ILEANA

O poveste despre îngeri




Nu am crezut niciodată în demoni.
Nici ei în mine, pentru că nu m-au deranjat niciodată.
De fapt, acum nu prea mai cred că eu am crezut cu adevărat în ceva!
Poate nici în îngeri.


Bunica ne punea să ne rugăm, iar noi, atenți și cuminți făceam asta, rostind niște poezioare cam nătânge, cu capetele plecate sub privirile-i atente, îngenuncheați la marginea patului.
Cum nu ni se-ntâmpla nimic rău, bunica ne asigura totdeauna că asta e opera îngerilor și voia lui Dumnezeu.
Eu o tot iscodeam, destul de neîncrezător, dar credința ei era de stâncă.
- Și fiecare copil primește de la bunul Dumnezeu un înger?
- Da! Fiecare!
- Chiar și cei care nu sunt cuminți, iscodeam eu cu mare interes, deoarece ăsta era un subiect veșnic și fierbinte.
- Și ei!
- Dar... dacă ei tot nu sunt cuminți... , căutam eu să înțeleg.
- Pentru că nu sunt cuminți, îngerii lor sunt doar ceva mai supărați pe ei, pentru toată bătaia de cap pe care le-o dau zilnic.
Era stilul ei de a conchide o asemenea discuție. Nu se pierdea niciodată în amănunte și indiferent câte capcane deschideam eu, avea un fler infailibil și le evita fără ezitare, uneori doar zâmbind, alteori încruntându-se ușor.

Între noi, cea mai cuminte, asta o recunoștea toată lumea, era verișoara mea Ileana.
Ne născusem la doar câteva luni diferență și crescusem împreună. Deși eu locuiam cu părinții la oraș, iar ea la țară, eram permanent împreună. Fie că mergeam la grădinița de la oraș iarna, ori la cea din satul bunicilor vara! La fel și primele patru clase.
Iar când veneau căldurile și la masa bunicilor ne adunam o armată întreagă, era și mai frumos. Noi doi, eu și Ileana eram undeva cam pe la mijlocul „plutonului de nepoți” și nimeni nu avea nici un dubiu cine era de fapt cuminte și ascultător... și cine era mai așa și-așa, ca mine.

Surâsul bunicii, după ce plecam de lângă ea ceva mai liniștit, că adică și eu aveam un înger păzitor, mi se părea destul de normal pe atunci.
În sinea mea o cam invidiam pe Ileana, pentru că viața ei părea tare simplă în comparație cu a mea, care una două intram în contradicție cu cine știe ce reguli.
Iar îngerul ei, probabil că era tare mulțumit să fie îngerașul ei și nu al meu, pe care uneori, după câte o zi mai complicată, mi-l imaginam stând seara, în timp ce eu mă rugam, cu picioarele într-un lighean de apă și cu un ceai în mână, cam cum făcea bunicul după o zi de muncă grea.

Ne întorceam de la scăldat.
Plutonul lu’ Nea Aurică, cum ne botezase satul și cu alți copii de prin vecini, traversam lunca gălăgioși și plini de joacă.
Smocurile rare de iarbă, se îndeseau spre curba șoselei, din care drumul de căruțe pe care ne alergam noi, părea să se desprindă cu praful lui gălbui spre roșiatic, ca un bunic de nepotul cel tânăr și puternic. Iar podul cel nou, trainic pe stâlpii lui de beton, cu balustradele de fier, părea că sfidează semeț râul cu apă sărată ce cobora dinspre munții Slănicului.
La ora aceea, sub soarele arzător, apariția camionului ce gâfâia sub povara de saci, ne-a mai domolit elanul de combatanți și ne-am oprit cuminți, parcă aliniați, așteptându-l să treacă de curbă și de noi.
Priveam cauciucurile alea enorme, care parcă îmbucau șoseaua și mă miram cât sunt de turtite acolo jos, unde aerul fierbinte vălătucea amestecând imaginile.
- Uite o să calce pe piatra asta, făcu Gogu, vărul meu cel șmecher de la București.
- Ba pe asta, se repezi și Cornel cu accentul lui domol de ardelean și împinse cu piciorul o altă piatră în calea camionului ce se apropia.
- Ia stați voi la un loc, se mânie Ileana pe ei, deși erau mult mai mari ca să țină seama de spusele ei.
Ei nu, dar eu da, așa că am oprit sub picior piatra destul de colțuroasă pe care tocmai mă pregătisem să o împing spre marginea asfaltată.
Camionul intră în curbă, cauciucurile protestară scrâșnind ușor pe asfaltul destul de înmuiat, pe care o adiere slabă, împingea firele de nisip, iar noi așteptam cu sufletul la gură să vedem cine va câștiga.
Roata din față trecuse deja de pietre și așteptam să vedem dacă roata dublă din spate va călca pe vreuna.
- Parcă-s două purcele! Așa ce guiță cauciucurile alea, constată Cristian, vărul meu mai mic și fratele Ilenei. Ia-uzi-le! Hai gâți-găți-găți , se făcu el că le cheamă la masă, iar noi toți, mai puțin Ileana ce ne urmărea nemulțumită, începurăm să râdem.
Roata prinse cu marginea o piatră și Gogu sări în sus de bucurie, văzând-o apucată, apoi aruncată cu putere...
Un singur strigăt, de durere și surpriză, amestecate peste uruitul greu al motorului, apoi Ileana care cădea moale, parcă cu încetinitorul, în timp ce bluza-i albă se făcu întâi roz, apoi roșie... Apoi urletele de spaimă, al meu, ale noastre... Apoi ceva ca o lumină mare și albă, ce a acoperit totul, înnegrind deodată cerul albastru și care mi-a oprit și mintea și inima.

Când mi-am revenit, eram pe patul de paie de pe prispa largă a bunicilor.
- Ileana... am reușit eu să bâigui, iar tanti Felicia, sora satului, pe care o știam de când ne făcea vaccinele, mă împinse înapoi pe salteaua foșnitoare.
- E la spital! Stai liniștit... o să fie bine!
Iar eu am crezut-o așa cum nu mai crezusem niciodată pe nimeni! Fără nici o ripostă, sau întrebare!
M-am ridicat, destul de amețit și am îngenuncheat la marginea patului... Iar poezioarele au început să-mi danseze prin minte, amestecându-și versurile.

De atunci, nu m-am mai rugat niciodată. Poate doar arar, cu câte o floare... ofilindu-se în soare pe piatra de pe mormântul Ilenei.