- Of, ce m-ai speriat, zise plămânul drept către cel stâng,
am crezut că gata, te-ai asfixiat,
nu mai mișcai, nu mai respirai, adio mamă!

- Da, da, chiar și eu m-am speriat puțin, spuse inima,
m-am agitat cam mult, când l-am văzut așa inert
și mă întrebam intrigată ce-o fi având,
te vedeam pe tine ridicându-te constant,
numai acesta stătea ca mortu’ peste mine,
chiar mi se făcuse frică, ce mă fac, îmi spuneam,
dacă ăsta nu se mai ridică, mă fac de rușine…

- …Am încercat să mă sinucid, zise plămânul stâng către cel drept,
știți ce senzație cool e,… mai întâi te ia cu frig,
e frigul acela cu care suntem amenințați mereu,
după aia am considerat că ar fi prea simplu,
sinuciderea mea nu ar rezolva nimic,
trebuie, mi-am zis, să-i conving și pe ceilalți,
se poate trăi și fără mine,
da’ fără mine și frate-miu,
fără inimă,
fără…,
nu.

- Da’ nu înțeleg, de unde-ți veniră toate gândurile astea sinucigașe,
toate tendințele astea anihilatoare,
inima bătea din nou tahicardic,
hai, te rog spune-mi, altfel n-am să mă liniștesc prea ușor,
ce e cu tine, hai spovedește-te, uite trag atriul acesta peste tine…

- …Sunt cam angoasat în ultimul timp, cam angst,
nu mă întreba de ce,
simt un gol enorm aici în interiorul ființei mele,
nu mai știu unde sunt și unde nu,
nu mai știu ce sunt și ce nu,
și mereu același lucru inspir, expir, inspir, expir,
spune și tu dacă nu te cuprinde fandacsia, vorba lu’ Conu Iancu,
tu mai faci o extrasistolă, un vârf atrial, o cădere ventriculară,
ba mai te și oprești uneori, ai parte de emoții, ă hă, ce de emoții,
numai eu, numai noi, zise uitându-se la cel drept,
stăm aici ca niște bureți de baie,
da’ și ăia o duc mai bine, numai gândește-te pe cine mângâie ei uneori…

- Recunosc, rostiră în același timp inima și ficatul
și continuă după o clipă de tăcere ultimul,
ai motive necesare, dar nu și suficiente
pentru angst,
aș putea să mă plâng eu de așa ceva,
câte mizerii nu se scurg prin mine,
câtă amăreală nu înghit eu,
da’ vezi sunt optimist,
nu mă atinge nimic,
gândește-te și tu la aerul curat care-ți împrospătează celulele.

- Da, adăugă abătut plămânul stâng,
plin de fum, de smog, și de altele, câte și mai câte,
Creiere iartă-mă!

- Eiiii, spuse ficatul agasat, mulțumește ecologilor pentru campaniile lor și nu te mai plânge.

- Știți ce, zise plămânul după câteva respirații precipitate,
haideți să facem o sinucidere colectivă,
ceva ca în Guyana,
ce ziceți, întrebă plin de speranță și spumă?

Instantaneu, o voce răsună dinspre Înalt, dinspre Creier:

„Pulmoane, pulmoane, de ce mă urgisești?
Ascultă toate poruncile Sistemului Respirator și dă-ți mai departe oxigenul.
Eu vreau asta pentru că este bine”.

„Auzi, angst, mai rosti vocea încet,
afurisiții ăștia de oameni i-au înnebunit și pe alții
nu numai pe mine”