Am reîntâlnit-o pe A.M. în Paris, pe 14 iulie 1997. Trecuseră vreo 11 ani de când o văzusem ultima dată...

Venisem în Paris întâmplător, cu trenul. Tocmai făceam școala de șoferi și mai aveam puțin până să-mi iau permisul, așa că mașina mea proaspăt cumpărată stătea nemișcată în parkingul din spatele rezidenței universitare din Orleans-La Source în care eram cazat. Aveam de făcut un stagiu de lucru, eram de vreun an acolo, iar sufletul mi-era în cumpănă dacă să rămân la un doctorat acolo, sau sau să revin, de dor și drag, în țară...

Eram plin de griji pentru cea pe care o lăsasem în țară, de la care rar aveam câte o veste și mă bucuram ca un copil dacă primeam un e-mail, sau și mai rar, o scrisoare.

În acea vară, R., o fostă colegă de facultate, mă invitase la ea la Les Ulis. Un mic orășel studențesc, foarte cosmopolit și plin de animație, la vreo 2 km de Orsay, în sudul Parisului.
Eram prieten bun cu R. Nimic mai mult. Deși acum nu mai știu ce mai face, pe unde mai e. Ultima dată când am mai auzit de ea, era în Olanda, la Eindhoven, lucra pentru Philips.
Era 14 iulie, căderea Bastiliei, tot Parisul trepida de ambianța sărbătorii. O zi călduță, însorită, plăcută. Pe Câmpul lui Marte, la 2 pași de Turnul Eiffel, lumea începuse deja să se adune, să ocupe locuri, chiar și pe iarbă, pentru focurile de artificii ce urmau să înceapă la lăsarea întunericului. Unii se îndreptau deja spre Champs Elysees, Jean-Michel Jarre urma să susțină acolo concertul tradițional, gratuit, de 14 iulie...
Noi luaserăm câte o înghețată în față la "Le Jules Verne", și, către amurg, începean să ne îndepărtăm încet de imensul eșafodaj metalic care căpăta nuanțe sângerii de la soarele care cobora între copacii de pe margine. Mașinile ascensoarelor scrâșneau discret deasupra capetelor noastre ca o sabie a lui Damocles. Trebuia să asculți cu atenție ca să distingi acel sunet din murmurul mulțimii, muzica omniprezentă și claxoanele îndepărtate ale mașinilor.
Și am privit spre dreapta. Turnul metalic era în spatele meu, R. în stânga, iar cei 2 francezi care locuiau cu ea în apartament mergeau înaintea noastră.
Și m-am oprit. R. tocmai mă întreba dacă vreau să merg la concertul lui Jean-Michel Jarre, pentru ca francezii ei nu erau mari amatori. N-am auzit-o. O priveam pe fata aceea și îmi părea cunoscută, nu știam de unde s-o iau.
Apoi privirea ei s-a întors spre mine nedumerită, a stat o clipă pe gânduri, iar apoi ușor luminată, cu un tot atât de ușor accent ne-francez, a spus:
"C'est toi?!..."
"Moi qui?" m-am întrebat în gând, timp în care ochii ei de culoarea cerului de vară își făceau drum printre amintirile mele.
Apoi, declicul:
"Anielka! C'est pas vrai!"

Ea m-a asigurat că da, era adevărat. Eram surprins că o auzeam vorbind franceza. Cu ani în urmă învățasem polona pentru ea, negăsind altă limbă comună decât muzica...
Am facut prezentări, aproape în mod convențional. Am depănat amintiri despre norocul de a găsi un pian Steinway pe o terasă oarecare a unui restaurant din Năvodari. Despre felul în care cânta ea atunci Chopin și Liszt...

A rămas cu noi toată seara. Am aflat că n-o mai chema M., se căsătorise cu un francez, învățase franceza...
Pe vremea amintirilor noastre, ea venise în România în cadrul unui schimb de studenți între țările din tratatul de la Varșovia. Ultima dată când o întâlnisem, ea renunța la facultatea de biofizică din care abia făcuse un an, pentru a începe Conservatorul. La sfatul meu. La Varșovia. N-am mai văzut-o niciodată. O pierdusem...
Am aflat că acum avea un contract permanent ca pianistă în Franța. Ne-a dat la toți invitații la urmatorul ei concert. La ORTF, cu Orchestre National de France. Urma să cânte concertul 3 de Rachmaninov...
Am mers cu ea la concertul lui Jean-Michel Jarre. Am fost destul de dezamăgiți, o schimbare prea bruscă de stil, prea mult către rave-party cu accente africane și rap. După concert ne-am mai plimbat puțin. Ne-am despărțit la Alma-Marceau, nu fără îmbrățișări și schimburi de adrese. Adrese mai mult sau mai puțin electronice.

În cele din urmă, am rămas să-mi fac doctoratul acolo. Pe M. o pierdusem oricum; deși a venit și ea în Franța, într-un târziu. Mi-au trebuit încă 4 ani să-mi dau seama că am încă, totuși, la ce să mă întorc în țară. În tot acest răstimp, ea m-a vizitat în Orleans de 5 ori. Aveam un pian digital. Luat cu împrumut de la R., un coleg francez care plecase la un stagiu de lucru în Statele Unite. Ea venea de fiecare dată cu stage-piano-ul ei Roland, portabil. Făceam înregistrări MIDI pe un calculator încropit din piese luate de pe unde apucasem.
Eu îmi reintrasem în mână, iar ea cânta mai bine ca oricând. Peer Gynt, "Fantezia" lui Schubert, concertele lui Rachmaninov...

O relație care nu trebuia să reînceapă la intensitatea la care a ars ea odată, când eram noi aproape copii...
Care a rămas în cele din urmă doar pe plan muzical. Ne așezam la piane și uitam de noi câte un week-end întreg. Ne povesteam viața pe clape. Eu, după ani de zile în care nu mai cântasem, ea care nu se oprise niciodată.

Mai ascult încă și acum înregistrările de atunci. Și am în minte mica garsonieră de pe malul Loarei, în care Clavinova lui R. și calculatorul ocupau mai mult spațiu decât chiar patul improvizat în care dormeam eu.
Și mă întreb din nou cum se face că primul concert al lui Rachmaninov putea să sune atât de bine cântat la două piane. Mai bine chiar decât cu Orchestre National de France...