agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2466 .



Zece
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ovidiu Cobalcescu ]

2007-09-12  |     | 





ZECE



- Hai să-mi trăiești, își trânti Mitu servieta burdușită, gemândă de hârti pe scaunul de lângă mine. Băi nene, e moarte de om! Unde Doamne păzește mai e și Vasile ăla , mârâi el ștergându-și fața asudată cu ceva care mai repede putea fi un prosop decât o batistă. Dă mă Vasile și tu o halbă rece și bărboasă, făcu el mai liniștit, dând cu ochii de Vasile.
- Să trăiești Mitule, dar ce ești așa de surescitat... Și pe căldura asta... , am făcut eu oleacă în glumă, dar în rest destul de serios, că nu uitasem seara în care, victimă a unui epistaxis, cu nasul roșu de sângele curgând, ne privea speriat și neajutorat.
- O și ce căldură, cum și ziceam! Se clocesc ouăle în cuib și fără de părinți, nu alta. Hai măi Vasile, unde drac să te ia ai dispărut iar.
- Gata dom Mitu, făcu Vasile din spatele manetelor. Vin îndată! Că nu dau turcii... mormăi el în șoaptă.

N-aș fi crezut că o halbă întreagă de bere atât de rece poate să se strecoare aproape instantaneu prin fanta îngustă de sub mustața lui Mitu, cu nici un preț.
- Așa mai merge. Deeeh! Neică! Altfel vede muncitorul treaba de-acuma!
Avea el vorba asta! O spunea mereu, iar noi nu ne mai miram de mult.
Mitu nu muncise fizic în viața lui. Produs al școlilor alese, abordase o carieră universitară în urmă cu mai bine de zece ani, iar de-acuma era pe undeva la sfârșitul scării.
- Ai tutun? mă iscodi el cu labele deja pe punga cu ustensilele mele pentru pipă. Răsucesc și io una, că pe urmă... gata! Că se umflă idioata aia de tensiune!

Ceva mai liniștit, mai șterse ceva sudoare de pe gâtu-i de taur și oftând dădu aprobator din cap când Vasile îi aduse altă halbă, aburindă.
- Ce zi măi frate, ce zi!
- Prea caldă și uite e abia două, am făcut eu așa, ca să nu tac. Dar te văd fericit! am exclamat eu așa, cam ca pe o invitație la confesiuni.
- Păi sunt măi nene, chiar sunt!
Am tăcut, sperând că va continua. De când se despărțise de Veronica, parcă înainte de revelion, fusese negru ca tăciunele și ne exasperase seară de seară. Musteam de curiozitate, dar la cât de suspicios și refractar îl știam, mi-am pitit repede și ciocul și privirile în halba mea de bere, convins fiind că expansivul nu va răbda el să tacă prea mult.
Chiar eram curios cam ce poveste cu pipițe îmi vor asculta urechile.
- Și știi măi nen’tule Ovidelu, de ce sunt io fericit astăzi, măi? mă patronă el fără nici o rușine, de parcă se adresa unui redus mintal. Ia zi?
- De unde să știe măi Mitele așa ceva, unul ca mine? I-am făcut eu jocul, destul de plictisit pe de o parte, pentru că invariabil, poveștile lui cu pipițe erau porcoase.
- Pe un frigider de beri, cu frigider cu tot, că nu ghicești... neam! conchise el satisfăcut, așezând satisfăcut batista aia de popă la uscat, pe spătarul scaunului dintre noi.
- Măi să fie, am făcut eu așa, mai mult de amorul artei.
- Exact! Nu ghicești! Dar țin povestea asta pentru diseară, conchise el tare mândru.

Hopa! Asta nu era de loc în calculele mele, care mă plictisisem destul și până să apară el, iar pe căldura aia, n-aveam de loc chef să mai fac ceva pe mai departele acelei zile de foc. Involuntar, îmi amintisem și că seara trecută ne despărțiserăm destul de furioși, deși amândoi eram convinși că răul din țară are surse externe. Cum îl știam destul de răutăcios... Buna dispoziție de astăzi... Asta era ceva, iar până pe seară...
- Þine-o măi zmeule până diseară, dar de te încaieră camarazii... , am aruncat eu o nadă, aluzivă și lipicioasă ca o bandă pentru muște. Dacă nu știu nica... Nu zic nici io nica! am ridicat din umeri.
- He he he! făcu el destul de amuzat. Dar frigiderul ăla... tot l-ai da! Iar PRMeii ăia, să mă... , privi atent în preajmă și continuă... undeva! Niște naționaliști debusolați, cam ca și gașca aia de năpârci de se joacă de-a războinicii luminii! Labagii... Hoți și mincinoși!
Nici asta nu era deloc bine, că de-l apucau pe Mitel năbădăile și „politichia cu băgai-aș”, puteam foarte bine să aștept până seara.
- Labagii, dar ți-ar lua capul cam fără ezitare de te-ar prinde pe stângul, am conchis eu reaprizându-mi pipa, destul de amuzat de aerul lui.
Mormăi ceva nedefinit, cu o sonoritate indiscutabilă de înjurătură, dar se calmă. Întinse lăboiul de urs spre punga cu tutun, dar o retrăsei eu repede, mai la îndemâna mea decât la a lui.
- Dacă mai dai un tutun îți spun!
Doamne iartă-mă că am preferat satisfacerea unei curiozități mărunte, binelui medical al amicului meu, dar cine e perfect?!
Îl priveam cum mânuia stângaci mașinăria de răsucit țigări și tot încercam să mă hotărăsc pe ce mizez: o poveste cu pipițe, ori altceva.
Când i-am dat să aprindă, hotărâsem: Pipițe!

- Mă Ovidiule, de ce n-avem noi doi copii măi, mă mustră el interogativ, meditativ și cu o mare nostalgie în glas, suflând fumul în dogoarea cerului, cu capul pe spate și ocolindu-mi privirea. Știa că încălcase un tabu, nemernicul, pentru că la capitolul copii eram amândoi repetenți.
Am preferat să tac. Dar mi-am promis să-l foarfec oleacă pentru această încălcare. „Doar să-mi dea ocazia”, gândeam.
- Știi mă de ce sunt azi bucuros?
Doar am ridicat privirile interogativ.
- Pentru că astăzi, am dat un zece, băi! Un zece, mare gras și rotund!
- Pe dracu, m-am mirat eu sincer.
Păi trebuia să știi nene limbă română nu glumă, pentru un zece la Mitu.
- Și... Doar pentru asta... radiezi tu așa? Am redevenit eu precaut.
Ar fi fost prima dată când pierdeam pariul cu mine.
- Nțț! se strâmbă el. E bine că mai avem copii așa dă dă... dăștepți foc, ca ăsta! Măcar până îi sug ăia pe afară și tot e ceva, se mândrii el sincer.
- Dar de ce, atunci, nu m-am mai putut eu abține.
- L-am văz’t pe tat-su măi Ovidiule! Când i-a zis bitangul că a luat zece, măi! Auzi băi Ovidiule... Știi ceva? Cu toate diplomele noastre băi... Io tot cred că noi doi am trăit degeaba, băi frate.... a conchis el și fără să piardă ceva din bucuria aceea, a sorbit din halba aburită.

Ce să mai vorbești! Am luat halba și am ciocnit în tăcere. După ce că pierdusem primul pariu cu mine însumi, mai urma și o seară confuză.







.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!