Nu beau, nu fumez, nu schimb barbatii ca pe chiloti... am un singur viciu, dar din pacate unul la fel de rau ca si celelalte, daca nu cumva cu mult mai rau: internetul!

Lucram la un moment dat intr-o companie care urma sa dea faliment, noi nu stiam inca, insa nu prea mai era de lucru de la o vreme. In asteptarea proiectelor, eu si ceilalti colegi, ca sa ne petrecem timpul in liniste si fara sa fie prea vizibila lipsa noastra de ocupatie, sedeam linistiti pe scaunele noastre, in fata computerelor noastre si fie ne rezolvam diferite probleme personale pe net, fie scriam emailuri, fie ne documentam, legat sau nelegat de servici, citeam stirile, sau participam la grupuri de discutie. Fireste prioritatea numarul unu era lucrul si daca ne venea ceva de facut eram ,la inceput, in stare sa intrerupem "distractia" pe loc si sa ne facem intii datoria. Nu numai atit dar daca era nevoie sa stam peste program sau sa lucram de-acasa o faceam fara sa comentam si sa fim platiti ore suplimentare. Asta era de la sine inteles in orice circumstanta in acea companie. La inceput insa, spun. Fiindca dupa o vreme eventual pe unii din noi, si nu stiu nimic precis despre colegii mei, dar pot sa-mi imaginez ca nu erau mai breji decit mine, sau poate erau, Dumnezeu stie, ei bine dupa o vreme, eu personal, am cazut in "pinza de paianjen" ca o musca... Exact ca o musca! Am ajuns sa fiu cufundata asa de tare in dialogul cu membrii unuia din grupurile astea incit in ciuda unui puternic sentiment de vinovatie care imi apasa sufletul aproape constant, nu ma puteam desprinde mental de acolo si chiar cind aveam ceva de facut, nu aveam pace sa lucrez linistita pina ce nu raspundeam mai intii la diferite intrebari care se puneau acolo. Conversatiile alea uneori mai destepte, alteori de-a dreptul stupide, uneori nu ma lasau sa dorm noaptea. Imi luam mincarea in fata computerului si printre dumicaturi scriam cite un mesaj. Rau, foarte rau! Groaznic! Oribil! Era un fel de obsesie. O boala.

Desigur nu din cauza asta a dat compania mea faliment. La mijloc au fost lucruri mult mai serioase, pe care nici nu le cunosc eu bine. Am auzit niste zvonuri mocnite de furturi la nivel foarte sus despre care nu s-a scris insa niciodata nimic in presa. Eu le-am auzit de la sotia unui tip care lucra cu sefii ai mari. Oficial s-a pus totul pe seama economiei de piata, caderea colosului multi-national avind astfel loc frumusel si acoperit intr-o perioada de criza mai mult sau mai putin justificabila. Orasul intreg a fost insa lovit. Salile de asteptare ale birourilor de ajutor de somaj era zilnic pline ochi de oameni tacuti si tristi, fiecare cu cite o poveste pe care n-ai fi vrut s-o auzi si ingrijorare pe fata. Tot fara sa se spuna in presa auzeai de pe la prieteni despre sinucideri ale cite unora din fostii angajati ce o patisera pe cind erau prea inglodati in datorii. Mai nou se pare ca daca ai o asigurare buna esti acoperit si pentru cazul in care te hotarasti sa-ti iei viata.

Dar una peste alta, acuma mai fiind eu si foarte deprimata din cauza situatiei nou creata, participam cu si mai mare disperare la discutiile de pe e-grupul de care ma lipisem rau de tot afectiv, e-grup pe care participau o multime de oameni cumva celebrii in comunitatile lor din diferite tari si domenii de activitate: arta, cinematografie, critica literara... Erau desigur si citiva de care eu nu auzisem, de fapt erau foarte putini cei de care auzisem eu, fiindca nu prea eram la curent cu ce se intimpla prin lume, dar erau citiva de care auzisem chiar si eu. Era de exemplu un poet care nu ajunsese foarte foarte celebru dar pe care se intimplase sa-l retin de cind se lansase, cu foarte multi ani in urma intr-o revista de literatura larg citita in aria geografica in care locuiam pe atunci...
Pe oamenii astia rasfirati prin lume ii lega limba vorbita si preocuparile spirituale. Cel putin asa intelegeam eu pe atunci. Astfel uneori discutiile erau extrem de interesante. Alteori lincezeau. Dar apartenenta la acest grup imi dadea o senzatie de comfort sufletesc pe care poate s-ar fi cuvenit sa-l capat din familie, o familie pe care insa practic nu prea o aveam. Si bineinteles ca m-am gindit ca daca as putea cunoaste pe grupul ala de discutii un barbat cu care sa formez una... dar pina sa apara Florin, sincer, nu ma inspirase niciunul.

Ei, Florin, Florin... mama mia...! Mi-a picat cu tronc de la primul mesaj pe care l-a scris dupa ce a intrat pe acel e-grup! Si cind dupa vre-o saptamina si-a pus si poza... sa lesin nu altceva! Parca era un actor de cinema! Mie nu mi se pare ca arat prea grozav. Sint buna de gura, desigur, ca majoritatea femeilor veti zice. Un fost coleg de servici mi-a zis odata ca am penita dupa ce i-am scris un email cam suparata pe el fiindca ii placea sa ma puna in incurcatura, el fiind insurat si stiind ca eu is nemaritata batindu-mi apropouri neprincipiale... Dar Florin nu numai ca a percutat la toate mesajele mele dar a inceput sa-mi scrie si pe privat laudindu-mi aspectul exterior precum aparea in poza ce o postasem acolo. Imi gasea numai calitati si eu lui la fel si astfel ne-am imprietenit rapid si aparent temenic. Numai ca locuind noi la mii de kilometrii departare unul de altul nu stiam deloc cum sa facem sa ne intilnim live si sa vadem daca putem duce iubirea asta mai departe in real. Amindoi paream ca dorim lucrul asta cu o intensitate la fel de mare. Si pe cind cloceam eu tot felul de ginduri fantasmagorice in directia asta carora el le tinea isonul, spre marele meu noroc sau ghinion, nu stiu, dar eu inca mai cred ca noroc, s-a nimerit sa gasesc postat un job oferit de o companie din apropiere de unde locuia el. Mama ce fericire pe mine! "Trebuie sa pun mina pe pozitia asta!" mi-am zis. Si m-am pregatit pentru interviu clasa intii. Si mi-am cumparat haine noi si pantofi noi ca sa arat profesional si o servieta ca lumea din piele, elganta si feminina, de business woman. Si am aranjat cu el sa ne vedem in dupaamiaza de dupa interviu, inainte de avionul care avea sa ma intoarca acasa.
La inceput a fost foarte foarte bucuros de vestea pe care i-am dat-o. Pe urma insa pe masura ce era sa definitivam detaliile parca tot ceva nu se potrivea. Pina atunci imi spusese ca este contabil la o mare companie medicala. Acuma aflam ca mai face si un mic part-time dupaamiaza. La un magazin dintr-o suburbie mai indepartata a Dallasului. Tocmai acuma ghinion avea mult de lucru si nu putea sa-si ia dupaamiaza aia libera. Vai, ce trist se mai arata. In plus fir-ar a naibii de masina trebuise sa o duca la reparat ca i-o lovise un nebun intr-o parcare. Totusi nu m-am lasat descurajata. Zic, o daca-i asa, nu-i bai, eu am sa am o masina inchiriata si pot veni eu acolo unde lucrezi tu. Macar zece minute poate-ti iei, macar intr-o pauza, uite am pregatit pentru tine o caseta cu niste muzica care stiu ca-ti place, nu-ti spun ce, e o surpriza... Poate mergem intr-o cefenea in vecini, nu se poate sa nu existe una pe-acolo...

Si era bineinteles. Si ne-am intilnit. Si ni s-au intilnit privirile. Eu cautam ochii aia din poza care-mi placusera asa de mult, o tiparisem, poza, si mi-o pusesem pe noptiera linga pat. Dar in fata mea era parca cu totul alta persoana. O, my God! Nu imi puteam crede ochilor! Arata ingrozitor! Iar eu trebuia sa reactionez in virtutea cuvintelor pe care le schimbasem cu el de-un an si mai bine. Mi-a zimbit. I-am zimbit si eu si nu trebuia sa-mi iasa un zimbet strimb ca tinea in continuu ochii pe mine intrebindu-ma din priviri ce impresie imi face. Stia ca nu e cel din poza. Adica era el, fizic, aceleasi trasaturi, dar poza fusese de cind era mai tinar sau poate cind era mai bine dispus sau poate fusese retusata in mod serios. A fost ceva teribil fiindca la ora aia inca nu voiam sa-l intristez, sa-l dezamagesc. Eram prea socata, fusese brea brusca trezirea. Initial inca mai credeam in impresia ce mi-o facuse din scris si mi se parea ca persoana din fata mea este un fals. In timp ce realizam ca nu-l cunosteam deloc ma intrebam si daca nu cumva visez. Si relatia dintre noi trebuia sa fie ca si cum ne-am fi cunoascut perfect. Si ce drept aveam sa-mi faca o impresie proasta? Si daca imi facuse ce trebuia sa fac?! Sa-l mint?! Ochii lui ma sfredeleau pina in adinc. Nu poti minti asa niste ochi, chiar daca ai vrea. Dar nici adevarul nu i-l puteai spune fara consecinte grave. Aveau o lucire care te avertiza sa nu cumva sa indraznesti sa-i spui cine este cu adevarat. "N-as vrea sa te mint decit numai ca sa nu te ranesc", incercam sa negociez cu el in adincurile adincurilor mele ca sa nu-mi atrag ura si potop de invective mai tirziu pe site-ul nostru. O, stia sa raneasca adinc pe cei care-l suparau cu ceva! Si apoi nu era stilul meu sa ma apropii de oameni care sa nu-mi placa si sa fiu silita sa-i mint sau sa-i ranesc. "Mie imi plac toti oamenii. Cel putin asa imi place sa cred." Continuam eu dialogul subconstient cu el. "Tu scrii asa de frumos. Nu vad de ce nu mi-ar place de tine. Am venit aici la sigur c-o sa-mi placi..."
"Cum am putut sa ma insel atit de tare?!" ma intrebam in acelasi timp pe mine. Nu stiam cum sa plec mai curind de la intilnire fara sa para fortat. "N-ar fi trebuit sa vin niciodata aici", mi-am zis. "Ochii astia nu ma vor ierta niciodata ca nu le-am cazut in plasa..."
Oare imi plac toti oamenii cu adevarat? De ce simt nevoia sa-mi placa?! Ce inseamna daca unii totusi nu imi plac? De ce nu-mi place X sau Y si imi plac A sau B?! Am plecat de la intilnire cu aceste intrebari tulburatoare in suflet...

Oare el m-a placut pe mine? Oare ce va scrie despre mine miine pe grupul de discutii pe care sintem impreuna deja de vre-un an? Si ce voi putea sa scriu eu despre el? Toata lumea o sa vrea sa afle cum a decurs intilnirea asta. Din pacate am facut-o si publica! Va trebui sa mint, eu care mi-am propus sa nu mai mint niciodata deja de-un timp bun.

"O sa ma ierti, Doamne?"

Oricum, intr-un fel imi pare mai bine ca s-a intimplat asa. Ma indragostisem asa cum nu mai fusesem indragostita din anii liceului. Cit de tare te poate insela o poza! Ma intrebam daca tot ce citisem scris de el pe e-grup era intr-adevar scris de el. Dar desigur ca era scris de el! Numai ca acuma, puse cap la cap cu figura sa si cu limbajul corpului sensurile cuvintelor se schimbau dramatic. Nu prea am imaginatie se pare. Nu, nu mi-as fi putut inchipui niciodata ca tot ce scrisese omul ala putea fi interpretat si asa cum incepeam de-acuma sa interpretez! Ambitia aceea, rautatea ce izbucnea uneori de sub control ca o sagetuta mica si otravita ca sa dispara iarasi dincolo de o dulceata ca de manechin cind ma privea, aroganta cind se uita in jurul sau ca un rege in exil, poate... paranoia...?! Daca nu l-as fi vazut fata la fata as fi continuat sa-l idealizez mult si bine.
Si iarasi si iarasi imi vin in minte versurile mele preferate de sfirsit de iluzie: "Comme la vie est lente, et comme l'esperance est violente"...

Barul in care ne vazusem era la fel de infect ca si impresia pe care mi-o produsese el. Nu mai vazusem asemenea localuri inca in America si de fapt nicaieri in vest. Nu as fi crezut ca ar putea sa existe. Era undeva in afara orasului, la citeva mile bune de Dallas downtown. Trebuise sa ma duc pina la WC si era sa-mi vars pe-acolo matele. Un WC public ca ala nu mai vazusem de cind parasisem Romania. Nicicind nu gustasem o cafea mai proasta. Si privirile suspicioase ale chelnerului imi dadeau de inteles ca musteriul cu care venisem nu era unul prea simpatizat in locul acela. El ma prezentase ca pe un "catch" de lux, cu o privire care mai sa-l omoare pe ala, "nu vezi in ce cercuri ma invirtesc eu, jigodie ce esti!" parca i-ar fi zis in timp ce comandase cite un coniac si o cafea de caciula. Mie mi-a soptit ca ii pare rau ca n-am avut timp sa ne intilnim intr-un loc mai cumsecade date fiind imprejurarile. Mi-a mai spus ca in barul ala se fac schimburi de droguri si ca barmanul are de-a face cu mafia. Nu era insa speriat de asta. M-a intrebat daca am luat vreodata droguri si avea aerul ca daca as fi vrut m-ar fi putut aproviziona. Se purta ca un om stapin pe situatie, ca unul de-al lor, numai ca desupra cu mult fiindca era cult si participa la un grup de discutii cu oameni selecti, asa ca mine vezi Doamne... Printre nasturasii de la git, pe piept, de vedea o parte dintr-un tatuaj, probabil un vultur, ii vedeam doar ciocul. De ce trebuise sa ii spun ca am avion abia la 6, ca am doua ore de stat cu el la taclale?! Zimbetele lui complice si aluziile ca de ce nu stau noaptea in oras, ochiadele pofticioase pasa-mi-te, la care trebuia sa zimbesc visator caci erau in perfect ton cu conversatia noastra privata de pe email acuma ma faceau sa ma simt jalnic! In mintea mea aproape ca ma casatorisem cu el! Va dati seama?! Si mi-am zis: "O, mama, m-ai facut tu pe mine fara de noroc sau este intr-adevar asa viata?" Incercam sa imi imaginez cum s-or fi petrecut intilnirile atitor cupluri despre care auzisem ca se cunoscusera dupa un scenariu asemantor. Si nu intelegeam. Oare omul ala se ocupa cu trafic de droguri?! Vorbea barmanului cu asa o autoritate!!!

Abrupta realizare a diferentie dintre visul meu si realitate imi facea rau. Nu voiam sa stiu mai mult decit ca Florin al meu nu existase practic nicioadata. Un balon de sapun care durea intens. Dar stiam ca va trece.

Si mai tirziu, in avion, recapitulind si conteplindu-mi speranta facuta tandari, cu inima grea, am jurat ca nu voi mai participa pe un grup de discutii pe internet cit oi trai. Dar credeti ca am putut?! Omul atins de boala asta poate sa-si schimbe eventual e-grupul dar e-viciul nu.