agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3267 .



Mesaj de departe
proză [ ]
in memoriam

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dara ]

2007-07-14  |     | 



„Buna dimineața, draga mea” căldura vocii grave suna ciudat în casa care potrivit proverbului aștepta musafirii nemăturată fiind...ce bine e în ziua asta liberă, apuc să fac curat și am sfârșitul de săptămână întreg la dispoziție să dorm și să respir în liniște...
„Bună dimineața” tonul era ușor contrariat...încercând să identifice persoana care vorbea atât de duios...semăna cu cineva de la care învățase multe pe plan profesional, dar care, niciodata, dar nici-o-dată, nu i-ar fi spus „draga mea”, nu s-ar fi căzut...
„Scumpa mea, am sunat să îți zic La Mulți Ani!” ....La mulți ani????!!!!!...asta era culmea!!!!! Nu era ziua ei, mai erau câteva luni bune până la momentul acela, dar ziua se preta...era o aniversare generală, de asta și ziua era liberă de la comenduire, o formă de discriminare pozitivă a femeilor...de fapt, dovadă de pragmatism – costa mai puțin acordarea unei zile libere dintre cele lucrătoare decât o eventuală sărbătorire la locul de muncă pe cheltuiala firmei...
„Mulțumesc..dar, totuși, nu îmi dau seama cu cine vorbesc.”
„Draga mea, sunt eu, tati...” ...”Sunt tatăl tău, Ana!”...duioșia pusă în ultima particulă era atât de intensă încât îi dădură lacrimile...
...șocul resimțit în suflet se putea asemăna în intensitate ca cel pricinuit de cutremurul de la Banda Aceh...e imposibil...
„Cred că ați greșit numărul”....simți că nu mai poate articula nici un cuvânt......cu un efort, ca și cum ar fi înfruntat o lespede de marmură așezată pe piept, continuă, încercând să dea vocii un ton cât mai neutru:
„Ați greșit numărul...știți, într-adevăr mă cheamă Ana, dar...” glasul i se frânse „tatăl meu a murit”...
La celălalt capăt se lăsă tăcerea...o tăcere prelungă, concretă, palpabilă...niciunul nu avea curaj sau poate nu curaj, altceva, să continue.. una din acele situații în care nu știi ce să spui și să faci, când mintea îți este golită de orice logică, de orice idee și nu poți decât să stai, atât-să stai ....erau suspendați în timp și spațiu, lacrimile curgeau pe obrajii ei, aproape că simțea că și lacrimile jucau în ceilalți ochi de dincolo de fir... trebuia să se adune, să zică ceva, tăcerea devenea stânjenitoare...
„...Îmi pare rău...” șocul din glas era elocvent...”Îmi pare rău de tatăl dumneavoastră”...dintr-o dată vocea suna străină, ușor dușmănos, parcă urându-se pe sine că a putut face o asemenea gafă...”dar vă zic totuși la mulți ani, că sunteți persoană de sex feminin...” în ciuda absurdului situației, legătura de cauzalitate dintre urare și motivația urării, deși real obiectivă, o făcu să zâmbească...celălalt nu îi putea vedea zâmbetul...l-ar fi îngrozit și l-ar fi făcut să își pună întrebări asupra sănătății ei mintale...
„Mulțumesc...va mulțumesc...”. A preferat să închidă prima telefonul, brusc... Simțea că se sufocă... lacrimile se dezlănțuiră, la fel ca și hohotele, fondul sonor al plânsului nervos și eliberator...Nu putea gândi, plângea doar în timp ce amintirile năvăleau într-o nebunească sarabandă...

...era copil, crescut mai mult printre adulți, care erau prea preocupați de problemele proprii pentru a se mai gândi și la ce și-ar fi dorit ea...și erau atât de simple dorințele ei...doar o familie, o familie normală, iubitoare și liniște...da, liniște...asta își dorea poate mai presus de a fi premianta clasei și a școlii...și-ar fi dorit ca mama să nu mai fie tristă, iar tata să nu fie atât de.. .atât de... la vremea aceea nu știa cuvântul, l-a aflat după ani, timp în care a învățat o mulțime de lucruri despre suflet și suferința umană la nivel doct și impersonal...
...zgomotul bormașinii care redecora apartamentul de la etajul superior estompa sughițurile, prin care organismul încerca să își regleze respirația la parametrii normali...era asurzitor, dar era benefic, primul semn obiectiv al revenirii în prezent...trebuie să mă adun, nu pot lăsa trecutul să mă prindă, să mă domine...trebuie să îl controlez eu pe el...
..off, mamă, dacă aș fi putut să îți dau jumate din puterea mea de acum atunci, nu ar fi trebuit să iau o decizie de adult...știu, nu ai nici o vină, ai crezul că faci ce e mai bine pentru mine, să nu mă lipsești de tăticul...dar nu se mai putea...nu puteai lupta în continuare, lupta era deja pierdută...el ne-a pierdut...eu nu am făcut decât să îți deschid ochii că e singura soluție pentru a nu mai suferi niciunul din noi...la vremea aceea nu știam decât că atunci când suferi, suferi că te doare ceva fizic....
...și am plecat, tată, am plecat luând cu mine întreaga povară...sperând prin absurd că poate, poate...

...în anii aceștia te-am urât, te-am urât visceral, tocmai pentru că te iubeam...știi ceva...îmi doream să vii la mine la școală în ziua când primeam diploma de cea mai premiantă, să vii la concursurile și olimpiadele pe care le câștigam ca să acopăr golul din suflet, să fii cu mine când am devenit studentă...îmi doream să fii mândru de mine ,să mă iubești, și să îmi arăți, mai ales să îmi arăți asta...voiam să mă suni de ziua mea, de ziua copilului, de Crăciun, de Paști...de orice zi...dar, învață, învață, învață, e singurul lucru sigur pe care te poți baza în viață...
...și am învățat cum anii trec și cum să nu mai aștept nimic de la nimeni, decât de la mine, că e mai sigur...
...până într-o zi...când te-am revăzut...erai bolnav și slab, viața te furase în iureșul ei căruia niciodată nu i-ai ținut piept, lăsându-te dus ca o frunză în vântul toamnei...
...și atunci am realizat, dureros și rece, că nu ai luptat pentru mine cu mine, tată...că întotdeauna ai fugit de mine, ți-a fost teamă că o să te resping, că o să te alung...da, aș fi făcut-o ca să îmi răzbun furia și suferința, dar când tot veninul și răul din mine s-ar fi scurs, aș fi sărit în brațele tale și te-aș fi rugat să nu mă mai lași să plec vreoddată...
...în ziua aceea m-am împăcat cu tine și cu mine...am simțit că sunt liberă, liberă și senină. Și la fel ai simțit și tu, tăticule...respirația îți era grea, dar sufletul îți era ușor...și totuși nu am putut să nu mă întreb de ce nu m-ai chemat tu, tu direct, fără să îmi induci prin alte surse dorința de a m[ vedea...dar nu mai conta, eram amândoi împăcați și senini...se deschidea o altă poartă....a rămas să ne vedem data viitoare când vin acasă...
...a fost ultima oară, tăticule...de data asta ai plecat tu...ai așteptat să vin ca să poți pleca, să îmi iei povara pe care cândva mi-ai pus-o pe umeri de copil....Ce nu ai știut era că și tu ai fost un copil mai mare...

... bormașina își continua zgomotul indiferent și renovator, accentuând durerea de cap inerentă oricărei eliminări de toxine prin intermediul lacrimilor...un surâs începu timid să își facă loc...ciudată modalitate ți-ai ales să îmi zici La Mulți Ani, tăticule...dar și așa, îți mulțumesc...mai bine mai târziu decât niciodată...sau de fapt asta-i dovada că nu există niciodată, că există întotdeauna mai târziu...depinde doar de noi cum să facem să nu fie prea târziu...
...acestea fiind spuse, La Mulți Ani!

Săru’mâna, tati
Te iubesc, tati





14 iulie 2007



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!