În întunericul deplin, la fiecare câteva clipe, aud bătăile inimii muntelui. Același sunet grav, liniștitor, îmi străbate trupul, vibrând la unison cu bătăile propriei mele inimi. Învăluit de susurul apelor subterane, alunec din nou în somn.
Văd castele și temple din ere de mult apuse, păzite de halebardieri în armuri argintii. Trâmbițe de aramă anunță schimbarea de gardă. În lumina tremurătoare a lunii, zidurile par să ascundă armate de monștri fără formă, dar străjile nou venite rămân neclintite, mărețe și mândre, la posturile lor. Ceva mai încolo, bogății de valori colosale stau ascunse-n pivnițe și vistierii secrete. Și totuși, în jur, păianjenii continuă să-și țeasă pânzele printre lăzile cu diamante și aur, nepăsători la toată deșertăciunea și vanitatea umană. În tăcerea încăperilor nevăzute, mici prădători conduc vânători sângeroase de insecte și războaie aprige de cucerire se duc pe la colțuri între mucegaiuri și licheni. În alt colț de lume, cai albi alergă peste câmpuri și stele căzătoare se aprind deasupra mărilor. Tunete prelungi se rostogolesc printre piscuri în seri ploioase iar iarba continuă să crească, sfioasă și atotputernică, pe versanții abrupți în timp ce țăranii se întorc gânditori de la muncă.
Timpul se strecoară în spirală printre toate visele mele, contopindu-le cu respirația stalactitelor din lumea abisurilor fără de soare. Fără să mă trezesc, simt firele de toamnă cum se torc afară, în văile din jur, strivite de taine niciodată rostite. Mantia întunericului mă înfășoară într-un cocon hibernal iar eu continui să visez în timp ce secundele se scurg fantomatic, asimptotic, prin ungherele lumii mele. În somn, mă confund încet, încet, cu întregul Univers.
Oare câtă vreme a trecut de când mă aflu aici? Secole, milenii? E irelevant. Totul în jur alunecă lent către o pietrificare eternă. Mai rămâne doar așteptarea, măsurată în bătăi de inimă. Unu, doi, trei.... Așteptare... Unu, doi, trei.... Așteptare... Unu, doi, trei... Așteptare... E inima mea sau a muntelui cea care bate? Nu se mai știe...
Și totuși, în cele din urmă, ziua aceea tot va veni, când oamenii vor crede din nou în mine și-mi vor striga de pe vârfuri de munte numele aproape uitat. Voi ieși atunci din acest ascunziș și mă voi înălța către cer, traversând întinderile vaste ale noilor împărății efemere, stăpân al norilor și-al vântului, iar perle de apă vor străluci siderale pe solzii albaștri ai trupului meu de dragon.