Divorț

-Poate ar trebui să vă cunoașteți, zice Iuliana, înghițindu-și lacrimile. Cred că a venit momentul să vă vedeți, înțelegi? O să te convingi, adaugă ea căutându-mi ochii, e un om minunat.
Desigur, îmi spun. S-ar putea altfel?
N-o contrazic. Oricum e mai bine să îmi vorbească decât să se lase cuprinsă de o nouă criză de plâns.
-Ai ucis în mine ce aveam mai bun, continuă Iuliana ștergându-și obrajii cu palmele. Orice s-ar întâmpla de aici înainte, ce a fost între noi nu se va repara. Mă simt murdărită, pângărită, de parcă mi-ai fi violat sufletul, îmi spune ea frângându-și mâinile și ștergându-și apoi încheieturile de pulpe și coapse, într-o mișcare continuă. N-am crezut vreodată că va fi așa, că vom ajunge aici. Aveam încredere nesfârșită în tine.
Nu îndrăznesc s-o ating. Aș vrea să o mângâi, s-o ocrotesc, să-i dau curaj, dar știu că nu mi-ar îngădui-o.
Se ridică, se plimbă pe întuneric prin cameră, deschide fereastra. Îi zăresc în penumbră silueta aplecată spre rama ferestrei, fumând.
Nu e nici o lumină, în cameră sau pe hol. Chiar și așa îmi dau seama că hainele atârnă jalnic pe ea. A rămas cu rochia cu care a venit pe la prânz de la serviciu. N-a avut vreme sau chef să o schimbe. Arată ca o stafie, încercănată și slabă, și parcă mai mică decât o știam. Îmi dă, nu știu de ce, senzația că stă ghemuită.
-Nu e dracul chiar atât de negru, îngaim eu școlărește, fără multă vlagă. O să vezi, totul va trece. Ne vom reveni cumva.
Nu mă aude. Jarul țigării îi aprinde din când în când fața ruinată de tristețe.
Mi-aș dori să o pot liniști. Însă ceva s-a surpat înăuntru și mi-a alungat cuvintele necesare. Sunt ca scopit de puterea cuvintelor.
Merg în bucătărie și îmi pun o cafea. E caldă încă. O întreb dacă nu vrea și ea una.
-Da, mulțumesc, îmi răspunde de dincolo cu glasul stins.
Mă întorc cu ceștile pline, dibuiesc locul și le așez cu grijă pe măsuța joasă de sticlă. Nu se întoarce. Privește în continuare strada. De parcă ar scormoni după ceva în penumbră. Globii ochilor ei lucesc portocaliu, împrumutând strălucirea palidă a felinarului de vizavi.
-Poftim, ți-am adus-o, îi spun, și ghicesc prin beznă că se chinuie să îmi zâmbească. E prima oară după săptămâni că o face.
Ședem unul lângă altul pe canapea. Sorbim din cafele și ne gândim la ce se întâmplă cu noi. E a patra sau a cincea noapte în șir petrecută astfel. Uneori vorbim fără întrerupere, ne înverșunăm, strigăm unul la celălalt. Până la urmă ea plânge și își scurmă cu unghiile semne urâte pe brațe, ca o pisică turbată. La sfârșit eu îmi înghit vina, blestemându-mă că nu mi-am ținut gura.
Acum ne mulțumim să tăcem.
Peste drum, de la blocul de trei etaje, se aude un jazz languros, izbucnind pe o fereastră deschisă. Iuliana se adună în ea și o descopăr brusc plină de ură.
-Ai adus-o în casă? Spune adevărul. Ai venit vreodată cu aia în casă? Pentru că dacă-i așa, eu nu mai pot rămâne o clipă aici.
Bărbia îi tremură, și-a strâns pumnii și scrâșnește din dinți ca să nu plângă.
Nu îi răspund. E în mine un gol care nu permite o propoziție întreagă.
Aș vrea să dispar, și i-o spun, sau să adorm și să mă trezesc altundeva.
Mă scrutează atent. Spune că știe , nimic n-o suprinde la mine, sunt egoist și mărginit, incapabil să-i înțeleg durerea, și simt cum pe buze îi înflorește disprețul.
Totuși rămân.
Geamurile se albesc, lumina se strecoară murdară în sufragerie, dezvăluind ceștile de cafea cu zațul în ele, scrumierele pline împrăștiate pe mobile, hainele azvârlite pe jos. Zăresc prin ușa întredeschisă dezordinea cumplită din dormitor, patul conjugal neatins, scrisorile vechi răvășite pe covorul din fața șifonierului.
Se ridică și intră la baie. Nu e nevoie să fiu lângă ea ca să știu că se freacă furioasă pe corp cu mănușa de baie, până i se înroșește carnea. Până mâinile îi cad neputincioase și se ghemuiește în cadă, cu tâmpla încinsă lipită de smalțul rece.
Curând, prin ușa băii răzbat scrâșnete înfundate, ca și cum cineva ar împinge mașina de spălat de colo-colo pe gresie. Apoi hohotele de plâns pe care nu le poate opri.
Străbat camerele apartamentului pe rând. Privesc rafturile de cărți, tablourile cernite în lumina puțină, dulapurile cu haine. Mă împiedic de suportul de umbrele și răstorn un vraf de hârtii pe parchet. Când mă aplec să le ridic, observ că mâinile nu mă ascult și genunchii îmi tremură. Adun hârtiile mașinal și le arunc la coșul din balcon, fără să le sortez.
Îmi trece prin minte că în curând toate astea nu vor mai fi ale mele, și nu știu de ce simt asta ca pe o ușurare. Între mine și obiectele care mi-au aparținut până azi se instalează o distanță cu care nu lupt.
Mă așez în locul ei la fereastră și privesc strada. Din barul de vizavi se aude muzică tare, apoi un grup de cheflii dau buzna pe ușă chiuind ca la nuntă. O femeie care abia se ține pe picioare se rotește pe trotuar cu un pahar plin în mână din care se scurge băutură pe jos. Bărbatul de lângă ea spune o glumă, toți izbucnesc ca la comandă în râs și se întorc în barul care-i primește cu o lumină roșie, ca de cuptor încins.
Ronțăi doi-trei biscuiți vechi găsiți pe pian, apoi răsfoiesc la întâmplare o carte luată de pe noptieră din care nu pot citi cuvintele.
Iuliana întârzie în baie, iar eu mă tem de clipa când se va întoarce în sufragerie. Încerc să-mi compun o strategie sau o figură oarecare cu care s-o întâmpin, însă oboseala mă împiedică. Un soi de încremenire a pus stăpânire pe mine. Nu simt, nu prevăd nimic. Dimineața care crește dincolo de ferestre mă scârbește și îmi ia orice iluzie.
-Îmbracă-te, zic. Dăm o raită prin oraș.
E doar în halat și papuci și are hainele în mână. Dacă n-ar fi cei câțiva stropi de pe gât ai zice că a fugit la baie din fața durerii.
Urcăm în automobil, ocolim scuarul, trecem de semaforul din colț. Culoarea galbenă pâlpâie intermitent, ne angajăm pe bulevardul pustiu. Iuliana fumează lângă mine fără încetare, cu un fel de răutate pe chip.
-Mi-ai făcut inima pulbere, îmi șoptește. În clipele astea chiar te urăsc, și își încleștează dinții din nou de parcă s-ar pregăti să mă muște.
O mână stă pe volan, iar cu cealaltă manevrez schimbătorul de viteze. Nu mă pot opri să constat, cu oarecare mândrie, că în ciuda nopții pierdute mă controlez destul de bine.
O studiez pe furiș. Freamătă pe scaunul de alături, căutând ceva cu care să mă jignească. Nu ia seama la scrumul țigării care cade și se împrăștie pe bordul mașinii, pe scaune, pe hainele noastre.
Apoi își scoate picioarele din pantofi și își lipește ostentativ tălpile goale de torpedo. Rochia îi alunecă ușoară peste genunchi, dezvăluind umbrele adânci dintre pulpe. Buza de jos e vânătă, ochii sunt grei de reproșuri, o suviță udă stă lipită de piept, între sâni. Descopăr că ființa ei rănită profund îmi trezește instincte ce păreau amorțite. Dacă ar afla, s-ar simți provocată. Atracția mea pentru ea ar scârbi-o și s-ar bucura să mă poată numi pervers, nesimțit, egoist. Mă întreb ce ar face dacă aș acuza-o de aceleași lucruri. Ce-ar avea de zis dacă i-aș vorbi despre cel pe care îl ține în rezervă, ca pe o roată de schimb la automobil.
Gonim cu toată viteza spre Arcul de Triumf. Aerul rece năvălește pe geamurile deschise și îmi face bine. Răcoarea matinală împletită cu izul de praf și benzină îmi dau o senzație bizară de încredere. Apăs la podea piciorul pe accelerație și copacii se adună curbați în luneta din spate.
Mașinile sunt tot mai dese, în Piața Victoriei și-au făcut apariția polițiști vărgați în dungi verzi fosforescente, cu bastoane în mână. Semafoarele funcționează normal și pe zebră trec doi bărbați ce duc de mână un copil îmbrăcat în uniformă de școală.
-Mi-e foame, zic.
-Și mie, îmi răspunde Iuliana, cumva recunoscătoare. Și mă doboară somnul.
-În regulă. E timpul s-o luăm spre casă.
Întorc și în câteva minute suntem la scuar. Parcăm și urcăm în apartamentul în care ne întâmpină frigul tăios intrat pe fereastra lăsată deschisă.
Epuizată, Iuliana își azvârle rochia deoparte, rămâne în chiloți și sutien și se prăbușește în pat, cu fața în jos.
-Eu nu mai mănânc. Să nu dormi lângă mine, îmi șoptește cu ultimele puteri. Culcă-te dincolo.
Mă întind pe canapea îmbrăcat și închid ochii. Pleopele mă ustură pe dinăuntru, gâtul mă doare, degetele mi se lipesc. Senzația aceea plăcută de siguranță a dispărut și i-a luat locul o sfârșeală cumplită.
-Te urăsc, murmură Iuliana înainte să adoarmă. Mi-e silă. Ah, nu-ți închipui cât te urăsc.
-Da, îi răspund la fel de încet. Așa e, da, te înțeleg.
Trag pătura peste cap și aștept ca ceva neplăcut să se întâmple. Mi-e greață, am urechile înfundate și parcă stomacul mi-e plin cu fum de țigară. Mă simt mai murdar ca oricând.