agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2626 .



Dacă fericirea ar fi o pasăre
proză [ ]
În căutarea monstrului

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Cristian Melesteu ]

2007-10-05  |     | 



Dacă fericirea ar fi o pasăre


Pe întinderea de apa parcă fără început și fără sfârșit barca noastră pare o jucărie pe care un părinte iubitor a adus-o copilului să se joace când se îmbăiază. Din când în când pe lângă noi trec unduindu-se ușor în bătaia vântului plauri, insulițe plutitoare născute din îngemănarea ierburilor, stufului, rădăcinilor, resturilor organice și bucăților de pământ. În mijlocul plaurilor, rizomii de stuf, tulpina subterană a plantei, acumulează gaze și acționează ca un motor, ridicând la suprafață stratul de ierburi unite prin vraja naturii sau ajutându-l să se rupă în urma acțiunii valurilor puternice. În geometria Deltei plaurii pot fi priviți ca piesele unui imens puzzle cu care vântul se joacă, născând diferite forme, împotmolindu-i în zone cu apă scăzută, fixându-i de alți plauri, sau lăsându-i să plutească până se hotărește la următoarea mutare...
De parcă nu ar ști că așteptăm această partidă de pescuit de când iarna a început să se topească timid, lipoveanul ce ne conduce prin inima deltei vâslește încet, cu mișcări molatice ce par lipsite de forța de a mișca din loc ambarcațiunea cu cei trei pasageri. Barca ascultă însă docil, ca un câine dresat comenzile stăpânului, și se strecoară discret prin canalele întortocheate, atât de întortocheate de parcă ar fi cărările unui labirint din care mă întreb dacă vom ști să mai ieșim vreodată...
Deși am plecat în inima nopții, pe o beznă luminată doar de țigarea pe care lipoveanul o sorbea cu nesaț, de parcă ar fi ultima țigară a unui condamnat la moarte, timpul a trecut rapid, ca pescărușul ce sărută apa și apoi dispare precum o săgeată în zare... Plictisit, singur pe cer, soarele se lăfăie netulburat de nicio pală de vânt, mângâind drăgăstos din când în când un nufăr înflorit, ca un stăpân ce-și mângâie câinele ce s-a cuibărit ascultător la picioarele lui. Suntem prinși între două imensități: deasupra cerul, dedesubt apa. Cerul și apa, doi uriași cu ochi albaștri care-mi par că s-au așezat pe linia orizontului ca pe o bancă și, ținându-se de mână, își povestesc ce au făcut de când nu s-au mai văzut... Când mă gândeam că această călătorie nu se va mai termina niciodată, în sfârșit, ajungem! În fața noastră a apărut, răsărită parcă de nicăieri, ca o oază în mijlocul deșertului, o insuliță.
Lipoveanul sare repede din barcă, cu o energie pe care nu i-o bănuiam, și, protejat de cizmele lungi de cauciuc parcurge rapid bucățica de apă ce ne desparte de mal. Trăgând după el o sfoară puternică găsește prin marea de stuf o buturugă numai de el știută, priponește barca de ea, apoi cu o forță herculiană ne trage până când botul bărcii urcă încet pe petecul de pământ. Suntem înconjurați de ape și, până mă reobișnuiesc cu pământul ferm sub picioare mi se pare că insulița noastră plutește, luîndu-se la întrecere cu cârdurile de rațe sălbatice ce înnoată leneș spre cuiburile ascunse în stuf. Nu plutim însă pe apă, stăpâna absolută a locurilor, plutim într-un vis în care prindem pești unul după altul.
Și de data asta Delta se dovedește pentru noi a fi paradisul unde ni se îndeplinesc toate visele noastre de pescari. Carași ce suferă de gigantism, crapi diformi, cu burți mari, umflate, ce parcă stau să pleznească, obleți ce și-au înfrânt timiditatea și s-au înscris la concursul de mâncat viermuși, roșioare curioase, somotei cu corpul lung și mijloc subțire ca al unui manechin, știuci cu dinți mari și ascuțiți de parcă ar fi un fierăstrău capabil să taie orice îi iese în cale, toți acești pești s-au înscris în excursia gratuită către Pitești.
Juvelnicile noastre parcă nu au fost nicodată așa de pline, am obosit, mâinile ne tremură ușor de atâta efort, reacțiile noastre nu mai sunt la fel de rapide când vedem bambinele că tresar nervos semnalizându-ne prezența încă a unui pește atras de momeala noastră... Nimic nu ne poate însă opri! Suntem doi roboți programați să golească Delta de pește! Ghidul nostru privește puțin mirat spectacolul pe care îl oferim și a început să curețe din peștele prins și să-i îndese grăunțe de sare la operculi și în burta despicată, să reziste până la întoarcerea noastră acasă.
Întunericul se lasă brusc, peste tot, ca o plasă gigantică aruncată să prindă victima. Probabil seara a stat ascunsă prin stuf și ne-a urmărit și ea, ca pe ecranul unui televizor gigantic, iar acum când a văzut că ne odihnim, a venit lângă noi să ne asculte poveștile...
Îmi dau ochelarii jos, încercând să îmi odihnesc ochii obosiți de cât au urmărit undițele, ca un gardian prizonierul. În spatele meu tovarășii de pescuit s-au apucat să mănânce. „Trage! Vezi că trage!”, aud țipându-se. Mă uit, dar fără ochelari nu văd decât niște siluete încețoșate. Deși nu cred că mai avem unde să punem peștele, un reflex necondiționat împinge colegii mei de pescuit către undița smucită nervos de un pește flămând. Aud în spatele meu pașii grei și hotărâți, apoi, când ajung în dreptul meu, un zgomot discret, ca un scrâșnit din dinți. Erau ochelarii mei, care n-au rezistat sub talpa grea ce i-a călcat...
Nemaiajutați de lentilele ochelarilor ochii mei percep greu realitatea. Luna îmi pare o imensă pasăre galbenă, ce fâlfâie greoi din aripi. Privesc zborul ei ciudat și mă întreb ce s-ar întâmpla dacă fericirea ar fi o pasăre? Ne-am lăsa de pescuit și ne-am cumpăra cu toții costume de vânători, câini dresați, puști, arcuri, prăștii? Am ieși pe străzi la vânătoare, am împușca elegant o fericire, de la balcon, în timp ce ne bem tacticos cafeaua? Dar noi, miopii fără ochelari, ce ne-am face, Doamne?

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!