Traian își amintea acum totul cu claritate. Își aminti de Florentina, de cei nouă ani în care voința lui fusese paralizată, ca în acea primă zi, când se dusese hotărât să-i dea o lecție de viață, pentru ca imediat ce-o văzuse să-și uite vorbele. Nouă ani în care nu făcuse nimic, în ciuda promisiunilor de fiecare zi că se va rupe de ea, lăsând-o să-și afle drumul. Nu fusese în stare. Nici ea nu-l ajutase cu nimic, pentru că nici ea nu dorea această ruptură. Îl iubea. Iar el se simțea mai împlinit ca niciodată, deși – tot ca niciodată – o povară stranie îi apăsa pe suflet: pe de o parte abdicarea de la pricipiile lui de viață, pe de alta – conștientizarea faptului că o ținea încurcată, chiar dacă niciodată nu-i ceruse să se lege de el ori să nu aibă altă viață. Însă era clar că numai el ar fi putut să facă ceva, iar ceva-ul acela îl tot amâna, fără să-și dea seama de goana turbată a timpului.
Împlinise de curând cincizeci și nouă de ani, dar își amintea ca ieri acea discuție cu Gheorghe – de n-ar fi fost! Sau poate mai bine că fusese. Nu era sigur. Pierduse noțiunea timpului, își pierduse mare parte din respectul de sine, câștigase însă ceva mai de preț – multașteptata, dar atât de târzia iubire.
Singurul căruia i se destăinuise fusese Gheorghe, care-i răspunse frust, fără a mai avea însă chef de glume:
- Aș fi preferat să te știu încurcat cu o sută de femei, decât s-o porți în suflet pe Florentina.
Știa el ce spune. Gheorghe presimțise totul încă din ziua în care îl văzuse la ușa ei, făcându-și curaj să intre. Știa sigur ce va urma, cu acel dar al celor cunoscători ai sufletului omenesc, cu toate cotloanele lui cele mai ascunse. Prevăzuse suferința la care urma să se expună Traian, știindu-l atât de bine, cunoscând faptul că nu era omul fără scrupule, fiind chiar de o corectitudine exagerată cu sine și cu ceilalți. De-aceea îl privise gânditor, fără să spună nimic, de-aceea oftase. Gândise atunci pe coridor: „Ești prins în capcană, Traiane. Dracu’ m-a pus să-ți pomenesc de Florentina! Văzusem eu de mult ceea ce numai mie nu-mi scapă, dar am păstrat tăcerea tocmai fiindcă mă temeam de importanța pe care ai s-o dai tu acestui fapt. Ieri, parcă mi-a luat Dumnezeu mințile. Da’ prea mă enervaseși. Deh! Pesemne așa a fost să fie. Poate nu trebuie să pleci din viața asta fără să afli ce-i dragostea sau rămânând cu impresia că ce-ai simțit tu pentru Ioana ar fi vreo scofală. Ioana n-a fost decât transpunerea falsă în realitate a marii tale dorințe de a iubi. Þi-a cășunat pe ea ca unui prost și ai rămas o vreme agățat de ideea asta. Apoi, întrucât o identificaseși greșit cu iubirea însăși, după ce te-ai săturat de a spera, ai preferat să-ți spui că nu există, ți-ai pus mâinile-n sân și-ai ridicat din umeri – „Asta e! Cu atât m-am ales eu din viață.”. Dar ca să-ți dai seama de diferență, aveai nevoie de comparație. Na! Þi-am oferit-o. Acum poart-o sănătos!”
Gheorghe se dovedise, și în această împrejurare, un adevărat prieten. Încercase, cu optimismul său incurabil, să-l ajute pe Traian să scape de sentimentul de vinovăție. Încercare zadarnică. Văzând că nu-i reușește, îl luase tare, sperând să-l trezească:
- Până la urmă, tu ce papucii statului vrei? Îm? Te-ai gândit?
- Nu știu, Gheorghe...nu mai știu ce vreau.
- Să încercăm să aflăm. O vrei pe Florentina?
- O vreau.
- Atunci care-i problema? Te desparți de Ioana și-o iei pe Florentina. Treaba-i cincizeci la sută aranjată, mai rămâne să vrea și ea.
- Cum, tu, care ai dus o adevărată muncă de lămurire cu mine să nu divorțez, îmi spui acum s-o fac?
- Păi sigur că-ți spun, doar e pentru o cauză nobilă. Și-apoi, când îți spuneam să n-o faci, Florentina nu era în viața ta. Divorțează!
- Nu!
- Poate-mi spui și de ce nu, catârule.
- E simplu. Dacă aveam cu douăzeci de ani mai puțin, era altceva. Dar așa? După ce i-am dăruit tinerețea mea Ioanei, care s-a șters cu ea la fund, ce-ai vrea? S-o „fericesc” pe Florentina cu bătrânețile mele, să-i ofer șansa de-a fi soră de caritate în loc de iubită, soție și mamă a copiilor mei? În niciun caz!
- Bun. Atunci desparte-te de ea! Dă-i drumul!
- Nu!
- Iar nu. Atunci stai și frământă-te ca un dobitoc! Dar mie să nu mi te mai vaiți! Înțeleg să fiu mama răniților, da’ nu a răniților bătuți în dovleac și care nu sunt în stare să ia o hotărâre, oricare-ar fi ea. Eu știu un lucru: dacă ești într-un rahat – și presupunând că nu-ți place rahatul ăla – trebuie să faci tot posibilul să ieși din el, de-ar fi să trebuiască să-l mănânci. Și tu știi asta foarte bine. În profesia ta, ești cel mai bun, și nu o singură dată nu doar ai ieșit din rahat, ba i-ai mai scos și pe alții. Din păcate, nu ești la fel de bun și când e vorba de viața ta. Te gândești mai mult la a altora.
Gheorghe făcea aluzie și la accidentul aviatic ce avusese loc cu niște ani în urmă și pentru care se făcuse mare vâlvă. El nu-și pusese semnătura pe ordinul de zbor, întrucât avionul nu corespundea condițiilor tehnice („un jaf bun de dat la rațe” în expresia lui) și-l sfătuise și pe Traian ca nu cumva s-o facă. Și n-o făcuse, dar asta nu ajutase la nimic, căci semnase însuși comandantul plin – care era omul Partidului și primise ordin „de sus”. Traian deținea toate informațiile și cunoștea faptul că accidentul fusese comandat. Tot de sus. Adică de foarte sus. Trebuia ca niște inși incomozi să dispară și se alesese această modalitate. Bineînțeles, tot el fusese chemat la ministru, ținut zece ore în poziție de drepți și beștelit ca la carte. Trebuia făcută o înscenare din care nu se știe cine ar fi trebuit să priceapă nu se știe ce. Astfel că, deși cunoștea adevărul, Traian a trebuit doar să asculte și să răspundă cu „Am înțeles, tovarășe ministru!”, „Să trăiți, tovarășe ministru” la amenințări dintre cele mai severe, ca „Te bag în pușcărie, nenorocitule!” până la altele mai blânde și de-a dreptul rezonabile, cum ar fi „Te bag în p... mă-tii!”. Evident, nimeni n-avea de gând să-i facă nimic; se știa că el știe; iar el știa că ei știu că știe și că nu se vor complica, de-aceea nu se temuse.
Mai dureros fusese faptul că, pe lângă victimele programate, a trebuit să moară și pilotul.
Fuseseră toți impresionați de rugămintea unuia mai tânăr, adresată lui Traian, de a-l lăsa pe el să zboare. Se oferise în locul celui care fusese nominalizat pentru misiune. Inițial, văzându-l atât de tânăr, Traian nici n-a vrut să audă. Dar el venise cu argumente la care nimeni n-ar fi fost în stare să contra-argumenteze. Nici măcar Traian, care luni de zile n-a mai fost om. Îl numise pe unul dintre cei mai buni piloți, în speranța că experiența și îndemânarea îl vor fi ajutat să se salveze. Băiatul însă nu s-a lăsat:
- Tovarășe comandant, nenorocitu-ăla de avion n-are nevoie de pilot cu experiență, îi trebuie doar un prost ca să moară. Ãla o să cadă oricum, că de mult trebuia casat. Și dacă tot tre’ să crape unu’, lăsați-mă pe mine să mă duc în locul lui nea’ Fane. Vă rog mult. Are doi copii, eu nu las pe nimeni în urmă, cu mine sau fără mine, lumea o să trăiască la fel. Nici măcar n-are cine vărsa o lacrimă. Și-apoi, ce mi-e că trăiești două’șcinci de ani, ce mi-e o sută? Tot acolo ajungem. Dar copilașii ăia nu tre’ să crească fără tată, cum am crescut eu. Vă rog, tovarășe comandant, vă rog!
Și nu plecase de pe capul lui până ce nu l-a înduplecat.
Cel mai afectat dintre toți a fost „nea Fane”, care nu-i fusese doar instructor de zbor, învățându-l meserie, ci un adevărat tată, ce-i drept de-mprumut. Care, mai presus de orice, îl învățase să fie om. Acum îi era greu să accepte că dramul de omenie pe care i-l picurase constant fie la lecțiile de zbor, fie la o bere, după orele de program, s-a întors împotriva lui. Mai sperase că, printr-o minune, va reuși să se salveze, dar șansele fuseseră prea mici, chiar și pentru un pilot experimentat. Tânărul încercase să glumească la plecare, consolându-l :”Lasă, nea Fane, mai ții minte ce-mi spuneai? Mă băiete, decât un prost care să trăiască o sută de ani, mai bine un deștept treizeci. Stai liniștit, io-s prea prost ca să mor. Dumnezeu nu-i ia pe proști la el, că n-are ce face cu ei. D-aia s-a umplut pământul. Hai să ne vedem sănătoși!”
Traian se gândise mult la băiatul acela, îl admirase și suferise pentru el. „Sunt oameni al căror sacrificiu pare de neînțeles; dar cine știe cu ce misiune ne naștem pe lumea aceasta.”

Din ziua în care fusese chemat la ministru, mai avea o amintire. După toată încărcarea emoțională pe care i-o dăduse întâmplarea în sine cu toate consecințele ei, după oboseala zilei respective, se întorsese acasă seara, târziu, adresându-i Ioanei o rugăminte, după ce ieșise de la duș:
- Ionela, sunt frânt. Fii bună, te rog, și fă-mi un masaj la tălpi!
Ioana îl privise cu ochi răi, care măcar acum exprimau ceva. În mod normal, în privirea ei ușor mioapă te rătăceai într-o imensă goliciune. Strânse buzele și-așa subțiri ale gurii ceva cam lungi, parcă tăiată cu sapa, și-i împroșcă printre dinți:
- Hm! Să-ți facă masaj aia de la care vii!
Nu făcea aluzie la nimic, știa că Traian n-o înșeală, dar îi făcea o imensă plăcere să-l coboare la nivelul ei, să-l tragă-n mocirlă, dacă tot nu se putea înălța ea, cu acea plăcere a oamenilor vulgari și submediocri care nu te suportă altfel decât ei și încearcă prin toate mijloacele să te convingă că nici nu ești.
- Încetează, Ionela! Am fost la ministru, am stat toată ziua în picioare. Mi-ajunge o săpuneală pe ziua de azi.
- Atunci să te maseze ministrul!
Și ieșise din dormitor, rotindu-și pe călcâie silueta costelivă, ducându-se în sufragerie să fumeze și să vorbească la telefon.
Traian o auzise bârfindu-l, probabil cu o telefonistă de-a ei, nu mai conta:
- Auzi, dragă, ce pretenții la nătângu-ăsta al meu! Vroia masaj la tălpi. Ai mai pomenit, tu, așa ceva? Cică a stat toată ziua-n picioare și l-a regulat ministru’. Bine i-a făcut! Tre’ să-l reguleze și pe el cineva, că și-așa nu mai e demult. Hi, hi, hi...
Traian îi mai auzi o vreme râsul vulgar, pe lângă care niște rafale de tun îi păreau muzică celestă, apoi închise ochii și lunecă în somnul salvator, pe care ani buni îl folosise ca refugiu din fața realității. Asta ca să nu apeleze la cel al marii majorități – băutura, mai ales că nu doar o dată fusese tentat. Dar îi pusese capăt la timp.
La toate le pusese capăt la timp. Numai iubirea pentru Florentina scăpase de sub control. Trebuia făcut ceva și cu asta.
Căci nu e lucru pe care omul să vrea să-l distrugă și să nu-i reușească.