Clinchetul cristalin al clopoțelului străbate vesel toate culuoarele școlii, anunțând pe micii școlari că a luat sfârșit încă o zi de școală. Era ultima zi de școală din săptămână.
Băiețelul, de clasa a-IV-a, îmbujorat de graba cu care dorea să facă anunțul , sărea de pe un picior pe altul alergând ușor pe culoarele școlii, balansând cu putere micuțul clopoțel, mare în micuța sa mână, de parcă dorea să fie sigur că aude toată lumea școlărească că a venit sfârșitul de săptămână. Clinchetul clopoțelului se pierdu undeva pe la etaj, prin ultimele zone pe care trebuia să le anunțe...
Din nou se instală liniștea ce domnea pe culoare în timpul orelor de curs. Dar, nu dură mult.Liniștea ce învăluia școala începu să fie fisurată de râsete zglobi de copii, descătușați de disciplina ce orânduiește orele de curs. Ușile claselor încep să se deschidă una câte una și culuoarele se umplu cu zeci de micuți, cu chipuri luminate de bucuria plecării spre casă.
Baiețeii în uniformă bleomarin cu cămășuțe albe sau bleu erau grăbiți în a se îndrepta spre casă. Până se întunecă ei sperau să mai joace un pic mingea sau alte jocuri de-ale lor.
Fetițele în uniformele pepit cu șorțulețe albastre, erau care mai de care grăbite să povestească prietenelor ce au mai făcut ele sau vreun coleg în ora de desen sau muzică din ultimele ore de curs. Vorbele se suprapuneau producând o gălăgie școlărească, greu de descifrat.
Străbăteau curtea școlii în grupuri sau singuri, după cum aveau același drum până acasă sau, doar cât aveau drum comun de parcurs.
La ieșirea din școală, se deschidea un drum scurt ce tăia micuța piață a orășelului de provincie și trecea prin fața bisericii "Sf.Dumitru", de altfel singura din oraș. Era o zonă foarte aproape de centrul orașului. Orășelul mic, dar curat și intim, îți oferea tot ce doreai ca provincial, fără ca deplasarea ta să fie obositoare. Un orășel în care meșteșugarii erau gospodari renumiți, întrecându-se între ei, nu numai prin curățenia ce domnea în casele lor dar și prin curățenia și eleganța lor atunci, când ieșeau la plimbare sau, prin politețea cu care se salutau și se respectau reciproc.
Dar, zgomotul și forfota de pe mica străduță ne determină să ne întoarcem în mijlocul copiiilor și să-i privim cu nostalgie.
Dintr-un grup de fetițe, se desprinde o zgâdie de copilă, cu ochii mari, jucăuși plini de bucuria lipsei grijilor de zi cu zi. Era o fetiță năltuță față de semenile ei, cu tenul alb, curat și plin de sănătate. Pe cap o panglicuță albă ii separa bretonul de restul părului frumos ondulat ce-i acoperea micuțul ei căpușor. În uniforma pepită, scurtă cu o palmă deasupra genunchiului cu ciorăpeii treisferturi ce se completau cu pantofiorii albi și cu ghiozdanul în spate, sărea când pe un picior când pe celălalt, îndreptându-se voioasă spre un căruț unde, se vindeau bomboane, alvițe, înghețate și alte bunatăți dulci ale vremii. Căruțul era instalat la ieșirea din piață, lângă biserică.
Se opri în fața căruțului, ridică ochii veseli și plini de dorințe copilărești, privind barbatul cu ghiocei la tâmple, îmbrăcat într-un halat alb. Era Nea' Costică, vestitul bombonar al orașului.
- Sarut' mâna, nanule! Am luat azi un zece la aritmetică!
Nea'Costică, privind pe sub sprîncenele stufoase și zâmbind pe sub mustața-i încă neagră, se făcu că nu-nțelege dorința fetei...
- Bună, Lenuța, gata școala,... gata?!?
- Da, nănicule, am gătat pentru azi... să știi ca am fost și cuminte, continuă fetița cu o ușoară nerăbdare în glas.
- Bine, bine, scumpete mica,... ia de la nanu doi ardei roșii și dulci ca să fii iute și dulce în continuare.
- Mulțumesc, nănicule,spunse veselă Lenuța, privind în același timp nedumerită și curioasă spre ușa bisericii, unde se juca în țărnă un băiat un pic mai mare decât ea.
- Este un copil necăjit, dar cuminte, stă langă noi, ți-oi spune altădată povestea lui, interveni "nănicu", înțelegând nedumerirea din privirea fetei.
Fetița luă un ciubuc cu aspect de ardei roșu și se îndreptă încet spre biserică, iscodind cu privirea chipul aplecat al baiețelului, căruia dorea să-i dea ciubucul. Baiețelul stătea pe pragul bisericii, cu capul aplecat, absorbit de joaca lui nevinovată, schițând cu o pietricică un desen imaginar pe aleea din fața bisericii. Preocupat de joaca lui de copil, nu o simți pe fetiță decât la câțiva pași când era foarte aproape de el. Ridică ochii mari albaștri și dându-și seama că fetița vine spre el se ridică repede în picioare.
Lenuța se apropie de baiețelul îmbrăcat sărăcăcios, dar curățel. Hăinuța veche, cu petice puse la coate, cu mânecile mai scurte decât ar fi trebuit să fie, pantalonașii uzați și scurți, acopereau un trup slab și înalt de copil necajit. În picioare o pereche de teneși ieftini întregeau aspectul sărăcăcios al ținutei de școlar. Părul șaten era tuns scurt dar suficient de lung ca să-ți dai seama că era ondulat. Stătea în picioare privind cu respect și cu nedumerire pe frumoasa fetiță ce se îndrepta încet spre el. Ajunsă în fața lui, fetița întinse mâna cu ciubucul roșu și zambind timid, îi zise:
- Vreau să-ți dau și ție un ciubuc de care îmi place mie! Poftim!
El întinse timid mâna micuță și luă frumosul ardei roșu. Cu fața luminată la văzul micuțului dar, murmură emoționat, abia auzit stăpânindu-și cu greu bucuria:
- Mulțumesc!
Privi pantofiorii albi ai fetei, neândrăznind să ridice ochii. Apoi, se lasă o tăcere neștiind niciunul ce să mai zică...
- Pe mine mă cheamă Lenuța!... rupse tăcerea veselă, întinzând mâna spre baiat.
-Pe mine mă cheamă Mitu, se prezentă băiatul prinzând ușor mâna fetei, ridicând ochii albaștrii, pe care o bucurie copilarească, îi făcu să strălucească frumos.
-Tu unde stai?
-La nana Maria, vecină cu nenea Costică!
- Dar părinții tai?
Chipul baiatului se întunecă și trist răspunse:
- Eu nu am parinți,... nu știu cine sunt. Tanti Maria, mi-a spus ca o să-mi povestească când voi fi mai mare, ca să înțeleg mai bine cum stau lucrurile.
- Îmi pare rău! exclamă Lenuța, jenată că i-a provocat tristețe lui Mitu. Întinse mâna dreaptă și-l mângâie prietenește pe Mitu, purtându-și mâna cu o ușoară atingere, de-a lungul mânei stângi a baiatului.
-Duminică este "Sf. Constantin și Elena", e ziua mea și vin cu parinții în vizită la nana, ...este ziua ei și a lui nanu. Vrei să vii și tu să ne jucăm, întrebă veselă Lenuța, încercând să-i readucă zâmbetul pe fața lui Mitu.
-Da, vreau să mă joc cu tine. Și noi suntem invitați la nea' Costică...
-Bine, ne vedem maine. Pa!... Îi facu un gest de rămas bun, zâmbindu-i prietenește.
-Pa! răspunse vesel Mitu, privind fetița cum se întoarce la Nea'Costica.
-Eiiii..., cum a fost, i-ai dat ciubucul? întrebă Nea'Costică, deși văzuse și auzise tot și era mândru de cei doi copilași. Bunul Dumnezeu nu-i daruise nici un copilaș și tare ar fi dorit...
-Da, i-am dat, duminică o să ne jucăm împreună, răspunse Lenuța căutând din ochi ce ardei să-și aleagă. Găsi un ardei pe placul ei, îl luă și privind veselă bărbatul de care era atat de atașată, îi spuse:
-Trebuie să plec acasă să nu întârzâi prea mult pe drum. Săru' mâna, nănicule!
-Sănătate la părinți și să le spui că vă așteptăm mâine să veniți la noi, o ajunse din urmă, vorba lui Nea'Costica.