Beția din pătulul îngeroaicelor

de Irimia Bălescu

În urma unor analize aplicate pe caz, autoritătile din Kapuerdia căzuseră de acord că adevărata cauză a autoizolării arhivarului șef între crenelurile Bastionului, cu impact major asupra bunului mers al obștii, o constituia spaima, care atinsese proporții de neînchipuit, de care era cuprins Vicențiu Licuriceanu de a nu fi visat de către Ștefu T. Ioan, condamant la ani grei de pușcărie, pe vremea când arhivarul se afla în slujba statului, pe posul de judecător. Coșmarurile fostului deținut erau devastatoare pentru cei care erau prinși în ele ca-într-o pânză de paianjen, iar sămânța lor începu să încolțească înainte de momentul revenirii în ținut, după o bucată bună de timp, a lui Peter Zvarovski, zis Americanul, în calitate de mic întreprinzător, cu prilejul Festivalului Internațional de Iarnă al Oglinzilor Consacrate.
Întreaga suflare a târgului era încredințată că omul de afaceri era însoțit de asistenta sa Dora Intrenauta, fără ca aceasta să-și decline identitatea de reporter zonal al zirului francez de mare tiraj Le Futur Proche. În orice caz, această combinație dubioasă și mai ales frica nesăbuită a lui Vicențiu de a nu fi prizonierul coșmarurilor lui Ștefu T. Ioan, pusese de-adevăratelea pe jar pe femeia sa, Polixenia Kapuerde, prințesa, totuși, a cauzelor câștigate.
Nu era greu de presupus că Peter Zvarovsky rămăsese de-a-dreptul impresionat de drama în care se afunda Vicențiu, neputând da uitării că fusese salvat în tinerețe, de la moarte s-ar putea spune, de mintea de copil a celui care, iacătă, acum se află la ananghie și este musai să i se întindă o mâna de ajutor.
- Omul ăsta, vreau să spun Ștefu T. Ion, o să ne pună capăt, la toți dacă nu vor fi luate măsuri urgente. Nu știu dacă nu va fi afectat însăși Festivalul, zise Doctorul Kandel către Vicențiu, câteva luni înainte ca acesta sa se retragă în turn, în prezența custodelui itinerant, Peter Zvarovski și a reporteriței Dora, așezați în jurul unei mese din sala de protocol a Terasei Faraoanelor, de pe care o lumânare cu miros de iasomie le lumina, palid, fețele ca ale unui grup conspirativ.
Lipsea Polixenia Kapuerde care alerga să obțină autorizațiile pentru manifestare. Apăru în cele din urmă cu ele în dinți. Între două sorbituri de cafea amară spuse că învinsese acreala autorităților din orașul episcopal, convigându-i să stabilească, dar nu oricum, ci cu surle și trâmbițe, Boboteaza, ca zi de începere a Festivalului Internațional de Iarnă al Oglinzilor Consacrate.
Evident, capul de afiș era ținut de exponatele muzeului din Versailles, aduse de către Peter Zvarovski.
Pe un ger, care făcea să înghețe și votca din sticla lată, pitită de catre Peter în buzunarul de la piept, festivalul urma să aibă loc în incinta Terasei Faraoanelor, de pe insulă, chiar sub umbra alungită a Bastionului, un spațiu imens, închis pe timp de iarnă cu glasvand din termopan. Participarea notabilităților orașului, aflate în plină pregătire a campanie electorală, era iminentă, pentru a se mândri cu colecția de vin vechi, aflată în hruba de sub platforma terasei. Pe lângă tot calabalâcul alcătuit, în pricipal, din ajutoare, oglinzi, cutii de caviar și câteva lăzi cu vodcă Stalinskaia, Peter era însoțit, pentru a da puțină culoare și de o trupă de țigani, care-și acordau instrumentele și făceau vocalize pe unde apucau. Se cază în același apartament de protocol din minihotelul Terasei Faraoanelor, unde ani în șir Vicențiu elaboră cu meticulozitate planurile de afaceri ce-i aduseseră pe cap toate instituțiile statului.
Lacul împrejmuitor al Terasei era bocnă, iar parcul fusese acoperit peste noapte cu un pospai de zăpadă care înzorzonă copacii. Pe ghiață patinau fete înfofolite în cașmiruri colorate, chicotind pe sub răchita sălciilor, jumulite de băieții rebegiți de frig. Soarele, limpezit de crivăț, strălucea cu putere pe fața uscată și mustăcioasă a lui Peter care ieși din anturajul terasei pe pontonul de pe malul lacului, pentru o gură de aer proaspăt. Avea de gând să ia în mâini, contrar orcărei forme de etichetă, frâiele organizării festivalului și, în special, a bucătăriei din care urmau să se înfrupte, pe săturate toți participanții.
Cum era și firesc, Dora Internauta își stabilise cartierul general tot la Terasa Faraoanelor de unde își întindea ițele de reporterță în tot ținutul.
În ziua aceea geroasă de pe Terasa Faraoanelor, când Peter Zvarovski abia sosi în orașul dintre podgorii, Dora era îmbrăcată puțin retro, cu o capă din postav de culoare cărămizie, pentru a fi în ton cu atmosfera, iar în picioare purta o pereche de patine cu tăișul din platină. Vremea fiind improprie, o lăsă mai moale cu scormonitul după întâmplări bizare. La auzul veștii că municipalitatea și-a dat acordul pentru a avea loc Festivalul se ridică în picioare de la masă și bătu mărunt din palme bucurându-se aproape ca o fetiță. Ochii ei căprui, sașii ca de vulpiță, i se umeziseră, iar genele lungi de culoarea morcovului băteau des, precum aripile de la păsările colibri. Apoi lăsă, o idee, capul în piept în semn de respect și întinse molatec, dar cu fermitate, mâna scoasă din manșonul din chinchilla către toate persoanele conclavului, inclusiv custodelui Zvarovski care, râzând zgomotos, rosti un crasivaia devușca pe sub sprâncenele cănite, făcând cu ochiul complice și zâmbind larg către cei doi bărbați, puțin descumpăniți. Femeia, la rândul său, fandă o mișcare de invitare a celor patru fini observatori Vicențiu, Prințesa Poly, dr. Kandel și Peter Zvarovsky să ia parte la un regal al patinajului artistic pe care năstrujnica reporteriță avea să-l susțină în timpul festivalului pe oglinda lacului, apoi îi lăsă în seama țiganilor lăutari, aflați deja în corzile starostelui, pentru a-și încălzi vocile, lălăind o tânguitoare melodie de stepă.
- Trebuie ca festivalul să fie o capodoperă, pe măsura momentului! rosti Prințesa Poly parcă un ultimatum către Vicențu, dând vădite semne de nervozitate, obosită de atâta sluj pe la autorități pentru aprobări, privind apoi cu jind și invidie după Dora care, bocănind cu patinele pe dușumeaua localului se aruncă, precum o zvârlugă, pe oglinda lacului, în jurul Terasei Faroanelor, ce urma să adăpostească Festivalul. Ghiața uruia sub lama patinelor ei ca o cotcodăceală de găini, ce prevestesc cutremurul. Croșeta opturi largi și răsuciri uimitor de rapid, cu opriri bruște, spre mal, aruncând pulberi sticloase peste puținii gură cască ce priveau spectacolul.
*
Cu toate că întâlnirea dintre Vicențiu, Dora și Zvarovski era prilejuită, după mulți ani de absență, de organizarea în ținutul Kapuerdiei a Festivalului Internațional de Iarnă al Oglinzilor Consacrate, ce doi picaseră ca musca în lapte, chiar în momentul în care operațiunea de revendicare a Bastionului de către Prințesa Kapuerde, cât și destituirea din funcția de judecător a lui Vicențiu , generă o serie de conflicte, ridicând chestiunea la plasa Președenției, lucruri pe care, musai, Dora le consemnă în ageda sa electronică.
Înainte să „șuteze”, onor instituția trimise, pentru a analiza spețele, câțiva consilieri. În loc să aprofundeze chestiunea, ipochimenii luaseră cu asalt farmecele dominșoarei Dora, spre dedulcire, desigur tot în atmosfera intimă a Terasei Faraoanelor. Este adevărat că nimeni nu se aștepta ca cei trei mânji prezidențiali să leșine înduioșați de durerea mărturisită de fostul judecător, pe care scoterea pe ușa din dos din magistratură îl făcuse țăndări. „Mă simt, domnilor, împrăștiat precum niște frânturi de pietricele multicolore, puse de o mână îndemânatecă în ocheanul din carton prin care, din când în când, dracul mai trage cu ochiul !”, îl auzise, Dora Internauta, spunând după o îndelungată noapte de beție cu prezidențialii la Terasa Faraoanelor când, pentru puține ori în viața sa, rămase cu mințile întregi.
Nimeni nu putea tăgădui că ruina în care se afla fostul său soț nu o afecta pe Dora! Mai ales că Vicențiu o luase de tot razna, căutând prin destinul oamenilor, pentru a-și găsi propria identitate. Așa au motivat, mult mai târziu, organele de anchetă, complicitatea gratutită, inexplicabilă și subtila falsificare a sentințelor penale pe care avea să le arhiveze cu atâta profesionalism în celulele fostului turn de apărare. Polixenia, Prințesa Poly, actuala soție, care de la primele momente se împrietenise cu Dora, bănuia că strădania lui Vicențiu pe întreaga perioadă cât exercitase funcția de judecător, nu era zadarnică. Într-una din zile, documentelor urma a le veni vremea să fie solicitate de către petenți, pentru a-și proba nevinovăția. Mulți dintre ei fuseseră condamnați, la solicitarea securității, pe nedrept, pentru fapte de drept comun ticluite de băieții veseli, în epoca în care indivizilor incomozi nu li se mai putea înscena procese politice pentru fapte josnice împotriva regimului. Odată treaba dusă la bun sfârșit de către fostul judecător, actele pe care le „bijuterea”, aveau să producă întru-totul alte efecte juridice, decât cele reținute inițial în dispozitivele stufoase de condamnări, interdicții, suspendări în exercitarea drepturilor civile și costituționale ale condamnaților, spre deliciul de mare colportor al împricinatului, năzdrăvanul său bărbat Vicențiu Licuriceanu.
Singura alinare pentru el în acele momente de pustiu era, totuși, recitirea scrisorilor trimise din Franța de către Peter Zvarovski, până să apară în ținut, însoțit de către Dora, prin care insista să stabilească o întâlnire în orașul episcopal, pentru dezbaterea unor probleme extrem de sensibile legate de conservarea și colecționarea Oglinzilor Consacrate, eveniment care, de bună seamă, avea să se întâmple cu prilejul Festivalului Internațional al Oglinzilor, când Peter Zvarovski descălecă, în acea zi de ianuarie, din șaua caravanei de camionete plină de oglinzi și de ajutoare pentru bietele victime înfometate ale fostului regim. Americanul înghesui calabalâcul în cele câteva camera disponibile, încălzite, frumos mirositoare a lavandă și busuioc, odihnitoare prin imaginile care fâlfâiau în adâncul ferestrelor, ca niște mătăsuri trase în firișoare de argint, la fel de feerice, poate cu refelexe de auroră boreală, dacă se poate extrapola fenomenul pentru formidabilul univers imaginativ al vecinei sale de apartament, Internauta Dora.
Izolat în Bastionul său, spre deliciul reportericesc al Internautei, care rămăsese multă vreme în ținut pentru a-i consemna năstrujniciile, Vicențiu lucra cu migală, cu înverșunare chiar, ghemuit peste sofisticata aparatură computerizată, până pica în freză, în ecranul monitorului, sprijinit de către doctorul Kandel, în acțiunea de a reface hotărârile judecătorești după închipuirea sa. Cei doi camarazi se dezmeticeau repede, apoi se relaxau privind de la înălțimea laboratorului arhivei din turn, în lumina reflectoarelor ornamentale, cotoiala mârtanilor, în frunte cu vejnicul pus pe harță motan Nero, pe zidurile de apărare, în trepte, acoperite cu țiglă ovală, verde, de sub streașina cărora ieșeau gurguie în formă de ciulin. Din cauza trecerii timpului, acestea păreau a fi falusuri de armăsari, spre totala încântare a fetelor de la Liceul Pedagogic, care își aruncau ocări de soiul: „Să te f. gurguiul, proasto!”.
*
După ce puseseră la punct ultimile detalii legate de desfășurarea Festivalului împreună cu cei doi organizatori, Vicențiu , proptit de o salcie de pe malul lacului pe care piscuiau veverițele, pentru a-și omorâ timpul, privea pierdut silueta Dorei, patinând jur împrejurul Terasei Faraoanelor. Bărbatul risipi cu palma trecută peste fața nerasă, parcă, o năluca, una din cele care-l alergase în tinerețe prin Zăpodia, satul său natal!
*
Cu toate astea pe cap, în plină iarnă, greu se putu mobiliza Vicențiu pentru a face față cerințelor lui Peter Zvarovsky , un om dealtfel de toată isprava, de care îl lega nu atât singurile amintiri mai colorate din copilărie, cât mai ales chinuitoarea pasiune a colecționării de oglinzi, fapt care făcu să consacre în anii de corespondeță, conceptul de oglindologi, fără a bănui măcar că la celălalt capăt al lumii era chiar fostul locotenent de aviație căruia Vicențiu, din pură întâmplare după catastrofa aviatică din Zăpodia, îi găsi adăpost în casa părinților săi.
Așa presupusul American, pe numele său adevărat Petru Zvarovski, era jumătate rus jumătate român, născut din părinți căzuți prizonieri în Rusia Sovietică, în orașul din regiunea în care încă nu se uscase sângele generalului Alexandr Lebed, de pe carlinga elicopterului său, făcut praf. Mama infirmieră, iar tata, profesor de franceză, combatant în linia întâi, alături de aliați, fuseseră făcuți ostateci la Cotul Donului, iar Petru văzu lumea în lagărul de muncă de la Pecioara, din regiunea Kemerov. Părinții avuseseră, pe vremea dezghețului, o vagă tentativă de repatriere. O abandonaseră, pornind de la premisa că, mai bine te cumetrești cu dracu’ăl bătrân, roșu și zburlit, decât cu fii-su’ de culoare căcănie. Băiatul rămase să parcurgă vitregiile vieții în locul de naștere; bastioane după bastioane ale mizeriei, umilinței, rătăcirilor și ale jegului bețiilor slave. Terminase școala de aviație, apoi o facultate de belle arte, după care fugise din lagărul sovietic, pentru a găsi adăpost, de bună seamă, în Franța, „Mama Franța”, îi plăcea să spună, unde, după schingiuitoarele hăituieli prin cimitirele de pe Sena, (găspădini , au ăia niște cimitire balșoaie, de parcă scopul lor în istorie este să-și facă numai cavouri! zicea, uneori, laconic, cu o umbră de melancolie în priviri.) găsise, la început, o slujbă de îngrijitor la Versailles. Se comporta ca un rus get-beget prin secția de oglinzi pe care o păstorea, cu frica în sân de a nu sparge vreun exponat, nesăbuință care l-ar fi putut arunca înapoi în fălcile lagărulului socialist. A eșuat în cele din urmă în aviația americană, cu toate formalitățile impuse de autoritățile timpului, cu misiunea de copilot în zborurile de spionaj aviatic deasupra Estului, ocazie care, cât pe ce să-l ducă la pierzanie. Apoi abnegația și dăruirea pentru pasiunea sa în sfera artelor l-au împins pe cai mari, devenind un soi de custode al Versaill-ui, fără patalama, după accidentul acela aviatic stupid din Zăpodia, ținutul Kapuerdiei, din care scăpă cu viață, adăpostit de familia Licuriceanu.
Apoi dispăru.
Într-o altă variantă, greu de crezut , Peter Zvarovsky ar fi activat în Brigăzile Roșii , direct implicat în uciderea lui Aldo Moro. Condamnat în contumacie , lăsă să i se piardă dâra taman în ținutul dintre podgorii din Romania, sub numele conspirativ Carlos.
Cert este că, după schimbările din Romania, Peter Zvarovsky, reveni în țară mai întâi ca organizator de expoziții, apoi se aruncă, pe scară largă, în afacerile cu ajutoare, după care puse pe picioare o fabrică de lactate pe care o profilă numai pe producția de brânză topită, destinată în exclusivitate pieței din Rusia, unde merge cu votcă de sfârâie, avea să sublinieze în planul de afaceri pe care-l depusese la bancă pentru un împrumut în valută.
Peter trăia ca boierul, - generos peste măsură, aruncă pe Polixenia și pe Dora o căpiță de haine de blană! - însă pasiunea pentru oglinzi era înrobitoare. Bătea lumea în lung și lat, lăsând în cea mai mare parte afacerilor pe seama Kapuerzilor, pentru organizarea unor expoziții de un real succes, mai ales că avea un dar desăvârșit de a aburi mințile europencelor bogate, cu povești despre țarine și țarevici, care-și desfătaseră chipurile în apele oglizilor desăvârșite.
*
Câteva scrisori pline de miez asupra istoriei oglinzii, trimise de către familia Kapuerde, faptul că dețin unele piese cu totul ieșite din comun, pliate peste sângele rusnacului care mai păstra memoria neamului său, cât și interesul de a mai verifica mersul afacerii din orașul episcopal, dădu naștere Festivalului Internațional de Iarnă al Oglinzilor Consacrate, sponsorizat cu dărnicie din fondurile firmelor sale.
Zona înaltă de manifestare în lumea afacerilor și în artă, nu-l împiedica, totuși, pe Peter Zvarovski să fie un mare artizan al bucătăriei ruse și un înrăit mâncător de clătite, în special din acelea plămădite cu lapte de bivoliță, bătute cu ouă de prepeliță și umplute cu caviar; unele cu brânză de capră roșie și altele cu dulceață de vișine. Festivalul trebuia să fie o capodoperă a genului, fără a bănui că, până la urmă, aici avea să-și rupă gatul, în special prin asezonarea mesei de protocol cu delicioasele bucate, udată zdravăn cu votcă de la mama ei, cum avea să aprecieze Dr. Kandel. Lucru pentru care starostele manifestării culturale, era în stare de mari sacrificii, inclusiv să abandoneze frumusețea de femeie care răspundea la numele de Dora Internauta..
- Dar merit eu atâta dispreț dragul meu Peter, mai aruncă peste umăr tânăra femeie, înainte de a ieși pe ușa de la Terasa Faraoanelor, pentru a patina, fără a lua nici pe departe în seamă zvonurile precum că Peter Zvarovski, zis Americanul, nu era altcineva decât tatăl său natural.
Știa Peter Zvarovsky că era implicat într-o asemenea oroare ? Ar fi suferit el dacă avea certitudinea că își pângărea propria fiică, în ciuda dragostei pe care i-o purta ?
*
În miezul acelei ierni uscate, falsul american pică în zonă tocmai la țanc. Pentru a sărbători intrarea în arena politicii precum un jucător de rasă, sub pretextul zilei sale onomastice, dar mai ales pentru a inaugura neoficial Festivalul Oglinzilor Consacrate, când nimeni nu se mai aștepta, Vicențiu invită la Terasa Faraoanelor notabilitățile orașului și suita sa de prieteni. Nu lipseau, desigur, Dora însoțită de mama sa naturala Loredana, doctorul Kandel Bejenariu preotul Sandu Duduianu cu preoteasa Sofica, iar absența Lidiei Stoica , subprefecta, fusese salutată, cu maximum de condescendență de către Prințesa Polixenia. Gore Pacaliu, om de-al casei, cum era de așteptat, se transformă iute în maestru de ceremonii , priceput la a învârti pe după degete afacerile Terasei care –i fusese dată pe mână.
Masa era plină cu bunătățuri locale : de la brânzeturi de toate soiurile, cârnăciori de Pleștani de dimensiuni mari, medii și mici, că-i puteai arunca în cerul gurii ca pe semințele de bostan, cu arome și iuțeli amețitoare, pește saramurat în toate chipurile, cu un crap gras, bosumflat, pe o tavă de argint aurit , înotând în zemuri mirosind a pătrunjel strivit și roșii feliate mărunt, prin care se zăreau coronițele verzi de ardei iute, iute, până la toate afumăturile agățate pe rastele delicate, dar traince și stabile, din bambus. Nu mai vorbim de ciorbele de pește și de fazan aburind pe plitele din bucătăria ultramodernă a localului, fripturile la tavă din vânat bine fezandat și asezonate cu cele mai îmbietoare mirodenii, zaharicalele, prăjiturile, lichiorurile și câteva mărci de coniac pentru digestie, de închidere, pitite printre grămezile de fructe exotice. Iar spre încântarea și deliciul aventurierului Peter Zvarovski, niște clătite cât crăpcianii, umplute cu dulcețuri care mai de care mai fistichii, urdă și mai ales brânză topită, abureau leneșe pe niște platouri cu marginile ghirlandate și încrustate cu burice de chihlimbar. Vinurile albe, seci, demidulci și ghiurghiulii din îndepărtata și însorita Dobroge își odihneau elanul spre gâtlejurile petrecăreților în frapiere din inox, îmbrăcate în răchită roșcată de Bălți. Nu lipsea, la insistențele lui Vicențiu, răsfățatul meselor îmbelșugate, care da totuși impresia de masă de neamuri proaste, cum se exprimă prințesa Kapuerde, rumenitul purceluș de lapte cu mărul înfipt în rât.
Ostilitățile aveau loc în salonul circular, al Terasei, îmbrăcat în faianță de opal turcuaz, pavat cu marmură de Rușchița, pe gustul stăpânilor, la mese poziționate circular, salon aflat, în exclusivitate, sub cheia Prințesei, unde accesul se făcea direct din hrubele care adăposteau vinoteca.
Spre marea încântare a petrecăreților, vreo cinsprezece fete îmbujorate de la Liceul Pedagogic se învârteau în jurul lor ca niște titireze , iar câteva băteau, de zor cu telul în oalele emailate compoziția miraculoasă pentru clătite. Erau toate îmbrăcate în fustițe albe, scurte, cu bonețele dantelate, înfipte în creștetul capului, înhămate în șorțuri roz-pal. Sub bagheta maestrului bucătar-instructor, basarabeanca Eleonora, fetele vâsleau printre meseni și pe lângă plită, executând piruiete desăvârșite, lăsând vederii pulpele bălane și poponețele îmblânzite de căpestrele chiloțeilor roșii, în formă de coadă de rândunică, ziși tanga, cu figuri riscante de prindere, în tigăi, a clătitelor din înaltul locantei. Peter Zvarovski se apropie de vase să verifice, de sanki, calitatea uleiului presat la rece, însă muzica tingirilor de alamă și dansul lebedelor prin fumul de turtă arsă,îl lăsă cu gura căscată și mustața sură, căzăcească, zburlită.
În preziua aceia a Festivalului, prin lumina dulce filtrată de glasvandu Terasei, se vedea Fifi, patinând pe oglinda lacului. Uneori femeia se apropia de fereastră, freca, rotund, cu manșonul de chinchila florile de gheață, sufla aburul parfumat peste sticlă și fața ei prelungă, rozalie, țintată de pistrui, cu ochii căprui-verzui , ușor sașii, căpăta contur ca-ntr-un film de epocă. Privea înăuntru, clătinânâd în sus și în jos capul precum o cățelușă care prinde, în joacă , fluturi. Apoi se arunca, din nou, cu patinele pe oglinda lacului, măturând cu pulpanele capei grăunțele de zăpadă. Se topea printre răchite și stufăriș, poate în căutarea lui Tataie Sanda din Zăpodia, cu speranța că-l va găsi, să-i mai șlefuiască figurine din gheață
Festivalul Oglinzilor Consacrate îi cam dădea Dorei programul peste cap, însă fastul anunțat făcea să amâne orice altă preocupare.
Repetă de mai multe ori pânda, în vreme ce Peter Zvarovski gogona ochii verzui de peruzea, urmărind stolul clătitelor pe sub grinzile afumate ale bucătăriei, în vacarmul de cântece și tropăieli care se instală treptat în salon. Îi făcu Internautei semne repetate, de om deja luat de ape, să intre pe ușă, apoi se prăvăli pe un scaun, sorbind, puțin câte puțin, votcă dintr-un pahar de cleștar.
„Vreau să spun că mă aflam în preajma lui , mai exact în partea dinspre lac a locantei, privind spre bucătărie, prin ferestrele ușilor batante, ca printr-un hublou de submarin, pe când dumneata, dragă Vicențiu, îți făceai plimbarea de după amiază pe malul lacului, urmărind umbra lui Dora cum fâșâie pe ghiață.” Îi spuse, mult mai târziu, doctorul Kandel lui Vicen , dată la care lansă și panseul care avea să-l facă celebru în tot ținutul Închipuirea nu poate fi închipuire dacă omul nu este un închipuit. Chestiune care nu i se putea imputa, sugerând prin aceasta că este totuși cu mințile întregi.
Doctorul Kandel văzu atunci cum Peter Zvarovski își scoate din cutia neagră trompeta veche pe care o așeză pe genununchi, anină în colțul gurii o țigară de foi cubaneză (nicotina tabacum), iar cele patru țigănci dansatoare, începuseră să se deslănțuie, zdrăngănind brățările de la mâini și de la glezne și salbele largi, grele de ducați. Zburdalnicele liceene, mirosind chilipirul, nemântuite de gurguiele blestemate, chicotind, aprinse în obraji, au prins ritmul și rând pe rând bluzele săreau din nasturi, iar sutienele slobozeau boticurile aburinde ale sânilor. Tremurau din umeri, curbate pe spate, fără a lăsa din mâini tingirile și se apropiau de omul de afaceri, frecânduși, de-ale dracului, șoldurile de balansoar, în timp ce invitații băteau , în cerc, în ritmul muzicii, din palme. Basarabeanca Eleonora, mai îndrăzneață, încălecă omul, care se adunase, parcă, precum un bursuc, între hulubele scaunului și-i strivi cu sânii nasul roșu, pitit în panașul mustăților. Balalaicile țiganilor cântau, zdrobeau în corzi, „vreau să spun”, o melodie săltăreață, iar rusul se lovea cu palma peste genunchi, scoțând un ai- ia –ia, lung și dureros:”Ai biomate, cred că am nimerit într-un pătul de îngeroaice!” Fetele fluturau clătitele sub hota enormă, iar una dintre ele, mai puțin agilă, scăpă direcția, iar foița fierbinte căzu peste fața lui Peter. Omul scoase un hohot de râs gros, sonor, mai mult un hăhăit, încât tremurau șuncile pe el, iar femeia călăreață îi îndesă coca arămie în gură, pe care o înghiți, aproape pe nemestecate. Înfierbântat, Peter Zvarovski porunci fetelor să se despoaie de ultimile scame de lenjerie, începând să numere pe rusește, ca în armată, până la trei: unu..., unu și jumate...., doi...., doi și un băț de chibrit..... ,doi și o frunză......, doi jumate....., trei fără un sfert, trei fără un vârf de ac... TREI.! Taraful de țigani, înciși pe podiumul din locantă, văzând și auzind că rusul a început, aproape răcnind, numărătoarea, au știut că omul se abțiguise de-a-binelea și e rost de tain și navăliră în bucătărie, să-i țină isonul, cu melodii lăutărești. Vicențiu află de la doctor că rusnacul privea , ca și el, spectacolul ca de pe fundul mării, cu ochii împăienjeniți de băutură; plita cu hotă luă forma unei epave, colonizată de coralii roșietici (coralium rubrum), iar din vasele cu miraculoasa zeamă pentru clătite răbufniră milioane de căluți de mare; fetele își ondulau tentaculele roz de meduze ; iedera din umbrarul viței-de-vie al Terasei își încolăcea algele pe bârnele locantei, iar din desișul marin apăru umbra faraoanei (a se citi sirenă) Fifi Internauta, însoțită de vulturi și pisici de mare bălțate (Trygon pastinaca) și atunci Peter Zvarovki începu să se ferească, cu coatele, de fâlfâiala aceea fantastică a clătitelor, de parcă lighioanle se reped spre el și-i mursecă, rapace, pulpele , încheia relatarea, plină de crezare, doctorul Kandel.
- Șăzi ghinișor, bre! Șăzi ghinișor! îi susura moldoveanca, la ureche lui Peter.
Doctorul Kandel, căută în memoria excentrică traducerea în latină a cuvântului sirenă, fără să știe că în dimineața Festivalului, Vicențiu îl găsise pe Peter, pierdut din obiectiv în timpul sindrofiei, înțepenit de ger, abia de mai avea puls, pe treptele Terasei, având drept căpătâi un bolovan cioplit în gheață, cu chipul Sfântului Sava Gotul, în timp ce la Radio România Actualități, recomandată de către, susura melodia cântecului Oci Ciornaia.
Desigur că Vicențiu, răpus și el de oboseală după ce oaspeții căzuseră lați, nu avea cum să afle suferințele prin care trecuse, în răstimp, Peter Zvarovski. Năucit de vodcă și agitat peste masură de îngeroaicele de la Liceul economic, rupându-și hainele de pe el, omul ieși din locanta terasei în soarele orbitor și uscat al dimineței de iarnă. Lacul, podețul din fier forjat, copacii și acoperișurile roșii ale anexelor Bastionului străluceau în soare, pline de chiciură. Un pițigoi cânta de mama focului la subsuoara unei crengi de platan, parcă în bătaia de joc a megieșilor parcului care, cu noaptea în cap, se porniseră la pescuit, la copcă. Erau risipiți pe oglinda bocnă a lacului, scoțând pe nări și gură fuioare de abur. Stăteau ghemuiți deasupra dandinetelor aruncate în ochiurilor de apă din gheața spartă cu tepușe, securi și harpoane, înfofoliți în șube militărești, iar în picioare cu pâslari, asezați pe un fel de grătare din lemn, căptușite cu dimie sau cu plăci groase de polistiren. Priviți de la distanță de pe podețul pe care se străduia să treacă Peter, pescarii păreau niște samovare aburind care din când în când se deplasau în șezut sau pe vine, prin alunecare, pentru a încerca alte copci. Pojghița argintie de chiciură de pe oglinda lacului era brăzdată colo-colo de câte o sticlă de plastic de o jumătate de litru cu tărie(votcă „Polar”), care era trecută de la „samovar” la „samovar”, tot prin alunecare, până era golită, apoi urmată de o alta, plină.
În soarele oțelos, Dora apăru de după un stufăriș, lunecând pe gheață, cu aceiași dezinvoltură și indiferență, îmbrăcată în mantoul cărămiziu, Fifi Internauta, de parcă nu ar fi încetat nici o clipă să valseze pe oglinda pufoasă și ademinitoare a lacului.
Peter Zvarovski reuși să treacă podețul și să o ia de-a-dreptul către un grup mai strâns de pescari. Era cu părul vâlvoi, în cămașa vișinie descheiată la piept și călca rar, hotărât, fără să-i fugă picioarele pe alunecuș. Þinea mâna dreaptă dusă în dreptul inimii și privea țintă, în față. Gore Intendentul văzu că rusnacul o luase razna și se repezi după el să-l oprească, să nu alunce, păcatelor, în vreo copcă. Îl prinse din urmă taman când se afla în mijlocul pescarilor carora le facu, fără a sta pe gânduri, vânt pe gheață și îngenunche singur deasupra copcii cu lărgimea cam cât o roată de tractor. Era încins și aburii urcau alene din spinarea înconvoiată ca de pe grumazul unui bou. Începu să plângă, mai întâi mocnit, apoi scuturând trupul lui de om voinic, făcând să pârâie gheața sub el. Pe măsura ce Gorică se apropia, Peter ajunsese să plângă în hohote și lua, cu pumnii, apa înghețată sloi și o arunca pe față, să se răcorească, iar apa se evapora de pe odrajii săi cutați de riduri ca de pe o plită încinsă. Parcă știind că este urmărit, fără să se uite, Peter îl trase pe Gore de mânecă în genunchi, alături de el, ca la rugăciune, și-i ordonă să-i toarne mai multă apă , iar atunci Gorică, pentru a ieși din impas, smulse o căciula neagră și flocoasă din miel, mare cât o baniță de pe căpățâna unui pescar, o scufundă în copcă și-i cără apă în cap rusului, până omul se liniști și scoase un oftat prelung și sfâșietor și un șuierat în care se desluși o tânguietoare înjurătură. Cărat, cu chiu cu vai pe uscat, după ce înfulecă două duzini de clătite cu dulceață de vișine, încălzite în pripă la cuptorul cu microunde al locantei și bău o cană zdravănă cu ceai verde servit de către Gorică, Peter Zvarovski rămase pe terasă, tolănit pe scaunul-balansoar, să admire peisajul fermecat din preajma Bastionului, în speranța că-i va trece mizeria de mahmureală. Gerul îl luă, însă, încet dar sigur și-l învălui într-o dulce amorțire, stare în care, spre orele prânzului, îl găsi Vicențiu, iar căpătâiul în formă de călugăr din gheața pe care-și odihnea fruntea, nu este exclus să-i fi fost așezat, cu seninătate, de către Dora Internauta, care-i cunoștea atât de bine metehnele.
- S-a dus, dracului, pe copcă, Festivalul Oglinzilor! zise, dezamăgit, fostul judecător, privind printre vălătucii de abur trupul masiv, întins pe jos al lui Peter Zvarovski. Rătăcirea omului în șerpăria alcoolului o pusese pe seama neînțelegerilor din ultima vreme cu Dora, dragostea și lumina ochilor săi care, de ce să ne ascundem, începuse chiar să cocheteze cu fostul său soț. Vicențiu nu exludea totuși varianta că se află în fața derulării unui film pe geamlâcul din termopan al Terasei Faraoanelor, rod al inflamării percepției sale vizuale, din prima tinerețe, dacă nu cumva bietul Peter căzuse victimă lăcomiei capriciilor coșmarești ale lui Ștefu T. Ioan