Seara de iarnă aluneca încet către văi, ca un fluviu întunecat și greu, rostogolindu-se în cascade de pe crestele cenușii ale munților. Mai erau două zile până la Crăciun. Gerul mușca cu poftă din mormanele de zăpadă ce înconjurau pereții de bârne ai casei. Vitele fuseseră deja băgate în grajd, mulse iar laptele turnat în bidoane. Din odaie, printr-un ochi de geam, bărbatul privea, printre florile de gheață, la primele stele ale nopții. Singurătatea îi fusese un prieten bun în ultima vreme, mai ales de când, după moartea tatălui, se întorsese să locuiască în vechea casă părintească împreună cu mama sa. Era o casă mare, frumoasă, cu etaj, construită în stilul tradițional huțul, cu tavan de bârne, covoare de lână și perechi de coarne de cerb pe pereți. Cei care îi mai vizitau pe cei doi din când în când admirau trăinicia vechii clădirii ca și multitudinea de lucruri vechi și frumoase din ea. Gospodăria era așezată pe un mic platou defrișat din apropierea unui munte masiv, la care vorbitorii de limbă română îi spuneau Măgura datorită siluetei lui întunecate, însă huțulii îl numiseră Hranețea (Granița), pentru că acolo era frontiera dintre una din cele mai izolate locuințe din zonă și taigaua ciuruită de sate a pădurilor din munții Bucovinei.
“Ați putea face un muzeu cu lucrurile din casă, doar să le duceți mai spre centrul satului. Aici e prea departe și prea greu de ajuns pentru oricine, mai ales pentru cei de la oraș” spusese primarul. “Lumea se schimbă, oamenii se schimbă, a trecut vremea traiului în poienile izolate din munți. Cei de azi vor să trăiască mai confortabil, să aibă electricitate și internet, mașină la scară și magazin alimentar după colț. Tradițiile nu își mai au rostul în ziua de azi. Trăim în epoca globalizării. De ce nu îți construiești o altă casă pe pământul pe care îl ai în sat și nu te muți acolo? “
La vorbele astea, bărbatul zâmbea de fiecare dată, fără să spună nimic. L-au bătut la cap prietenii, cunoscuții, aproape un an de zile, el doar tăcea și zâmbea de fiecare dată când auzea propunerile de a-și abandona locuința. Unii chiar au încercat să-i găsească și o soție, dar nici una din fetele locului n-ar fi acceptat să locuiască într-o casă atât de izolată și fără curent electric. Când veni din nou iarna, drumul pieptiș de pe coasta muntelui până la casă era adesea blocat de nămeți și putea fi parcurs cu greutate, doar pe jos. După încă puțină vreme vizitele se răriră până când nu mai veni nimeni. Nici bărbatul, nici mama sa, nu mergeau des prin sat, poate o dată la doua săptămâni, pentru cumpărături mărunte și nu păreau prea afectați de singurătate. Doar lăptarul îi mai vedea dimineața, când trecea cu sania colectând de la oameni ce mulseseră cu o zi înainte, înjurând printre dinți gerul și drumul în plus pe care trebuia să îl facă până la casa asta izolată. Și încet-încet, cei din sat începură să folosească și pentru tânăr același nume ca cel pe care în primise bunicul său cu aproape jumătate de secol în urmă: Vouc (Lupul).
Da, mai erau doar două zile până la Crăciun și era liniște. Bărbatul citea acum o carte. Afară se întunecase deja și stelele păreau gata să înțepe cu mii de ace de frig pe oricine ar fi îndrăznit să scoată capul din adăpostul locuinței. La lumina lămpii, femeia în vârstă tricota o pereche de mănuși. Orele treceau încet. Curând răsări și luna iar stelele păliră în strălucire.
Era o lună plină uriașă, și, reflectate de zăpada bătătorită de ger, razele ei luminau peisajul de afară aproape ca în timpul zilei, creând iluzia unei false călduri prin culoarea lor aurie. Tânărul zâmbi și se ridică, puse cartea într-un raft, se întoarse spre mama lui și spuse în dialectul huțul:
“Pozautra Razdvo. Ale me ne maem ielețiu. Tiper ia idu u lis tai ucnu odnu.” (Poimâine e Crăciunul. Iar noi nu avem brad. Mă duc acum în pădure și tai unul).
“Tiperi, u nociu?” (Acum noaptea?) întrebă mama sa. “No, idi chidi hociși” (Bine, du-te dacă vrei), zise din nou, apoi, după o clipă de gândire și o privire rapidă la ceasul care arăta ora 8:30 adăugă. “Ia idu spati” (Eu mă duc la culcare).
“E ger cumplit afară, totuși” se gândi bărbatul. “Cred c-o să mă îmbrac cu șuba cea groasă”. Se duse în odaia mare și o luă din cui. Era cea mai neobișnuită șubă din toată istoria satului. Fusese făcută la comandă de către bunicul lui, din pielea a trei lupi.
Bunicul avusese o stână mare de oi pe vremuri. Treaba mergea bine de câțiva ani, turma crescuse și crescuseră și profiturile. Își construise o casă frumoasă și cumpărase mai mult pământ în jur. Însă în una din toamne, o haită de lupi, mânați de foame din cauza lipsei de vânat, se aciuase prin apropiere și începu să îi atace turma în fiecare noapte. Omul stătu la pândă cu slugile, însă stâna era mare, iar lupii tot reușeau să îi fure câte o oaie pe săptămână.
Încercă să îi împuște, dar trunchiurile de pini erau prea dese și blocau vederea fiarelor. Puse capcane, însă animalele erau inteligente și reușeau să mănânce din bucățile de carne puse drept momeală fără să se lase prinși. În final, lupii îi răpiră chiar cel mai frumos berbec, din pielea căruia plănuia să-și facă un cojoc pentru iarnă. În disperare de cauză, tăie o oaie mai bătrână, puse în carnea ei otravă și o lăsă în pădure. Peste doua zile, găsi carnea mâncată și dâre de sânge lăsate de lupii muribunzi. Merse pe urmele lor vreo doi kilometri și le găsi bârlogul. Trei lupi, toți morți.
“Ve budete mii cujuh” (Voi veți fi cojocul meu) mormăi omul. Jupui animalele cum se pricepu mai bine, puse pieile într-un sac și le aduse acasă. Stătură pieile acolo vreo doua săptămâni, spălate, învelite bine în saci și ascunse în cămară, pentru a nu speria vitele și câinii din curte cu mirosul de fiară sălbatică.
La sfârșitul toamnei, fură duse la cojocarul din sat. Când bunicul intră în curtea omului și coborî din căruță, sacul se agăță de un cui din gard, se rupse, și pieile căzură pe jos. Caii se speriară și se ridicară în două picioare de la miros, iar câinele din curte se smuci și rupse lanțul. Urmă un adevărat circ, omul încercând să-și apere cu o mână pieile de lup de furia câinelui iar cu cealaltă să țină pe loc caii înspăimântați. Cojocarul, speriat de larmă, ieși repede din casă și reuși cu mare greutate să-și potolească dulăul.
După ce văzu și pieile, meseriașul își făcu trei cruci mari. Cine a mai pomenit cojoc din piele de lup? Dar, la promisiunea unei plăți generoase, folosi materialul cum se pricepu mai bine și făcu din ele o șubă groasă și trainică de iarnă. Totuși, în ciuda tuturor eforturilor, mirosul de lup nu dispăru cu totul din cojoc. Când bunicul ieși din casa cojocarului cu el sub braț, câinele fu cât pe ce să se rupă din nou din lanț de furie, iar caii alergară pâna la casa din munți fără să fie nevoie de bici sau îndemnuri. Și din ziua aceea, oamenii îi dădură și porecla de Vouc (Lupul).
Omul încercă să poarte cojocul iarna pe lângă casă, dar vitele și oile se speriau de moarte din cauza mirosului, așa că în cele din urmă îl puse deoparte și se îmbrăcă tot cu șuba cea veche. Îi părea totuși rău după îmbrăcămintea nouă, că nu o putea folosi la treaba din gospodărie. Totuși, când avea nevoie să meargă pe prin pădure pe ger, lua cojocul din piele de lup, pentru că era cea mai călduroasă haină iar mirosul de fiară îl putea apăra de ceilalți prădători ce bântuiau prin nămeți.
Tânărul și-l amintea pe bunic din vremea copilăriei ca pe un om încă în putere și cu o energie ieșită din comun, deși trecuse de șaptezeci de ani. Iar în timpul iernii, avea obiceiul să cutreiere uneori pădurile, mai ales în nopțile cu lună. Se vorbea că există o comoară ascunsă în munte, iar mai ales atunci când luna era pe cer, unii oameni din împrejurimi se jurau că văzuseră un foc albăstrui licărind uneori în pădure. Au încercat câțiva să găsească locul, dar nimeni nu a reușit să se apropie de flacăra misterioasă, care de fiecare dată părea să se ivească în altă parte. Bunicul nu credea că e vorba de o comoară, însă ar fi vrut mult să vadă de aproape acel foc și să îi afle taina. Într-o seară însă, nu s-a mai întors. Restul familiei l-a căutat toată noaptea, însă un viscol puternic tocmai începuse și urmele i se șterseseră. Abia a doua zi, cu ajutorul câinilor și al câtorva oameni care veniseră să îi ajute, văzură cojocul din piele de lup în zăpadă. Bunicul însă nu era nicăieri. Oricât au săpat prin zăpadă, oricât au căutat cu ajutorul întregului sat și al autorităților, nu l-au mai găsit. Nici o urmă de sânge, nici o urmă de violență, doar cojocul așezat în zăpadă era tot ce rămăsese. L-au plâns, i-au făcut prohodul, însă nu l-au mai găsit niciodată, nici viu, nici mort. Prin sat, oamenii spuneau că trebuie să fi fost un blestem venind de la lupii otrăviți. De supărare, la scurt timp după aceea, se prăpădi și bunica.
Gerul nu se simțea deloc pe sub căptușeala călduroasă a cojocului din piele de lup. Bărbatul se apropia de marginea pădurii de pe Hranețea, căutând, printre pâlcurile de pini de pe lizieră vreun brăduț potrivit. Iar când privi mai atent spre coastă printre trunchiurile rare ale copacilor, văzu lumina.
La ceva mai mult de două sute de metri în amonte, într-un luminiș, părea să ardă o flacără albăstruie. Era prima dată când vedea un asemenea foc, deși știa că îl mai văzuseră și alții din sat în trecut. Ezită o clipă, în final însă curiozitatea învinse, și, strângând mai bine toporul în mână, începu să urce dealul.
Scârțâitul zăpezii sub pașii greoi era amestecat cu trosnete de crengi și rostogoliri de pietre. În liniștea nepământească din jur, urcușul părea să facă parte din explorarea unei alte planete, cu orice sunet mic amplificat în mod grotesc. Își auzea foarte clar respirația, pulsația sângelui în tâmple la fiecare mișcare. O singură ființă în mișcare într-un Univers împietrit într-o aparență minerală. Iar focul continua să licărească din ce în ce mai mare, din ce în ce mai aproape. Secundele treceau tot mai greu, alunecând asimptotic spre momentul sosirii la țintă. Cincizeci de metri, treizeci, douăzeci...
Flacăra, de un albastru aproape celest, ardea deasupra zăpezii neatinse, fără nici un combustibil aparent ca sursă de alimentare. Tânărul făcu ochii mari și veni și mai aproape. “E o flacără rece, zăpada de sub ea e netopită” gândi. Își dădu jos o mănușă și întinse o mână spre ea. “Ciudat, deși e rece, pare să radieze căldură”. Veni aproape de ciudatul foc și se așeză lângă el. Da, radia o căldură plăcută, gerul nu se mai simțea deloc. O toropeală dulce îl cuprinse, și, înainte să mai poată reacționa, ațipi. Ultimul gând rațional îi urla totuși în creier: “Ridică-te și pleacă de aici, altfel vei muri înghețat!”. Dar nu mai avu putere să se miște și se prăbuși în neant, conștient de apropierea morții.
*
Era cald și bine, chiar dacă puțin cam strâmt. Ceva îl împingea din spate, altceva îl presa pe piept. Un obiect moale, umed și cald îl atinse pe față. Se trezi într-o răsuflare cu miros de sânge. Luna încă era sus pe cer, și, la lumina ei, împietri când văzu întins lângă el un lup cenușiu. Se întoarse încet și privi uimit în jur. Șase lupi dormeau pe zăpadă înghesuiți în jurul lui. Flacăra albastră dispăruse. Blana le strălucea de sănătate, erau toți bine hrăniți, frumoși și sătui. Resturile carcasei unui cerb se vedeau ceva mai încolo. Din cauza mirosului cojocului din piele de lup, probabil că îl trataseră pe om ca pe unul de-al lor, și, sătui și mărinimoși, îi oferiseră protecție, salvându-i viața.
Spaima care îl paralizase în primele secunde dispăru treptat. Privi la ceasul de la mână: era aproape miezul nopții. Se ridică încet în picioare. Doi dintre lupi deschiseră ochii, îl priviră preț de o clipă ca pe un vechi prieten, căscară, apoi se adânciră din nou în somn. Păși cu grijă peste trupurile lor, ca să nu îi deranjeze și coborî încet spre casă. Ajuns la marginea pădurii, găsi și un brăduț potrivit pentru pomul de Crăciun pe care îl luă cu el.
Odată intrat în casă îi fu imposibil să doarmă, prea multe gânduri i se zbăteau între tâmple. Văzu din nou focul neobișnuit care se hrănea cu căldura animalelor și oamenilor, salvarea miraculoasă oferită de haita de lupi, dispariția bunicului cu atâția ani în urmă și posibilitatea unei legături între toate aceste întâmplări. Misterele muntelui rămăseseră la fel de nepătrunse și după această noapte. Întinse mâna spre raftul de pe perete și începu să citească din cartea pe care o abandonase la lăsarea serii, de data asta luând notițe cu un creion și făcând calcule pe o foaie de hârtie. După o vreme, lăsă volumul la o parte, se ridică, zâmbi, stinse lampa și se duse la culcare. O licărire albastră îi lumină pupilele preț de o clipă, în timp ce se băga în pat.
La lumina lunii încă neapuse, pe coperta cărții lăsate pe masă se putea citi un titlu: “Das Prinzip der dynamischen Kontrabarie von Burchard Heim”. Soluția unei ecuații, încercuită, trona pe foaia de hârtie de alături. De acum înainte, distanțele de ani lumină până la stele aveau să pară mult mai scurte. Sub cuvertura de lână, tânărul visa astronave superluminice brăzdând în toate direcțiile întinderile nemărginite ale cosmosului. Și, ca o imagine în oglindă la sclipirea rece a stelelor din gerul de afară, steluțe de lumină albăstruie începură să pâlpâie și sub tavanul de bârne.