Era noaptea târziu și afară zăpada încălzea o lume altfel rece. La ferestrele de pe strada 1. Decembrie strălucea lumina becurilor ne-economice, iar dintr-o fereastră deschisă răsunau glasuri indistincte. Aerul mirosea a iarnă și zăpada căzută în ultimele ore, mângâiată de lumina lunii pline, lăsa impresia unei altfel de noapte. Din când în când mai trecea câte un tramvai decorat în spiritul sărbătorilor – galben, încărcat cu zăpadă – care deranja liniștea întunericului de decembrie. Străzile erau părăsite, cu excepția unui om mărunt, ce dormita complet înfofolit pe banca din fața poștei. Era frig afară, acel ger tipic al iernii - chiar dacă nu întru totul gerul de ianuarie - dar omul se odihnea aparent nederanjat de adveristatea din jur.

Într-un apartament de pe strada 1. Decembrie locuia o femeie în vârstă, pe care toți vecinii o alintau Tanti Lulu. De obicei, Tanti Lulu stătea singură în dormitorul ei și își citea cărțile preferate, pe care le citise de nenumărate ori de-a lungul anilor. O liniștea trecutul și amintirile cuprinse în paginile atât de familiare și nu mai avea pofta explorării literare de odinioară. Trezirea ei coincidea în fiecare zi cu momentul în care primul tramvai trecea prin fața apartamentului. După ce mânca un mic dejun gingaș, ieșea pe ușa blocului, îndreptându-se către aprozar. Majoritatea lumii nu îi mai zicea “aprozar”, căci se numea “Alimentara Optimus”, dar Tanti Lulu nu avea timp de aceste finețuri rafinate ale vieții. De regulă, după ce făcea cumpărăturile de dimineață, dacă era luni mergea și cumpăra o floare, pentru mormântul soțului ei. Din această cauză ziua de luni era ziua ei preferată, pentru că stătea de vorbă cu persoana care o înțelegea cel mai bine.
Cu ocazia primei ninsori a anului, Tanti Lulu avea un program deosebit. O dată la doisprezece luni, de Crăciun, nepotul ei, acuma adolescent în toată firea, îi făcea o vizită de câteva ore. Frumoasa coincidență care pusese laolată cele două evenimente o bucura deosebit de mult pe Tanti Lulu. Astfel, imediat după ce a terminat cumpărăturile obișnuite și a trecut cu bine de obstacolele ascunse de nămeți, a cumpărat un cozonac și un mic cadou pentru dragul ei nepot. Apoi, restul zilei, până la cinci după-amiază, când acesta trebuia să ajungă, Tanti Lulu a stat la masa din bucătărie cu cozonacul pregătit, răsfoind paginile unei cărți roase de vreme. Adesea se pierdea în conținutul paginilor și uita ce a citit și ce nu, dar acest lucru nu o îngrijora, căci era de așteptat de la o anumită vârstă. Și, totuși, vârsta era una frumoasă.

Un tânăr care purta o haină groasă de iarnă, sclipitor de nouă, călca pentru prima oară în acel an pe strada nou asfaltată de pe 1. Decembrie. S-a oprit la un stâlp de iluminat și a privit ceasul: șase fără zece. Deși aproape ajunsese la bunica sa, el își grăbi pașii. De abia apucase să apese butonul de la interfon, că ușa i se și deschisese. Cu un tropot imens și în salturi voinicești, a urcat scările până la ultimul etaj, unde îl aștepta cu un zâmbet cald bunica. S-au îmbrățișat scurt și au intrat apoi în apartament. Înca de când se dezbrăca, a observat cozonacul care îl întâmpina an de an pe micuța masă din bucătărie. Amândoi s-au așezat, iar ea i-a cuprins mâna între ale ei și l-a întrebat ce mai făcuse în ultimul an, cum o mai ducea cu școală, ce mai făceau părinții, iar, mai important, cum stătea cu fetele. Bunica îl asculta zâmbind necontenit, in timp ce el se chinuia să îi povestească în cea mai sumară formă, cenzurată pe cât posibil, toate cele ce se petrecuseră în ultima lună de zile. După cincisprezece minute de povestit, bunica l-a îmbrătișat din nou și a insistat asupra faptului că se schimbase atât de mult și că acuma era atât de chipeș! Au mai stat ei ce au mai stat la masa din bucătărie, timp în care ea doar il privea, iar el ronțăia la cozonac. Apoi, bunica s-a ridicat prima și a spus că nu vrea să-l mai rețină, sa ajungă acasă la părinți și să-și vadă cadourile de sub brad. El nu s-a sinchisit să menționeze că anul acesta nu cumpăraseră un brad sau că părinții nu-și mai vorbeau unul altuia. După ce l-a îmbrățișat din nou, i-a dat micul ei cadou de Craciun: o căsuță micuță, decorată cu ferestre în formă de inimioară, care putea găzdui o lumânare. El a sărutat-o și a plecat, uitându-se din nou la ceas: șase și jumătate și era din nou în întârziere.

În fața poștei, un tânăr pe la douăzeci și cinci de ani se trezi din somnul de după-amiază. S-a întins puțin să se dezmorțească de pe banca incomodă și acesta i-a fost norocul, fiindca a observat un pachețel deschis neîndemânatic lângă el, pe care altfel cu siguranță l-ar fi doborât. Printre hârtiile rupte, observă o casă mică, probabil dintr-un fel de lut, colorată vioi și cu un horn foarte înalt. O învârti pe toate părțile și se uită amuzat prin ferestrele în formă de inimioare.
Nu avea nici o idee ce ar fi putut face cu așa ceva. Poate că s-ar fi gândit s-o vândă, dacă nu avea un colș sfărâmat, care îi reducea drastic valoarea monetară. Chiar când intenționa să se ridice și să lase acolo casa de lut, a observat lumina de la apartamentul zece din blocul de vis-à-vis, acolo unde locuia o femeie bătrână, care de fiecare dată îi dădea mărunțișul cu care ieșea de la alimentara de peste drum. Își zâmbi cu satisfacție și o porni înspre apartamentul cu numărul zece. A avut șansă să găsească poarta de la intrare deschisă, dar când femeia l-a văzut în fața ușii ei, s-a speriat copios. El și-a cerut scuze și i-a explicat degrabă de unde o cunoște și că are să-i dea ceva. Cu greu a reușit s-o convingă pe femeie să își rețină lacrimile de emoție când i-a întins casa de lut. Deși i se părea vag cunoscută, bătrâna i-a mulțumit în repetate rânduri, roșiind intens, și l-a invitat la o bucată de cozonac.

Astfel, era ajunul Crăciunului și zăpada încălzea o lume altfel rece.