...trăiești printre oameni împarți zîmbete din complezență cauți din obișnuință adevăruri...dar fiecare cu adevărurile lui...ca o nălucire a înstrăinării totale de celelalte adevăruri...de cum te naști începi să luneci pe o asemenea pantă...a rosturilor nedefinite neîndeplinite neatinse...un naufragiat...vorbim de oboseală de o mare oboseală ori mai degrabă de o oboseală perpetuă care plictisește îți instalează în suflet o lehamite...cîte ieșiri din această capcană e un fel de margine a țarcului în care ființăm nu ne este permis să depășim această limită prin formula aciduluidezoxiribonucleic...defapt este o neputință...unii numesc limita sau mai bine zis locul de dincolo de ea libertate fericire absolut...oricum locuri unde nu vom ajunge niciodată...doar mintea noastră poate călători dar fără a avea ceva concret despre locul de dincolo...doar capacitatea noastră de a ne imagina creează o mobilare a spațiului respectiv nimic real metafizică traiul acesta în viitor...reverberația clipei în timpul ce va să vină ideea de fericire estompează fericirea devine tot mai vagă...chinurile noastre în acest sens ne demonstrează limita în cunoaștere chinul cel mai sfîșietor al omului albul nopților de frămîntare nu aduce vreo lămurire...cu cît trece timpul cu atît de dăm seama de ceea ce nu sîntem și nu vom putea fi vreodată...un rău cît o plictiseală enormă...antidotul împotriva destrămării elanului în neanturi metafizice...oare cum putem să inventăm cîteva din deliciile pieirii...putem evita dialogul cu moartea alături...să poți face acest lucru s-ar putea să fie un exercițiu ațît de vechi rostul gîndirii ca detașare poate fi ceva ireconciliabil dușmănia sufletului dușmănia cărnii...marile neînpliniri enorma neputință obișnuita mediocritate...mediocritatea apare chiar și în întîlnirea cu moartea...în orice moment sperăm să se întîmple o eroare prin nedesăvîrșirea momentului ne mai aglomerăm cu niște angajamente în plus...cei ce ne ascultă mimează momentul acordării credibilității chiar ne încurajează și se apucă să ne dea sfaturi mereu mai rămîne ceva de făcut straniu moment...devii dintr-o dată însetat de viață...moartea există doar s-a disipat prin preajmă...se confundă cu evidența o umbră împrăștiată pe corp suma păcatelor noastre nu trebuie să depășească atracția irezistibilă a năpăstuirii...ne rupem de concretul lumii și ne inoculăm o simțire religioasă ținem morțiș să ne depunem dorințele noastre în mîinile celui de sus mediocritatea capătă o doză serioasă de lașitate pentru marile probleme cerem ajutorul...ori sîntem prea leneși ori neputincioși ori prea mici...suprema slăbiciune eterna deficiență înclinarea către taine și somptuozitatea vieții...lucrurile ireale ne atrag cel mai mult cu ele putem inlocui dezamăgirile...un exemplu Iisus moare ca să învie dazamăgit că l-a părăsit Tatăl Ceresc...forțele vitale capătă o altă morfologie timpul capătă doar o formă eterică...lunecarea devine tot mai dramatică...această lașitate ne schimbă direcția naturală timpul devine o sinusoidă perversă accesul la eternitate o enigmă sau poate o surpriză...indiferența lașității noastre ne tulbură doar cînd ne intersectăm cu posibilul... interesul pe care îl acordăm momentului ne arată condiția de robi în care am fost expulzați din niște utere neîncăpătoare fecundate doar din instinct... fatalitatea este o altă formă sub care se ascunde mediocritatea existenței... Platon cu umbrele lui și cu dezastrele închipuite sclavii unui trup de care ne rugăm în fiecare clipă să ne ajute să apucăm să o trăim pe următoarea... noi nu trăim prezentul noi doar gîndim cum să trăim în clipa următoare...prezentul rămîne doar un reziduu în amintire...de n-ar fi ispita...singura care produce lucru mecanic pe un plan înclinat și periculos... dintr-un colț ne urmărește veșnicia iar noi senini ca și cum am fi singuri ne afundăm în eroarea multiplă viețuim la limita bunăvoinței unde nici măcar nu realizăm forma regretelor... inutile senzații... tace timpul urlă veșnicia eternitatea doar o direcție de urmat o idee estetică și doar atît...în rest nimic...cînd vorbim despre om rătăcim în mediocritate... slăbiciunile omenești singura sursă de existență a divinității un fel de răstignire a ideii de răstignire...așa cum ideea de Dumnezeu o atașăm greșit ideii de viață...e doar o dovadă de lașitate...lașitatea de slăbiciune...slăbiciunea de neputință...neputința de mediocritate... mediocritatea ca o femeie urîțită de nenorociri și moravuri devoratoare... în sfîrșit pot respira... dacă nu mă va ucide lașitatea... ne vom mai auzi...