Te pierdeai în mulțime și-ți părea parcă bine că pașii nu știau încă drumul. Fără țintă. Aiurea, hăinăreală; după atâtea ore de cursuri. Te simțeai obosit, dar gustul libertății îți dădea siguranță. Încă un examen, ultimul, de fapt cel mai greu, și gata. Nici o grijă. Sau cel puțin alte griji; o schimbare. Nici nu putea să încapă încă în tine bucuria acestui gând. Atâția ani cu inima strânsă de emoțiile examenelor, atâtea împliniri, atâtea eșecuri - împlinite în cele din urmă cu alt efort, cu alte sacrificii. Munca cu oamenii era încă prea puțină pentru ceea ce te va aștepta; o psihologie umană acumulată doar teoretic. Dar practica...?!
Nefiresc de aproape îți păreau lucrurile pe lângă care treceai. Doar să întinzi mâna și părea că le poți ajunge. Vremea frumoasă ținuse parcă cu tine și-ți făcea bine liniștea cerului, și a pomilor, și a ierbii. Atâția ani în care n-ai cunoscut prea multe din aceste bucurii lumești.
Doar mașinile, ca o realitate zgomotoasă. Prea multă liniște strivită de ele!
Numai tu, un anonim pe străzi cu identitate: cu pantofi ușori și costum sport de nuanță deschisă, cu mâinile eliberate de poverile zilnice, cu mișcarea vioaie a corpului zvelt, tânăr și liber!
Oare câți dintre oamenii întâlniți, mulți dintre ei abătuți și locuiți de boli fără nume, ținându-și de mână copiii sau nepoții, aveau să te caute acolo, la noul tău loc de muncă? În cine știe ce școală aveau să-și frământe măinile sau să nu știe cum să înceapă atunci când ar vrea să-și dea copiii, nepoții, să învețe carte: “Noi n-am putut să facem școală, măcar ei să învețe!”, îți vor spune unii.
Admirai totul în tăcere, în felul blând și frumos de a privi al omului inteligent, dar simplu. Admirai, ca și cum ai fi vrut să nu uiți niciodată mersul nesigur al copiilor, bucuria și seninul acestora, chipurile lor; ca și cum ai fi fost tu, cel din poveștile mamei. E mult de atunci. Toate sunt trecute, dar vii în memorie, în amintire. Ce minune această memorie. Ascunsă și esență.
Nu mai avea importanță câtă vreme trecuse de când ai renunțat la singurătate. Îți venea greu să înveți să treci deodată la un alt mod de a-ți duce viața; alt drum sau poate același pe care îl abandonaseși mereu.
Omul ales e uneori doar iluzia visurilor de odinioară. Și tu o știai, fără să negi acest lucru vreodată; acceptai chiar. Ce puteai face în fond? Nimic nu merge le infinit fără urmări; nu ți le doreai și poate chiar de aceea te împăcaseși cu gândul.
Ființa aleasă te respecta și uneori îți dădea impresia unei iubiri sincere. N-o prea credeai. De fapt nu puteai încă să concretizezi nimic din toate gesturile ei: oare voite sau spontane? O priveai în tăcere și îi zâmbeai cu tandrețe. Nu trebuia să-ți simtă neîncrederea. Îi admirai uneori felul inteligent de a spune lucrurilor pe nume. Aveai nevoie de această schimbare. Asta era cert.
Scria poezii. Era unica speranță de care se agățase și care o făcea să-și înțeleagă rostul. O fire pesimistă. Nici tu nu erai prea optimist, dar puteai înțelege altfel viața, fără să o complici. Te avantaja. Te făcea să simți că ești liber și-ți era de ajuns.

(1989)