Din primăvara acelui an bogat peste măsură în flori de gutui, am fost „trântit” profesor suplinitor la liceul de muzică din târgul de la poalele podgoriilor, odată cu epocala decizie de a fi vânduți evreii și sașii, pe dolari buni, statelor lor de baștină. Pe vechiul vad comercial, un fel de Lipscani , dughenele negustorilor rămăseseră văduvite‚ iar trupeșa șefă a comerțului local, doamna Sofica preoteasa, pusese stăpânire pe salba de magazine, cu toată responsabilitatea starostelui negoțului înfloritor pe sub mână.
Urmam cursurile Facultatii de drept la fără frecvență, în anul terminal. Prin tertipuri știute doar de mine, am reușit să mi se repartizeze, cu chirie, un apartament vechi, situat deasupra unui atelier de bijuterii, dat pe din două cu un atelier de reparat ochelari, fostă proprietate a meșteșugarului aurar Ștrul Ladinski. Sub coșcoveala, altădată, oranj a clădirii abia se mai dibuiau basoreliefurile unor păsări sau insecte ciudate , înconvoiate cu pliscurile căscate de parcă voiau să-și înhațe coada, care-și duceau somnul în ipsosul biciut de ploi. Primăvara timpurie dădea semne de a fi lungă, iar singurul psihiatru al orașului mă așteptam să-mi prescrie, la câte belele aveam, pentru combaterea debutului de depresie galopantă, jocul pervers al ruletei rusești, când colo îmi aruncă în palmă câteva buline și mă somă să mă las dracului de băutură, iar ca remediu naturist, în vacanță, să cresc o turmă de capre, pe undeva, pe la deal.
Evident că la acest îndemn, m-am hotărât să mă duc la părinți, în Zăpodia, care țineau o gospodărie, ca la carte, între niște coline atât de frumoase de te podidea plânsul că viața este atât de scurtă, nu pentru a-mi obloji rănile, cât mai ales să-mi pregătesc examenele de an și lucrarea de diplomă. Gândul pusese definitiv stăpânire pe mine, însă fusese gâtuit chiar în după- amiaza aceea de Florii când în ușa apartamentului apăruseră doi sectoriști care însoțiau o fată roșcată, pistruiată și cu ochii mari, căprui,cunoscuți parcă dintr-o altă împrejurare, cu uitătura ușor sașie, ale cărei gene morcovii clipeau atât de des încât îți dădea senzația de gâdilici. (Căprii ca la drăcii...Unde mai auzisem eu rima asta?! ). Avea parul tras într-o bentiță din piele, țintată cu bumbi de aramă, ca o veritabilă hipiotă și purta niște blugi murdari și jerpeliți . O traistă din blană de oaie îi atărna de gât ca un porthart, din care scosese buletinul și un ruj , iar milițienii mi-o prezentară ca fiind „gagica” vrăjită, lăsată gravidă și abandonată, cu nerușinare, în București:
- Domnilor, dar chestiunea e lămurită, am și hârtie în acest sens!
- Asta s-o spui lu’ Mutu, profesore, iar dacă nu ne-o iei p-asta de pe cap, cu acte în regulă, și nu ne lași să închidem dosarul , ai dat de dracu ! spuse unul dintre ei, aruncând pe pereți saliva plină de tescovină, mângâind nasturii vestonului, spânzurați pe movila burții de plutonier; galbeni precum ochii de leoaică și stirați cu stema Patriei, în timp ce fata, fără sinchiseală, își ruja buzele mari.
Mult mai târziu aveam să le tăbăcesc pielea de milițieni împuțiți, de pe mult râvnita poziție de judecător.
De parcă nu aș fi avut suficiente cocoașe, dar nici să nu dau peste cap problema transferului și repartiția locativă, în câteva zile m-am însurat, cu dispensă de la primărie, cu biata creștină, abia trecută de șaisprezece ani, pe numele său Dora Duduianu, altfel puteam înfunda pușcăria pentru corupere de minori. Apoi am urcat în Simsonul cu ataș, cumpărat prin miș-mașuri de la un handicapat și am pornit, însoțit de proaspăta consoartă, spre Zăpodia. Am rămas în pană chiar în poarta preotului Sanda care ținea o gospodărie, ca la carte, la fel de așezată precum a bunilor mei părinți. Făcându-și apariția pe uliță, pentru a vedea ce se întâmplă, preotul începu chiar să lăcrimeze când văzu fata de lângă mine la care se repezi și o luă în brațe zăpăcind-o cu pupăturile, strecurând, repetat, printre sughițuri: “ Copila mea dragă ! De când te aștept! Am crezut c-ai murit!”
Și iacătă-mă, ginere de preot!
Nu se mai pune în discuție bunăvoința sa. Începu să șurubărească la motorul nemțesc, până porni la prima cheie. După atâția ani l-am regăsit pe preot la fel de plin de elan duhovnicesc. Îmi zise că, în răstimp, satul se făcuse cunoscut prin osârdia tatălui său domnu Þani Biciclistu’, contigent de prizonierat cu tata, și care, într-o vreme de bună seamă imemorială, a evadat din lagăr și timp de doi ani, călare pe bicicletă , a străbătut stepele Rusiei, ajungând acasă nevătămat. Apoi, să nu-și iasă din mână, a dat turul țării în ovațiile și strângerile de mâini grase și transpirate ale primarilor schilodiți de regim “. Ete, domne’, al dracu’ ce i-a trecut prin cap !”, încât comenduirea vremii ordonă de îndată Uzinei de Armament Greu, fabricarea de biciclete “Tohani”. În câteva luni fuseseră turnate trotuare din beton pe toate cărările Zăpodiei, cișmelele vâjâiau din douăzeci în douăzeci de case, iar electricitatea împânzise toate gospodăriile. Satul se umpluse de cai de fier, iar țăranii, să nu-i “taie” curentul, își îndesau șepcile, pălăriile și căciulile pe frunte, până peste sprâncene, de credeai că, uneori , mai ales când se îmbătau, circulau ca orbeții.
Asta era explicația, am rememorat fenomenul, de ce oamenii nu umblau pe ulițile satului cu captele descoperite. Numai de marile sărbători când, în biserică, cânta corul format din țărănci tinere și mustind de pofte, dirijat de Sofica preoteasa, desigur, prin grija părintelui paroh Sanda, vedeam de sus, din balcon, capetele rotunde, țuguiate, altele clăpăuge și cu protuberanțe lombroziene ; tunse scurt, periuță, cu părul negru, înspicate sau albe ca neaua; capete pelșuve cu cefele maronii, arse de soare și întinse ca șoriciul porcului bine spălat; mirosind a spirt, sau zbârcite la ăi bătrâni precum la cocoșii Gât-Golaș- de Transilvania. Era momentul plin de fiori când aveam părerea că trăiesc într-o lume de domni, nu de “iobagi” reciclați. Poate că și aveau sufletul plin de domnie, în ciuda vremurilor care le băgase sărăcia în case și în suflete, până îi leșinase.
*
Îngroșând evidențele, după ce așezarea mea la casă nouă, mai bine zis strângerea de pe drumuri, părea definitivă, - mi se promisese chiar și un post de profesor suplinitor în Zăpodia-, părintele paroh deveni, parcă, mai sârguincios cu oile pe care le păstorea. Respecta întocmai canonul liturgic și începea predica duminicală prin a spune că sărăcia este unul din marele păcate ale omului. Odată încuibată în bordeie greu mai poate fi dezbârnată și privea cu pioșenie spre cer, făcându-și o cruce mare, teatrală. Biserica era un lăcaș vechi, construită prin strădania obștei și arsă de câteva ori de tătari. De candelabrul arborescent din bronz masiv, plin de lumânări mirosind a smirnă, atârna în chingi de argint împletite în cruce un ou gălbui de struț, mare cât capul bâticului Licsandru, paracliserul, pe care erau încondeiate cu beteală din aur și punctate cu fărâme de rubin opt albine care aveau acul ascuțit în formă de suliți înfipte în niște drăcușori minusculi, negri, cu limbile roșii scoase amenințător. Policandrul se termina în unduirile unui ciucure tras în fir de argint aurit, legănâdu-se leneș deasupra capetelor enoriașilor :„De unde a ajuns, bre, oul, ăla, marele acolo!?”, am întrebat. „Știu și io, mă taicule, poate-o fi fost fătat de struțocămila lu’ Cantemir. Cică pe-aici a păscut, și i-au rămas țurloaiele.”, îmi zise bâticu Licsandru. Și atunci, în Noaptea de Înviere, am simțit o văpaie, așa, în coșul pieptului, am țintit și am tras cu praștia dintr-o strană. Oul imens a expoldat, și din găoacea spulberată au răbufnit icre mari portocalii care au țâșnit ca fulgerele globulare prin vitraliile bisericii și cădeau în livada de gutui a părintelui Sandu, din vecinătate.
De bună seamă preotul montase un alt giuvaer în formă de ou, care în acele momente nu mai exercita asupra mea aceeași fascinație.
Nu cred că astea au fost cauzele pentru care, mult mai târziu, nu mi-am putut explica de ce nu știam să mă bucur de viață cu toată pofta. Aveam o formidabilă vocație în a-mi bolborosi sufletul în tristeți banale de care mă scuturam, totuși, uneori, precum dulăii de ploaie. Ca acum, în momentul în care de la Departamentul de Stat îmi veni decizia de definitivare pe post, iar spaima pe care mi-o strecuraseră în oase cei doi sectoriști făcu să apuc dârlogii zilelor păcătoase pe care le biciuiam cu toată râvna și nădejdea, ceea ce nu s-ar putea spune că din acel ceas m-am pus pe băut, cântat și mers la muieri, chiar dacă am ‘’sudat ‘’ în casa popii, după repararea motocicletei, pahar după pahar, câteva sticle de Cabernet, păstrate pentru sfânta împărtășanie.
În noua mea ipostază, de ginere, am rămas în casa părintelui Sanda. În ciuda prescripției doctorului, am început să învăț și să fac însemnări despre turnătoriile la secu, constatând că cei care se credeau curățătorii timpului, inclusiv popa Sanda, umblaseră cu lupa prin viața mea. Nu nutream speranța că odată, imposibil de precizat când, aveam să le pot scana și arunca în hăul Internetului, pentru ca cine nu-i prost să ia aminte care-i izvorul fricii, dată la care, preotul avea să-mi dezvăluie și să confirme mizeria propriei delațiuni, navigând pentru prima oară în viață pe Internet. Avea să fie purtat pe valurile pixelilor, într-un adevărat delirum tremens, desigur, ținând seama și de faptul că, în timpul descopririi minunii tehnice, avea să spargă nunți după nunți și cumetrii după cumetrii. Prin generozitatea rebelei sale fiice, proscrisa Dora, care mult mai târziu, avea să fie dată în urmărire generală pentru spargere de coduri, popa Sandu avea să ajungă un dependent total de miraculosul Internet.
*
În treacăt fie spus, bruma de bani pe care-i agonisisem prin C.A.R., i-am aruncat pe șapte capre irlandeze bălțate și cu părul lung, între care un țap cu coarne imense ce puțea a pârci de te omora, și-un măgar. Măgarul a dat peste câteva zile în boala lu’ Calaki, behăind din cinci în cinci minute, de a răsturnat fusul orar pe toată valea Zăpodiei, încât părintele Sanda care o făcea și pe felcerul veterinar, cu „specializarea” dobândită în armată, pentru a-l „salva” i-a făcut injecție cu rachiu tare, iar dobitocul a închis ochii lăsând să se prelingă câteva bobițe de lacrimi pe bombeul pantofului meu.
De teama tuberculozei care bântuia prin zonă, am uitat de boieria melancoliei-depresive și m-am hrănit cu lapte și brânză de capră, până am vărsat și mațele din mine. Tânăra mea nevastă mă urma supusă și tăcută , cu veșnicul rucsac în spate în care habar nu aveam ce purta. Spațiul plin de coline o înghițise pe nefericită alături de caprele ce behăiau sătule pe coastele însorite, printre tufele de cătină. O luam după mine chiar și în imprejurările formidabilelor discuții cu părintele paroh, un iscoditor fără seamăn prin cărțile lăturalnice, chiar interzise dogmei creștine, cum ar fi halucinanta poveste despre Þara Melifagilor, tăinuitoare a albinelor purtătoare de venin dătător de viață veșnică.
*
Eram în biserică. Era bine și răcoare. Dora, pitită de după cristelniță, scoase din rucsac un ou de struț. Preotul Sanda îl luă, îl întoarse pe toate fețele, îl scrijeli, spuse că este aidoma celui care candva era agățat de policandru și pe care îl prăpădisem cu mulți ani în urmă în plină slujbă, cu deosebirea că beteala de aur si rubinele ce desenau albinele erau crescute în coajă, iar unghiul de cădere al luminii făcea să apară umbre, iar gâzele să zboare într-o apă azurie:,,aSPECT care nu poate să facă altceva decât să ne contureze ideea că oul provine din Þinutul Melifagilor unde, certamente, struții fac ouă cu totul și cu totul de aur.” Am rămas uimit, nu de existența acestuia, cât mai ales pentru jocul absolut al întâmplării: eu fiind alesul ce repară o greșeală a copilăriei care a aruncat asupră-mi păcatul de a-mi duce viața cam în bătaie de joc.
Uneori mai treceam pe la casa părintească, unde-i găseam pe ai mei în aceiași paragină sufletească pe care ți-o dă bătrânețea.Voiam să le spun cam tot ce aveam pe suflet, însă înghițeam nodul din gât în care plânsul era încapsulat ca într-un cartuș și plecam, uneori uitam chiar să le spun să rămână sănătoși.
Toată vara am păscut caprele prin troscotul dintre pomi.
Preotul Sandu reușise să scape de la prăpăd livada de gutui din spatele casei din Zăpodia, o livadă adevărată, îngrijită și altoită înainte de colectivizare. Pomii rotunzi în coroană făceau niște flori mari, rozalii, cu petalele cât limbile de căprițe, pe care părintele le arunca în găleată, primăvara, odată cu ouăle de Paști, din care dominișoara Dora lua apă și se spăla pe obraji pentru a fi la fel de frumoasă. Până la jumătatea lui septembrie fructele crescuseră, ca niciodată, cam cât un pumn de copil. Abia atunci am început sa fiu extrem de preocupat de nefericita făptură căreia greu îi rosteam numele întreg și să-i spun nevastă. Preluase cu dibăcie păscutul caprelor care, după cum murmura , nu era totuși de demnitatea mea de profesor.
-Tu doar să arunci mantia imaginarului asupra mea și este suficient pentru a alunga „păsărelele” din „colivia” minții, zicea ,uneori, în dodii .
Pînă într-una din zile când țapul irlandez, în călduri, printre căpițe, amușinând ciobănița, cu buza de sus răsfrântă peste gingii, se aruncă peste șalele fetei, care scormonea aplecată după rădăcini, și își propti fusul trandafiriu și bălos în blugii jerpeliți, mulați pe fesele rotunde ca două pepenoaice. După ce luă un ciot de creangă peste bot, behăind gutural, țapul Dobrică pârci în cele din urmă, în silă, tot o rebegitură de capră. Dora, scârboșită, se înmuie toată și lăsă, până la urmă, totul în seama mea.
Evident că nu trăiam ca paraziții în cârca preotului Sandu. Nici nu era posibil în preajma preotesei Sofica care strângea bănetul și nu lăsa lețcaie să se risipească.
Una peste alta, urmare a activității fizice, clocotul depresiei mă slăbi. Mintea mi se lumină , rămânând doar efectul elucubrațiilor părintelui Sanda despre mirifica Împărăție, și care-mi alimentau insomniile, de teamă de a nu mă trezi transformat în satir.
Angajată total în lupta pentru supravețuire, pitită de lumina soarelui prin stufărișuri, Dora murmura frânturi de cuvinte ciudate, cu mâinele bâjbâind prin rucsacul jerpelit de parcă căuta o găină de ouă. De fapt, mângâia, ca pe niște mătănii, un șirag de mărgele din lapizlazuli, identic, după cum mi-am data seama într-una din zile, celui purtat de Loredana, diriginta din școala generală. Dora avea părul inelat, roșcat, încâlcit de ciulini, iar fața pistruiată cu fărâme de chihlimbar, cu genele morcovii care băteau des și ochii, ușor sașii, mereu umezi, cu reflexe verzui. Umbla cu sânii goi, mari și pietroși, aproape castanii de cât soare înghițiseră, în disprețul privirilor iscoditoare ale vecinilor. Se ungea cu zemuri de ierburi și aluneca prin frunzișuri în căutare de rădăcini ce urmau a fi livrate soborului patriarhal pentru prepararea anuală, în cantități uriașe, a Sfântului mir. Necomunicativă, măcinată de o taină mult mai presus de înțelegerea mea, de parcă era mută, strecura spre mine priviri blânde pe care numai un sfânt le putea absorbi. Era atât de frumoasă în după amiaza aceea desăvârșită de vară, încât mi se înmuiaseră picioarele în formă de potcoavă, precum fierul încins pe o limba de nicovală.
Depistarea șiragului de mărgele din lapizlazuli mă făcu să intru zdravăn la bănuieli. În cele din urmă am aflat de la preoteasă că fata fusese lăsată copil de suflet în bătătura preotului Sanda de către presupușii săi părinți, un American, trebuie să fi fost cu siguranță Peter Zvarovsky, mi-am zis, și o profesoară de fizică, pe numele său Lory, sau Loredana, care va să zică fosta mea dirigintă, muta, care își ducea zilele ca pedagog la Școala Specială din Târgul dintre podgorii. De atunci, păcătoșii au dispărut fără urmă, adăugă preotul Sanda, iar eu nu m-am îndurat să dau cu piciorul sufletului ăsta de fată.
Acum Dora avea doar șaisprezece ani, arătând în mod evident mult mai coaptă, iar eu băteam bine spre treizeci. Trăia, până să-mi cadă pe cap, din vânzarea obiectelor de cult , aflându-se într-o permanentă mișcare în căutarea mirificei Þări a Melifagilor, unde i se arătase că s-ar afla ascunse roiurile de albine războinice al căror venin nu numai că tămăduia, dar era și dătător de viață veșnică.
Era în curs de a epuiza stocul de obiecte bisericești din care mai rămăseseră câteva piese, printre care și prețiosul ou de struț. Pentru a-și încheia riscanta carieră și a se pune la adăpost de „nasoalele” lumii, îi căzuseră ochii pe mine, care tot mă aflam în belea, în urma unui articol defăimător din presa vremii, declarând la organele statului că o lăsasem gravidă, fără să aibă habar că eram chiar consăteni. Toate aceste detalii erau supoziții pe care le rosteam, iar fata confirma prin da sau nu. Chicotid, scoase din rucsac oul de struț de care, se pare, își lega în mare măsură speranțele. Voia să-l vândă Episcopului, pentru nevoile bisericii din Zăpodia, în ciuda protestelor preotului Sanda, că face o greșeală capitală. Vorbea cu greutate de parcă traducea dintr-o limbă foarte veche.
I-am scos delicat mâinile din rucsac și i le-am sărutat parcă pentru iertare. Gura-i mirosea răcoros, desigur, a gutui atinse de brumă, apoi ne-am iubit printre bălării, mușcând din sfârcurile cafenii bumbate pe sânii aspri, crăpăcioși, încât am căzut lați, sleiți de puteri, cu mințile rătăcite într-o dulce amețeală, de era să fim călcați de copitele caprelor, speriate de bursuci.
*
Gutuile crescuseră în acea toamnă cât ulcelele de lut și erau acoperite cu un puf roșcat, aspru, plăcut la mangâiat precum muntele lui venus al frumoasei mele soții, iar urmele florilor din vârfuri rămăseseră deschise ca ochii de vițel de lapte, cu gene mari, răsfrânte. A fost o producție bogată. Preoteasa Sofica, în ralele clipe de răgaz, astăprimăvară, ridicase sperietori pentru grauri și ciori și legă câteva clopote pentru juncani de crengile mai înalte.Le bălăngănea trăgând de sforile pe care le agățase de căpriorii polatei. Când aprecia că este învinsă de potopul păsărilor înfometate ce tăbărau din văzduh ca albinele pe nectarul florilor, coana Sofica lua pușca de vânătoare și descărca asupra lor câteva salve, iar câinii pribegiți își îndestulau burțile, spre mulțumirea autorităților. Am cules cu trudă gutuile, iar taica părinte se tot plângea că fructele o luaseră razna, pluteau aiurea prin livadă, iar caprele le mâncau din zbor.
-Poate că plutesc prin creierii dumitale băltind în țuică, părinte! îl puse la punct coana Sofica.
Până când m-am lămurit că, de bună seamă, numai în preajma Dorei gutuile învingeau gravitația și roiau în jurul rucsacului. Zbor care a devenit atât de firesc de parcă un copil zănatec sufla necontenit într-o țevușcă de stuf și făcea baloane de săpun, iar Dora alerga cu mâinele pe sus, să le prindă, lovindu-se cu fruntea de crengile negre, noduroase. „Domnule profesor (încă nu se putea obișnui să-mi spună pe numele mic) să știi că îl sesizez pe primar, dacă mă mai tâmpiți cu nălucirile voastre! Cum dracu să fâlfâie gutuile chiar în bătătura mea!?” se stropși coana Sofica, scoasă din sărite. „Minune dumnezeiască, femeie, minune!…” „Dumneata să taci părinte, că de mult nu mai ești în toate glagoriile!”
*
Părintele Sandu se sonase încă din tinerețe din cauza noastă când, eu împreună cu Dragomir Pârlici a lu’ naș Eremia Nărtăiete, într-o toamnă la fel de bogată și înmiresmată, salivând după gutui coapte, am strâns o poală de-alea altoite, ne-am chiricit după o căpiță de fân, le-am vârât în paie și am dat foc. Pălălaia s-a ridicat mocnit, apoi a cuprins câțiva salcâmi dinspre biserică și se întindea spre livada preotului , pârjolind câțiva pomi. O puiță de nevăstuici bălțate țâșniseră de sub șiră și se aruncă chițcăind peste garduri. Până când au sosit pompierii cu două tulumbe vopsite în roșu și galben, trase de câte doi armăsari suri, în spume. De manete apăsau câte doi pompieri mustăcioși, purtând coifuri strălucitoare ca legionarii din filmul Spartacus. Înjurau, strigau și arătau cu mâna încotro o ia focul. Câteva clase de elevi care învățau după amiază au venit cu gălețile de la școală și au asaltat fântânile, făcând să bubuie gălețile de scos apă.,,Pionierii , faceți loc la pionieri!” Stăteam pitiți de după stănoagele gardului, pănă ne-a găsit naș Eremia și l-a smuls de lângă mine, de o aripă, pe Pârlici , să-l arunce în foc: „ Scârba dracului, că numai necazuri îmi faci!” ”Lasă-l,taică! Are Dumnezeu grijă de toate!”, zise preotul apoi dispăru în lumina pălălaiei să facă ordine în alde nea Ionel Budan, nea Dumitru Purțotină, țața Alexia, nea Ion Mincu, Guță a lu’ Corciu , nea Neculai Trocea, nea Alicsandru și alde Porombeanu, toată suflarea de pe ulița Școlii Vechi, srtigând „Focu’, mă! , Focu’, mă!”, mai mult încurcând pompierii. Cerul era roz-sângeriu ca un răsărit de soare într-o dimineață geroasă, iar domnișoara Fifi, impasibilă la agitația pompierilor în jurul focului, asculta la Orele serii melodia „Oameni, oameni semănați , cu iubire cărările!” și holba prin fereastra odăii , la prăpădul de afară, ochii mari, frumoși, migdalați și căprii „ ca la drăcii”, după cum o alinta coana Sofica ( ochii pe care nu știam de unde săi iau, când m-am trezit pe cap cu miliția). Eu tremuram și eram ud tot și atunci am văzut cum armăsarii,înhămați la tulumbe, plini de spume și spirle, au rupt hamurile și au sărit peste porți în curtea părintelui Sandu. Am crezut că se reped de-a dreptul prin livadă, spre marginea Zăpodiei, dar s-au oprit toți patru, nechezând, în două picioare, în dreptul focului, de parcă voiau să stingă pălălaia cu copitele…
*
Dora culese un rucsac de gutui din cele mai coapte și mai ochioase și le aduse în bucătărie. Era seară. Fata, de acum soția mea, le aruncă în vatra sobei se așeză pe un taburet. Cu vătraiul trăgea jeratecul albăstrui din ciucălăi de porumb peste bulgării galben-verzui. Le întorcea și le acoperea grijuliu ca pe niște colăcei de sărbători, pentru a deveni rumene și gustoase și a ne stinge arșița din cerul gurii. După ce am mâncat doi cocoșei tăvăliți în sos de gutui și câteva prepelițe clocotite în must de ceapă, împușcate de preoteasa Sofica, am îngițit gutui coapte și am băut rachiu tare de pere, încât ne-am făcut mangă. Dora stătea cu fața în gura sobei râcâind în spuză, iar pistruii chihlimbarii străluceau pe fața ei și parcă săreau odată cu scânteile aruncate de pocnetul fructelor răscoapte.
*
În acea epocă de vomă națională, când samasarii regimului stabiliseră cote obligatorii, inclusiv pentru producțiile de gutui, de frica telalilor și a baragladinelor nomade aciuate la marginea satului, în zilele următoare celor roșcat-plutitoare de toamnă, preotul Sanda cără gutuile și le depozită în locuința mea din târgul episcopal pentru a fi predate, pe șest, la un preț mai bun prin decembrie, la Fabrica de Gemuri și Dulcețuri. Podul casei și cele două camere cu deschiderea ferestrelor spre stradă fuseseră burdușite, pe rafturi, până la tavan. Eu îmi odihneam oasele în bucătărie , bând votcă și fumând pipă în așteptarea viscolului, în căldura noxelor gazului metan și în aburii de femeiușcă ai Ștefaniei care scâncea după oul de struț pe care îl spărsese din greșeală pe când urca scara, iar cioburile se împrăștiaseră în pod peste fructe. Mirosul tulburător de gutui îmi lua mințile încât noaptea auzeam un zumzet care venea parcă de foarte departe , până când, luând seama mai bine, zgomotul susura din camere și din podul casei și mi-am zis că o fi în rostul gutuilor când ating deplinul coacerii, pentru că ele continuă să se coacă, după cules, până devin pline de zemuri, de dulceață și parfum.
- Dacă sunt albinele ucigașe din Þara Melifagilor, ce ne facem ! am rostit râzând mânzește.
- Este imposibil, spuse fata pândind momentul să-mi strecoare pe sub sprîncenele roșcate, groase și arcuite privirea aceea nepământeană iar eu, pentru a-mi ascunde teama într-un amor total, am început s-o cotrobăi prin ascunzișuri, fremătând răbdător și prelungind supliciul. Apoi am adormit buștean și am migrat într-un vis în care se făcea că eram ars de nepotolita poftă. Degetele se mișcau prin așternuturi în căutarea pufului dulce și inelat dintre pulpele fierbiți ale fetei, însă mi se încurcaseră într-o blană cu firul mare și aspră, și atunci m-am trezit și bâjbâind mai jos de locul unde știam bine că se află cuibul unde-mi învârtoșam năstrujnicul meu cuc, am dat peste copitele de capră ale Dorei.
Am sărit din pat, ca fript, și am fugit săltând pe umeri paltonul. După ce am ieșit în stradă, în drum spre școală, ferestrele șubrede au cedat când viscolul ce da târcoale prin cotloanele gangurilor a izbit ușa imobilului de perete. Un uruit de parcă venea din adâncul pământului, înainte de cutremur, aruncă peste mine, de la etaj, o cascadă de gutui dărmând grilajul balconului din fier forjat, ghirlandat și vopsit bordo, iar eu, pentru a mă feri, am luat-o la goană, prin ger, pe vadul jidăneasc, puțind încă a usturoi, iar torentul de gutui se rostogolea amenințător în urma mea... Am mai zărit-o, parcă, prin spulberiș, pe Dora, legănându-se țeapănă, fâlfâind fularul de la balcon, pe care-l uitasem, apoi am fost orbit de roiul de albine războinice, țâșnind din gutuile grozav de parfumate, ca din niște ouă de aur. Ieșeau prin luminatoarele caselor, prin ferestre, prin crăpăturile zidurilor, prin hidranții municipalității, inundând toată strada, zumzăind pe lângă urechile mele clăpăuge, sau poate erau limbile viscolului năpraznic. Am da totul pe seama halucinațiilor provocate de noaptea petrecută între coapsele Dorei, precum și pe degerătura care îmi cuprinse, instantaneu, corpul. Am mai auzit un strigăt disperat dintr-o portavoce ce venea dinspre capătul străzii cu ieșire în Piața Mare a Palatului Comunal și câteva rafale de Kalașnikov, apoi am căzut într-o totală amorțire. Când mi-am revenit, albinele războinice erau tot acolo.