatorilor, ca acela de-a subtilizat CD-ul unicat să îl depună înapoi, fără riscul oricărei pedepse, lovi ca o palmă rușinoasă delegația românească. Nici un tânăr din grupul de olimpici nu ar fi știut înspre care dintre colegii săi să își îndrepte degetul și să spună: tu ai fi în stare să furi! El? Privi noaptea CD-ul cu ochi de fur. Îl întoarse pe o parte și pe alta. Măcar de-ar fi avut unde să-l copieze! Oricum, sigur era securizat.. Ei, i-ar fi spart el codul cât ai zice pește, că nu degeaba e olimpic la informatică. Urmă o noapte de nesomn, în care colegul său de cameră sforăi, convins că Marius are diaree și trebuie să stea mai mult la baie decât în pat. Vizita prin camere a bătrânului profesor, riscul de a fi descoperit și de a-și compromite un viitor strălucit cu o acuzație stupidă îl făcu să ia o decizie.
Se despărți cu greu de CD-ul pe care începuse deja să-l simtă ca pe un copil. Îl lăsă fără să spună nimic, la poarta instituției. Se uită în jur, la cerșetorul de vizavi. Plăcuța lustruită scânteia în soare. „Donnez-moi une piece, refugie politique de Roumanie”. Între el, olimpicul internațional, și nevolnicul ajuns în Belgia pe șest nu mai fu nici o diferență.
Îmi fu rușine că sunt româncă. Rușine, o rușine de moarte, grea ca o povară, sub care îți vine să te încolăcești și să nu lași pe nimeni să îți vadă fața. Mereu căutam scuze oamenilor. Că sunt săraci, că nu au ce mânca, că fură de nevoie. Cine oare ar fura de plăcere? Iar cleptomania e o boală și cei ce o poartă sunt, probabil, internați pe undeva sau, dacă nu, măcar supuși unui tratament medical. Nu-i așa?
Și în cazul acestui copil genial în esența lui, pervertit de obișnuințe, aș putea găsi o scuză. Dar nu am nici o poftă. Gestul lui vine ca o palmă, ca un pumn în plexul generației mele. Generația asta de blazați care se pișă pe holurile căminelor și își lasă tampoanele sub duș, care strigă tare și dau muzica la maximum, care se machiază puternic și dorm puțin, mănâncă prost și fumează mult, se cheamă săraci, studenți, năpăstuiți ai soartei, dar îi prinde ora patru după amiaza în pat, uitându-se sictiriți la un film cu împușcături și mult sânge. Sau fugăresc pur și simplu inamici virtuali pe ecranul înșelător al calculatorului, dând click-uri după click-uri și manevrând mouse-ul cu privirea pierdută.
Am citit undeva că, atunci când ești stresat, preferi să te uiți la un film violent, că îți diminuează nivelul angoasei. Dar oamenii ăștia ce motive de stres au oare? Cursurile, pe la care ajung din an în Paști, și atunci mai degrabă ca să aibă împotriva cui să cârtească? Examenele, pentru care înjură de mama focului că sunt persecutați și scot pe furiș din buzunare, palmate finuț, hârtiile cu noua monedă europeană? Restanțe? Știu oare copiii ăștia ce sunt alea? Știu, de bună seamă. Dar li se rupe. Repercusiuni? Puțin aer consumat degeaba, într-un urlet răgușit de la atâta fumat, ca să-i explici lu’ mă-ta de ce ai atâtea bobițe. În rest, nimic. Nu trebuie să se lupte pentru burse, bleah, ce-i aia, toceală curată pentru fraieri, sau pentru un loc în cămin, obținut cinstit, pe baza unor note bune. Știu că în fiecare toamnă o să vină „bătrânii”, o să împingă la administrație prețul anului la locul în cămin, o să se ocupe fără să-i deranjeze nimeni de decorarea odăii plodului și vor pleca satisfăcuți că i-au oferit condiții jigodiei. Care jigodie, ca orice jigodie care se respectă, va mâzgăli pereții, va sparge caloriferul și geamurile, va bate cuie în uși și în dulapuri și va umple pereții de postere cu femei goale, lipite direct pe zid cu aracet. Oricum, la anul o să vină alți „bătrâni” și o s-o ia de la capăt. Ce mai contează atunci că se pișă pe hol, că pun muzica la maximum la trei dimineața, că fumează marijuana, că își lasă chiștoacele pe hol, de se adună un vătrai plin în fiecare dimineață, sau că adună în cămin lepre care le urmăresc colegele la veceu și se uită pe sub uși la ce se întâmplă în toalete? Sau că niște copii de anul I stau pe drumuri și își mănâncă nervii la gazde, plătind scump onoarea de a fi fost admis la o facultate de stat. Ei sunt fericiți. Sunt căminiști împliniți. Sută la sută. Fir-ar ai dracului de nenorociți, cu fumatul lor cu tot!
Vehemența mea o lăsă pe Anelia cu gura căscată.
- Nu știam că ești atât de pornită împotriva generației tale.
- Cum dracu să nu fiu? Tu crezi că sunt mândră de ce se întâmplă în jurul meu? Că ceilalți ne privesc ca pe niște strigoi și că sunt înspăimântați? Au și de ce să fie. Dacă speranțele de mâine se leagă de generația mea, ne-am dus naibii cu toții.
Anelia tăcu gânditoare. Începusem să învăț să o cunosc. Se făcea că nu mă vede, dar creierul ei lucra febril. Mă așteptam să mă pună cu botul pe labe cu vreo întrebare apropo de ce palavragisem eu. Dar ea tăcea. Își scoase pachetul de țigări și aprinse una, mestecându-i capătul încet.
- Uite, fumez. Și eu sunt o nenorocită?
- Anelia! Știi bine că nu e așa.. Că nu asta am vrut să spun, la naiba. Nu toți cei care fumează sunt niște nenorociți. Sunt o mulțime de oameni care îmi plac și cărora le pot trece cu vederea că fumează. Bunăoară, tu.. Privirea ei pătrunzătoare mă făcu să îmi plec ochii. Știi bine ce am vrut să spun și nu mă ajuți cu nimic făcându-mă să mă simt eu ca o nenorocită.
- Nu știu ce ai vrut să spui. Și nu am de gând să te fac să te simți nenorocită.
- Sunt multe de spus în legătură cu fumatul. Nu știu de ce urăsc atât de mult acest gest, această dependență hidoasă. Tata a fumat, l-am văzut desfigurat de furie când a rămas fără țigări și trebuia să meargă la muncă. Mama fumează, până și azi, chiar dacă știe că nu îi face bine. Am văzut-o, știi, am urmărit-o când a învățat să fumeze. Snobism prostesc de cucoane de la țară. Așa au știut ele să serbeze Revoluția. S-au apucat de fumat, și mama, și învățătoarea mea, și celelalte. Se ascundeau mai rău ca noi, care veneam dimineața mai devreme la școală, să jucăm hochei cu bilele de la socotitoare. Nu știau că nu e bine, era felul lor de a se revolta, de a provoca furori, de a marca faptul că ele sunt protipendada și ele fac ce vor. În sat, mama era una dintre cele mai bine văzute cucoane. Lumea se cam temea de gura ei, dar tot rămânea bine văzută. Þinea oamenii la respect.
- Și cum e cu ceilalți? La ei de ce te deranjează că fumează?
- Nu știu. Mă agresează. Eu nu am vrut să fumez. Vezi, încă din clasa a șaptea prietenele mele cele mai bune fumau. Nu mult, dar fumau. Mi se părea că seamănă atât de mult cu Cristi Dorca, o matahală de coleg, de două ori cât noi, care fuma de printr-a cincea. Nu le acuzam. Era treaba lor. Le invidiam pentru o anumită libertate, independență, indiferență. Erau genul de fete care nu ezitau să dea cu pumnul în masă ca să obțină ce vor. Cea mai drăguță rochie de petrecere, cei mai mișto bocanci, cea mai mișto geacă. Eu nu mi-am permis niciodată să fac asta. La mine creștea teancul de cărți luate de la anticariat, iar înainte cu o săptămână de Crăciun, cum era și ziua mea, mergeam la piață cu banii pe care mi-i dăduseră ai mei și îmi luam ce îmi trebuia. Dacă puteam să îmi iau de ei și geacă și bocanci și rochie, o făceam. Luam lucruri ieftine, ca să fie mai multe și să le pot varia cât de cât. Ca întotdeauna, le vroiam pe toate. Vezi tu, în familie, într-un fel aveam toți drepturi egale. Nu îmi permiteam să le cer alor mei mai mulți bani decât îmi dădeau. Cu ce îmi dădeau trebuia să mă descurc. Nu am avut niciodată curajul să cer o mărire de „salariu”. Nu era vina nimănui că eu nu îmi dădeam banii pe cosmetice, ci cumpăram cărți în prostie, cu o sete care nu mi s-a potolit complet nici azi. Dar sunt mândră, biblioteca mea e întreagă, la Săcămaș. Averea mea moartă, moartă de-a binelea..
- Bați câmpii..
- Nu, serios vorbesc. Nu mă deranja când fumau amicele mele, că nu o făceau pe banii mei. Mă deranja în schimb când fuma iubitul meu. A început și el să fumeze, prin clasa a șaptea, la un loc cu ceilalți. Eu nu vroiam să o fac. Pur și simplu. Mă gândesc la tata. Când e să se laude cu mine, zice da, am fată bună, nu fumează, nu bea cafea, de altele nu mă interesează, să se ocupe maică-sa. Mă durea că el fuma, că nu înțelegea.. Ce mult mă durea! Niciodată nu am găsit argumentul potrivit să îl împiedic să fumeze. Nici pentru el, nici pentru alții. Dar la el fumatul mi se părea un viciu atât de mare, atât de stigmatizant, atât de negru în impuritatea lui încât credeam că e imposibil ca iubitul meu să nu își dea seama că ne afectează întreaga relație cu fumatul lui. Nu și-a dat seama. Ne-am despărțit. Asta mi s-a întâmplat și mai târziu, cu un alt iubit. După el, nu mi-a mai păsat, cel puțin o vreme. Niciodată nu îmi mai pasă de ce se întâmplă cu cei pe care nu îi mai iubesc. Problema lor, viața lor. Însă iubirea mea pentru oameni se izbește constant de problema asta. Ca de un nor de fum, știi, un nor urât mirositor care te face să îți iei repede tălpășița.
- Fata mea, tu ai o obsesie. Anelia se ridică de pe iarbă și își șterse pantalonii. În ziua aceea terminaserăm repede materialele. Două conferințe de presă, programate frumos, dimineața. Am fost, i-am ascultat pe liderii huilei palavragind vrute și nevrute despre strategiile de retehnologizare și modernizare a minelor. Am dat două materiale scurte, ea și le-a scris pentru gazeta centrală cu care colabora, eu pentru presa locală. Le-am livrat repede. Gazetarii cu normă întreagă pot fi mult mai leneși decât par. Așa că ne-a rămas o după-amiază întreagă doar pentru noi.
Am luat-o pe jos până la marginea Petroșaniului, evitând cu grijă bălțile de noroi de la marginea șoselei. La marginea orașului, muntele creștea direct din drum, cenușiu ca zilele celor de îi lăsasem în urmă. Bănuiam că undeva, sus, pe muntele mâncat în măruntaie de ciocane ca de un cancer neobosit mai sunt urme de verdeață. Am luat-o pe o potecă și am urcat până am dat de un petic de iarbă. Ne-am așezat. Nu prea aveam cine știe ce panoramă, dar era bine. Mă simțeam în siguranță cu Anelia. Îmi plăcea să vorbesc, să mă aud vorbind, să mă descarc. Iar ea știa să asculte. Un firesc al lucrurilor, nu unul resemnat, izolat, ci unul plin, viu, vivace se năștea din spusele ei și îmi colora experiențele. Nu mai rămâneam aceeași după ce vorbele mele își găseau ecou pe buzele Aneliei.
- La câți oameni ai renunțat pentru că fumau?, mă întrebă scormonind cu piciorul frunzele putrezite.
O privii cu grijă. Se uita mai departe în pământ, căutând parcă o frunză înjumătățită de care depindea fericirea vârfului pantofului ei maroniu.
- Să renunț la oameni? La nici unul.. Nu cred să fi renunțat la cineva… pe care să-l fi respectat. Vezi tu, fumatul mă deranjează, mă agresează, dar totul ține de mediu. Dacă mediul e echilibrat și găsesc spațiile în care să mă simt în largul meu, nu mă simt amenințată.
- Amenințată de ce, Cristina? Cine să te amenințe?
- Să fiu amenințată. Să nu pot fi eu însămi! Să înghit fum pentru că așa trebuie, pentru că, pentru a fi cu prietenii mei trebuie să le înghit fumul celor cinci, șase țigări aprinse pe oră! Să le suport mirosul și gustul.. Și gestul acesta nenorocit, să-ți aprinzi țigara cu ifos, pe care eu nu știu să îl fac și pe care dacă l-aș face mi-aș pierde respectul în fața propriilor mei ochi.
- Și nu numai, Cristina. Nu numai.
- …ce vrei să spui?
- De fapt, tu nu ai voie să fumezi. Nu ai voie. Dar încă nu o recunoști. Þi-a spus tatăl tău vreodată să nu fumezi? S-a uitat în ochii tăi și ți-a spus nu fuma?
- Nu. Niciodată.
- Atunci, ce mai vrei? Nu ți-a spus să nu fumezi, dar e mândru că nu fumezi. Nu ți-a interzis-o verbal, dar a făcut-o mult mai adânc, mai adânc decât ai putea-o mintea ta înțelege. Și din momentul în care el nu îți mai poate interzice nimic, ți-ai interzis-o tu, fără să știi. Și mori de furie că ceilalți pot trăi fără interdicții. Deștept om, tatăl ăsta al tău.. Și continuă să scormonească mai departe cu piciorul în pământul jilav.
Era rândul meu să tac. Cuvintele ei îmi răsunau în creier ca un clopot rămas fără sfori, în bătaia vântului.
IV.

Uneori îmi masacrez sufletul. Vorbesc în fața unor oameni pe care nu îi cunosc foarte bine de lucruri care mie îmi sunt apropiate sau dureroase. O fac cu ușurință și nonșalanță, de parcă aș fi luat de mult distanță de acele evenimente și astăzi mi-aș permite să le privesc rutinizate, ca pe un film văzut de prea multe ori. Cine mă cunoaște cu adevărat știe că nu e așa, dar în același timp îi e greu să înțeleagă de ce recurg la asemenea strategii de victimizare. Nici eu nu înțeleg prea bine. Cred că uneori vorbesc doar pentru că mi-e teamă de ce aș auzi dacă aș tăcea.
Vocile mă bântuie, mă caută, mă îmboldesc să le fac auzite. Toate acele voci care se calcă în picioare în sufletul meu fac din mine un instrument de înșelare a tăcerii. De ascundere a golului, de îndoială că mai încolo de noi, de existența noastră limitată există și altceva. Ca un joc al ielelor nebune, vocile se învârtesc în minte mea amețitor. Mă întreb dacă vreodată voi putea fi liniștită cu adevărat.
Ceea ce pentru mine e un fel de operație cathartică, pentru ceilalți e un șoc. Mă privesc bizar, uneori mă ascultă, alteori se prefac. Pentru că eu sunt așa, mă interesează mult felul în care ceilalți își privatizează viața. De exemplu, modul în care o prietenă își ascundea constant partenerul de privirile noastre. Un individ cumsecade, de altfel, amabil și prietenos, destul de arătos și îndrăgostit de ea până peste urechi. Pe de altă parte, și noi eram fiecare cu ai noștri, mai buni sau mai răi, pe care îi mai bârfeam câteodată, când călcau în străchini, dar pe care îi iubeam cu consecvență. Deci, nu ar fi existat nici un motiv de panică pentru ea. Cu toate astea, își menținea relația într-un con de umbră, scoțând la iveală ceea ce o afecta exclusiv pe ea. Chiar și în momente de criză – prin care trecuseră din belșug la un moment dat, din cauza unor diferențe aparent ireconciliabile – ea nu lăsa să se întrevadă decât o parte ambiguă a acestui bărbat, după care nu îți puteai face o părere concretă. La toate astea se aduna încăpățânarea ei de a veni singură la petreceri, ba pentru că el lucra, ba pentru că.. De fapt, nu cred că tipul lor de relație m-a surprins, o poți numi una discretă și atâta tot. Mă surprindea atitudinea ei, agresiv-violentă, de fiecare dată când venea vorba de el. Ca o pisică care își apără cu încăpățânare teritoriul, cu ghearele și cu dinții. Era ceva, un amestec de gelozie și posesiune, de secretomanie și dorință de împărtășire, în același timp. Mi-o imaginam primind o educație de la o mamă care o învăța că în alte femei nu poți avea încredere, mai ales când e vorba de bărbatul tău. Și îmi imaginam un tată care nu s-ar fi dat în lături să își înșele soția, în ciuda înțeleptelor ei sfaturi. Atunci atitudinea amicei mele mi se părea ceva mai explicabilă.
- La ce te gândești, mă întrebă Anelia, care apăru în pragul ușii cu o ceașcă mare de cafea în mână.
- La ce am discutat ieri. Și la tata. Știi, de multe ori mă întreb dacă omul ăsta e conștient de cât de mult țin la el. Anelia mă privi cu ochi pătrunzători. Sării de pe canapea. Azi unde mergem?
- Facem o documentare despre un bătrân meșter. Stă în casă cu Peleșul.
Făcui ochii mari.
- Da, da, l-a făcut din rame de placaj traforate. Hai, să mergem, am moțăit destul.
O urmai fără prea multe cuvinte. Încă nu pricepusem eu bine de unde își făcea Anelia rost de ponturi, cine o anunța, cine îi spunea că urmează să se întâmple cutare lucru sau că acolo locuiește cutare, care are asta și asta de spus. Anelia era o comoară de subiecte ambulantă. Îmi pusei în minte să stăm de vorbă cât mai curând despre acest subiect. Selectarea surselor, îi spuneau pe la școală profesorii mei, cu prețiozitate. Dacă i-ar fi auzit, Anelia ar fi pufnit în râs.
Telefonul sună în buzunarul jachetei aruncate într-o rână pe fotoliu. Anelia se repezi la el. Da, răspunse cu ochii înguști. Da. Unde? Când? Cine mai e acolo? Se poate intra? Bun, venim imediat.
- Hai. A fost un accident de muncă la combinat. A căzut un ac de macara pe doi muncitori. Cică avea vreo șapte tone. I-a făcut praf.
Nici n-am apucat să reacționez. Mi-am sorbit în viteză ultima gură de ceai, mi-am înșfăcat geaca și agenda și am întins-o. Alergam pe scări atingând în fugă balustrada. Apartamentul Aneliei era la etajul nouă și nu aveam nici o poftă să-mi frâng gâtul, nu acum, când aveam în față un eveniment, un eveniment adevărat la care urma să asist și eu într-un fel, să fiu acolo, să scriu despre el. Mirosul sângelui mă atrăgea ca pe un lup tânăr. Încă nu știam eu prea bine ce înseamnă doi morți sau că i-a făcut praf. Simțeam adrenalina urcându-mi în vene, făcându-mi inima să palpite, să trepideze sub maioul subțire de vară. Anelia conducea tăcută, iar eu nu îndrăzneam să zic nimic. Mi-aș fi dorit să meargă și mai repede, să conducă nebunește și să ajungem primele la eveniment, noi, jurnalistele. Eram excitată la nebunie, mă simțeam ca și cum urma să îmi întâlnesc iubitul și în seara asta să îl las prima dată să mă mângâie peste tot, pe unde vrea el. Priveam în jur cu mândrie, mă uitam pe geam și îmi venea să scot capul să mă răcoresc, să îi privesc victorioasă pe ceilalți șoferi care mergeau încruntați în treburile lor, fără povara noului, fără goana nebunească de a fi acolo primii. Spiritul de competiție îmi dădea aripi, aș fi vrut să chiui, să sar în scaun, să zgâlțâi volanul. Doar prezența Aneliei mă tempera, ochii ei încruntați și buzele strânse. Mă foiam în scaun fără încetare, mă uitam la ea pe furiș. Nimic, nici o reacție. Doar ochii ei înguști, ca două lame de oțel.
Ajungem în fața combinatului. Mașini, de toate felurile. Unele le cunoșteam, aveau insignele diferitelor instituții de presă. Un reporter cărunt făcea deja un stand-up în fața porților metalice închise. Anelia își luă sculele și sări jos din mașină.
- Ce e aici? Nu ne lasă înăuntru? îl întrebă ea pe un reporter care se foia pe lângă gardienii îmbrăcați în negru.
- Nu. E prefectul înăuntru, acum iau morții. Vezi poate prinzi ambulanța, că eu trebuie să rămân aici..
- Hai, zi-mi ce știi. Ce s-a întâmplat, de fapt?
- A căzut un cârlig de macara pe doi muncitori, un maistru și un muncitor. I-a spart. Dar faza e alta. Pe macaraua de vizavi era nevasta unuia dintre ei. A făcut șoc și au dus-o la spital. Aveau doi copii, unul printr-a noua și altul mai mic. Celălalt nici nu era însurat.
- Ce știi de cârlige? Erau vechi?
- Păi cum, îți dai seama că aici n-a mai băgat nimeni un ban de când au făcut comuniștii combinatul. Dar ăștia zic că l-au verificat, că toate cârligele se verifică săptămânal și numai alaltăieri a avut loc verificarea.
- Cine a făcut-o?
- Unul dintre maiștri, e înăuntru și el, a intrat în tură de dimineață.
- Și când zic ăștia că ne lasă înăuntru? Ați vorbit cu Văidan? El unde e? Știe că ziariștii stau pe la porți și așteaptă?
- Vine încoace, a fost plecat în Valea Jiului. Ne lasă să intrăm, dar după ce scot morții de acolo.
Stăteam nemișcată și o ascultam pe Anelia punând întrebări în dreapta și în stânga. Părea că îi cunoaște pe toți și că nimeni nu ar îndrăzni să o refuze, să nu îi răspundă, să nu îi spună ce știu. Se îndreptă către gardienii de la poarta închisă.
- Ce facem, domnilor? Ne mai țineți aici mult?
- Ne pare rău, doamnă.. Ãsta e ordinul. N-avem ce face. Așa a venit ordinul, să nu lăsăm pe nimeni până nu vine domnul Văidan.
- Ce să facă Văidan, mă? Să-i învie pe morți? Anelia se întoarse cu spatele și murmură ceva printre dinți. Puse mâna pe telefon și se întoarse cu spatele. Închise și se apropie de mașină. Hai, ce mai stai? Nu vezi că n-avem ce să facem aici?
O urmai ca un cățel cuminte, cu inima ghem. Nu îndrăzneam să o întreb unde mergeam. Până atunci nu știusem nici măcar că la un combinat există mai multe cuptoare și că noi eram în fața intrării unui cuptor, nu a combinatului. Ignoranța mea mi se părea monumentală, ca să nu mai vorbim că nu reușeam să-mi aduc aminte nici de-al naibii cum îl chema pe prefect. Tăceam mâlc și urmăream drumul, încercând să-mi dau seama ce avea Anelia în minte. De data asta conducea mai repezit și o simțeam încordată. Ajunserăm la intrarea principală a combinatului.
- Așteaptă-mă aici. Dacă nu apar în zece minute, cere la poartă să urci la birouri, sus, la etajul șapte. O să te lase să treci.
Anelia se săltă de lângă mine. O văzui vorbind scurt cu femeia în salopetă și strecurându-se pe poartă, către măruntaiele necunoscute ale combinatului. Încercai să îmi găsesc un loc. Mă simțeam încordată. Nu știam ce avea să iasă din ziua care începuse atât de năucitor. În câteva minute o văzui pe Anelia ieșind, la fel de încruntată. Sări în mașină, fără să zică nimic. Ajunserăm la poarta cuptorului. Ceilalți ziariști se călăreau în continuare, să prindă peste umerii celorlalți ce se întâmpla înăuntru. Anelia se apropie de gardian. Îi întinse un petic de hârtie. Tot atunci, din spate, o coloană de mașini cu geamuri fumurii se apropie în trombă de poartă. Anelia fu deja în mașină când grilajul se trase și coloana năvăli înăuntru. În coada mașinilor fumurii, Anelia dădu tonul pentru ziariști. Într-o clipă, toate mașinile cu insigne erau încolonate după Dacia noastră și după câteva minute debarcarăm în fața cuptorului.
Muncitorii stăteau zgribuliți, pe lângă ușă. În ochii lor murdari de cărbune mi se părea că văd imagini cunoscute. Mustățile pline de sudoare, de funingine și îmbâcsite de fum erau strânse pungă pe buzele crăpate. Se dădeau la o parte cu teamă, cu un soi de respect amestecat cu resemnare, făcându-ne loc să intrăm în cuptor. Nu știu la ce mă așteptam când am intrat. O hală imensă, cu pereții garnisiți de utilaje. Două macarale, una mobilă, una fixă. Un cârlig mărunt atârnat sus, ca o spânzurătoare. Și unul mare, prăbușit la pământ.
Accidentații fuseseră scoși din cuptor și duși la morgă cât timp am fost noi plecate. În locul lor rămăseseră un maistru încremenit, care repeta la infinit că el personal a verificat cârligul cu două zile înainte, un grup de muncitori cu mâinile încrucișate și câțiva gulerați la costum, care presupuneam eu că fuseseră în mașinile cu geamuri fumurii. Îl recunoșteam pe unul dintre ei, fotografia lui apărea mereu prin ziare în legătură ba cu încă o achiziție dubioasă, ba că și-a scos încă un ziar, ba că ar fi implicat în scandaluri cu mafia huilei. Era prefectul, al cărui nume nu mi-l aduceam nici acum aminte.
Cârligul căzuse și îi strivise pe cei doi pe o platformă suspendată. Ne apropiarăm, urcând pe niște scări metalice. Îmi binecuvântam inspirația că îmi luasem încălțări comode. Mă apropiai de cârlig. O mănușă de sudor zăcea într-o baltă de sânge. Înțepenii. Imaginea îmi îngheță sângele în oase. Sub cârligul ucigaș, îl vedeam prăbușit pe tata.

V.

Oamenii sunt bizari. Cred că aș rămâne tare pustie dacă vocile ar dispărea la un moment dat. Mă uit la prietenele mele, cele mai puternice voci cu nici câteva luni în urmă. Acum nici nu mă mai văd. Mă întreb, vocile au tăcut în mine sau prietenele mele au orbit cu totul? Crud, comportamentul lor mă lovește, încă. Nu credeam că poate durea atâta, nepăsarea și răutatea cuiva. Mă bucur că sunt mai matură, în urmă cu câțiva ani un asemenea comportament m-ar fi făcut să îmi pun serioase întrebări în legătură cu mine însămi, cu rațiunile mele de a fi, cu calitățile mele. Acum nu mai vreau decât să mă odihnesc, să mă duc acasă și să stau câteva zile întinsă, să mă uit cum trec norii și să mă gândesc la ale mele. Durerile sunt vechi, nici nu știu dacă de fapt mă doare comportamentul lor sau o permanentă actualizare a ceva ce am văzut de mult, ce am pierdut mai demult, ce știam mai demult. Când centrele de valoare se schimbă, pierzi. Cred că cel mai tare m-a durut când le-am pierdut pe Geta și pe Giani. Când ele s-au dus pe drumurile lor, m-a durut ca un pumn în coaste, nu vroiam, aș fi făcut orice să stea, timpul să stea și prietenele mele să rămână acolo, să ne vedem, să ne mai întâlnim, să-mi umple singurătatea cu nebuniile și prostiile lor. Mă întreb dacă Anelia a simțit vreodată toate astea. Sau, cel puțin, cum trece ea prin singurătate, cum se întoarce seara acasă, cum are puterea să meargă mai departe. Cum se simte această femeie, când se întoarce seara acasă la niște pereți pustii, într-o casă în chirie, într-un oraș cenușiu, cu blocuri stoarse de vlagă, de culoare și de viață? Nici măcar un animal, o pisică sau ceva care să umanizeze acei pereți. Probabil că vreodată o s-o provoc să îmi vorbească și despre asta. Măcar pentru mine mai e o speranță. Nu știu cum va începe acest an. Nu știu dacă voi găsi un bărbat potrivit, care să mă susțină, să mă înțeleagă. Cu care să fac o echipă fără să renunț la meseria mea. Căci aici e miza, să nu fiu nevoită să renunț la meseria mea. Îmi place ce fac, îmi place libertatea asta nebună pe care ți-o dă gazetăria. Într-un fel, îmi place și duplicitatea în care te scalzi ca ziarist. Cred că ar fi cazul să vorbesc mai mult de fete, de ruptură, de tăcere. De vocile lor dragi pe care nu le mai aud. De cât de mult am ținut la ele. De cât de mult rău îmi fac, oameni mărunți, cancerizați, reci, seci, secătuiți, care țin cu orice preț să ia distanță. Oameni de neînțeles. Doamne, fetele mele.. Mă mir și eu, cred că Anelia m-ar pune la zid dacă ar ști că la cinci sute de kilometri de ele eu mă chinui să înțeleg de ce ele mă resping acum când am atât de multe lucruri să le spun. Mi-aș dori să le mai ascult, să le aud, să le văd, să le înțeleg.. Cred însă că anumite rupturi sunt iremediabile. În sufletul meu se naște o tristețe de moarte, de care voi scăpa numai când voi termina școala. Astăzi R. Îmi părea vulgară. Cu aceeași frumusețe pe care i-am remarcat-o când am văzut-o prima dată, brunetă, cu tenul închis. Mi s-a părut vulgară. Atâta tot.

VI.

În seara asta sunt fericită. Nu știu dacă Anelia își dă seama că sufletul meu stă să pleznească de fericire. E sentimentul acela că singurătatea mea își pierde din contururi și se umple. Singurătatea mea. Cumplit blestem. E ca o bulă de aer pe care o prinzi sub o pătură de celuloid și încerci să scapi de ea. O apeși într-o parte, se umflă într-alta și așa la infinit, suficientă sieși, enervantă, veșnică. Mă gândesc la Oana. Oana e - nu găsesc cuvântul – parfum, e nepământeană. Mereu m-a prins povestea ei. Am vrut să scriu despre ea. Evenimentele recente, dinainte să plec de la facultate, m-au marcat însă profund. Încercam să mă țin departe de veninul lor, de acuzele, de ochii lor ascuțiți, învinovățitori. Doamne, cum mă doare orbirea fetelor mele! Doamne, cum mă doare, cum mă doare.. Bucuria mea, gândurile mele, singurele motive de a reveni la București, acest oraș perpetuu și impersonal, acest monstru îl ale cărui măruntaie m-am strecurat neștiind încotro, căutând o scară de bloc, un adăpost. Fetele mele, bucuria mea. Și venirea lui Gabi. Mi-a atât de greu să fiu corectă, să judec cu nepărtinire. Trădarea Monicăi, ochii ei pe care îi cunosc atât de bine, ochii mei pe care fuga ei îi seacă de lumină. Monica, femeia aceasta copil de la care am învățat atât de multe. Și Oana. Oana. Fata, puștoaica, Morgana care m-a făcut să plâng de fericire pentru prima dată în București. A fost unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea. Fetele mele, bucuria mea.. Orbirea lor. M-ar bucura să fiu mai puternică și să le provoc, să le hăituiesc să îmi spună ce gândesc, să îmi spună de ce mă urăsc, de ce mă resping mai degrabă. Le-am devenit dintr-o dată urâtă, nesuferită? Nu au încredere în mine? Se tem? De ce? De ce nu cunosc? Oare am avut eu vreodată vreun secret în fața lor? Oare nu le-am dat cât am putut? Oare nu am încercat mereu să fiu acolo pentru ele? Oare am ezitat vreodată să spun ce gândesc, de bine sau de rău? Ce mult mă dor ochii lor de la ziua mea, ochii care m-au pierdut, ochii care nu m-au înțeles. Ele se joacă de-a copiii sau poate chiar sunt. Dacă a fi copil înseamnă a fi imatur, iresponsabil pentru cruzimile tale, atunci fetele mele sunt cel mai buni copii pe care i-am cunoscut vreodată. Am aflat de curând că Anelia a iubit mult. Și l-a pierdut. Nu am înțeles prea clar de ce. A fost căsătorită. Și-a iubit mult soțul. Am înțeles că nu locuiau în Petroșani. S-au cunoscut la București și s-au mutat, de îndată ce au terminat amândoi facultatea, la Brașov. Oraș frumos, de munte. Anelia a iubit fiecare bucățică, fiecare parte din acest oraș. Apoi a trebuit să plece. La un moment dat a încetat să îl iubească. Bărbații au devenit simple curiozități. Și singurătatea ei din ce în ce mai mare. Îmi doresc mult să o înțeleg într-o bună zi pe Anelia.