A trecut destul de mult timp de atunci, dar povestea a rămas vie în inimile lor. A fost o vreme când Tatăl Timp și Mama Natură erau înconjurați de haos, până când le-a venit ideea Anotimpurilor: zâne care să guverneze natura după principiile personale pentru o perioadă aproximativ egală de timp.
Astfel, Primăvara și-a însușit poienițele și luncile înverzite ale râurilor cristaline pe care înfloreau ghioceii și celelalte flori fragile, dar destul de potrivnice vremii schimbătoare. Și-a luat drept tron o colină de verdeață împodobită cu zambile, din care acest stăpân privea totul cu atenție și bună dispoziție.
Am uitat să vă spun...Contrar opiniei majorității, Anotimpurile nu erau numai zâne de o extremă frumusețe, erau și bărbați elfi, cu o predispoziție spre frumos și detalii extravagante.
Trebuie să recunoaștem că am avut o concepție total diferită față de ceea ce ar putea fi adevărat, dar depinde de voi cum apreciați autenticul și falsul și numai pe voi mă pot baza să simțiți povestea aceasta fără să vă îndoiți că este reală. În cele din urmă, firul care separă realul de legendă este foarte subțire și ceva ce poate chiar a existat cândva devine de neimaginat. Însă am deviat deja prea mult de la ceea ce am să vă narez și vă cer umil iertare pentru aceasta. Așadar, să continuăm!
Primăvara își găsise locul, dar nu a trecut mult și Cei Doi Înțelepți au mai înzestrat pe cineva cu puteri asemeni acestuia, dar sub alt înveliș: de zână.
Ciudat...se pare că Bătrânii aveau planuri mari pentru supușii lor și aceștia la rândul lor erau încântați.
Vara din adăpostul său din dealurile împădurite privea zâmbind cu înțeles la regatul prietenului care se întindea la picioarele hotarului ei. Erau apropiați nu numai ca așezare, dar și ca firi și tot ce afirma unul celălalt aproba.
Au trecut trei luni și au simțit o nouă apariție. Înțelepții au hotărât că doi nu erau de ajuns și au trimis-o pe Toamna să guverneze înălțimile munților scunzi și pădurile de foioase, care aveau acum frunzele cândva verzi pictate în culori ruginii cu irizații de roșu și galben și mici puncte verzi amintind timpul ce are să treacă încă.
De la venirea acesteia ceva în inima Primăverii se schimbase, un fel de fascinație se citea în ochii lui de cum cădeau pe fața ei și Vara a simțit fiorul geloziei pentru prima dată. Toamna, în schimb, nu se lăsa afectată de simpatia de care dădea dovadă elful. Era drept că îi plăceau discuțiile în contradictoriu pe care le purtau pentru orice mic amănunt și pe durata a mai multe ore sau chiar zile. Nu îi era total indiferent, dar știa să privească lucrurile prin prisma rațiunii și nu deținea euforia aproape obsedantă a Verii care o înnebunea uneori. Nu era o fire tocmai pasională și gândea înainte să acționeze.
După încă trei luni Cei Dintâi l-au trimis pe cel din urmă Anotimp: Iarna, un elf tăcut, mândru și demn să troneze piscurile înghețate ale munților înalți. Nu era o fire comunicativă, dar apărând între ceilalți trei reușea să acapareze într-un fel bizar discuția. Toamna vedea în el un tovarăș cu care să filosofeze. Primăvara, pe de altă parte, vedea în el un adversar contra căruia trebuia să lupte pentru atenția zânei raționale. Știa că nu are cum să participe la discuțiile lor, dar o putea face să zâmbească ori de câte ori avea ocazia și astfel să preia firul discuției îndreptându-l spre ce subiect i se părea mai potrivit și mai interesant atât pentru el, cât și pentru ea. Iarna nu nutrea nici un sentiment deosebit pentru Toamna și deci de fiecare dată când tânărul intervenea nu manifesta nici un fel de opoziție. În tot acest timp Vara spera ca apariția stăpânului gheții să-l facă pe tânărul petrecăreț să-și întoarcă ochii înspre ea din nou.
Toți patru erau de acord însă când venea vorba de un anumit aspect: toți credeau că cei Bătrâni îi vor lăsa în voia lor sau, mai bine zis, în voia sorții, nicidecum că le-au urzit un plan.
Fiecare își vedea de viața sa până când cerul, limpezindu-se de nori, i-a descoperit pe Tatăl Timp și Mama Natură venind înspre ei. Oprindu-se chiar deasupra lor Cei Doi Înțelepți și-au anunțat supușii că, pentru grija pe care au arătat-o regatului însușit și nepăsarea pe care nu au avut-o niciodată în gând când venea vorba de trecerea timpului, va avea loc un bal în cinstea lor în ultima zi a ultimei luni stăpânite de Iarna.
Presupun că vă dați seama că este vorba despre acea zi specială a lunii februarie, care ne onorează cu apariția sa doar o dată la patru ani.
Da...Și balul a venit și a trecut, ca orice eveniment de pe Pământ, dar ce a avut loc la această ceremonie merită povestit.
Pregătirile nu au durat mult datorită puterii Celor Doi, dar fiecare Anotimp a vrut să contribuie. Era extraordinar cum culorile vii se împleteau cu cele întunecate într-o armonie nemaiîntâlnită și cum cerul avea diferite irizații pe durata unei singure zi.
Au muncit încântați de gândul că balul este pentru ei și că este primul pe care îl vor avea.
A trecut și timpul pregătirilor și odată cu ivirea zorilor toate patru Anotimpurile s-au prezentat la bal. Dar încă o surpriză de care nu știau: intrând în luminișul unde avea loc ceremonia au fost întâmpinați de mai multe zâne și elfi laolaltă: supușii supușilor Celor Doi Înțelepți. Unii aveau o înfățișare bizară și nume pe măsură, cum ar fi Pietricică, Rouă din zori și Þurțurel; alții erau mai distinși fiind înzestrați cu unele capacități mai interesante de a sluji și cu nume mai relevante: Fulger, Rază de soare și Pală de vânt. În acel moment, însă, nu conta decât să se simtă bine cu toții, împreună pentru întâia dată.
Cu cât trecea mai mult timp, cu atât era dansul mai înflăcărat și pasiunea care la început era deținută doar de Primăvara și de Vara ajunsese să stăpânească pe orișicine. Bine ar fi fost cu toate acestea ca Toamna să-și fi păstrat rațiunea și să nu se fi eliberat cu totul de gândul că trebuia să raționeze înainte să acționeze. Pe durata întregii seri Primăvara a curtat-o, și-a etalat farmecul și a știut cum să o facă să-l privească numai cu ochi buni. Ceilalți au băgat de seamă acest lucru, dar cum nu îi afecta în mod direct nu au intervenit. Vara era pentru prima dată indiferentă față de cel dintâi amorez și se distra cum nu se putea mai bine dansând în centrul supușilor care o admirau. Toate aceste circumstanțe i-au împins probabil să facă ceea ce au făcut: Primăvara și Toamna s-au strecurat nevăzuți în afara luminișului, poposind în cele din urmă pe malul unui pârâu.
Nu le era frică de a fi găsiți, ci de a nu fi judecați după cum au acționat într-un moment de slăbiciune.
-Pentru ce m-ai adus aici, elfule?
-Pentru încântarea ochilor tăi, domniță.
-Pare-mi-se că dorești ceva în schimb.
-Doar dacă binevoiești a-mi răsplăti intenția...
Ar fi trebuit să-și dea seama că aceasta nu făcea parte din planul Bătrânilor și acel sărut a pecetluit ce avea să fie de atunci încolo: despărțirea eternă; să se poată întrezări, dar nicicând să se mai întâlnească.
Și timpul a trecut, adevărul găsindu-și acoperământ în legendă și neîncredere, precum e legea în lumea oamenilor, noii stăpâni ai Pământului, dar nu și ai Timpului.