Despre pățaniile nemaiauzite ale intendentului Gore
de Irimia Bălescu

Noul Intendent al Bastionului, Gligore Pacaliu, ajunsese să fie de mare ajutor lui Vicențiu Licuriceanu, înainte ca fostul judecător să-și fi dat divorțul față de lume prin autoclaustrarea, fără precedent și temei legal, între zidurile reci ale Arhivelor Statului. Zis, în semn de prețuire, Gore, el era singurul bărbat din ținut care mai știa încă, în ciuda încercărilor prin care trecuse, să mai poarte, cu eleganță, pălăria. Vicențiu îl angajă, deoarece îl lega de fostul primar multe amintiri, mai ales acea formidabilă îndemânare a acestuia de a înălța porumbeii lângă braniștile din Zăpodia. Bietul Gore nu muri din cauza beției, așa cu se zvonise, în comuna unde fusese primar. După un stagiu benefic pe la așezământul de dezalcolizare din Oloiasca, își găsise refugiul ca brigadier la gospodaria de partid din Buftea, unde totul i-a mers din plin, până a dat-o în bară cu măgarul împușcatului. La fermă era îngrijit un măgăruș, mascota dictatorului, uitat de Dumnezeu într-un fund de grajd, până când „El Maximo”, nimeni altul decât Fidel Castro, la prima și ultima lui vizită în România, pricină de invidie pe poporul român că are frigidere, își exprimă curiozitatea să-l vadă, pe măgăruș, desigur, despre care auzise că poate pronunța, pe silabe, numele confratelui său. „Cunoscătorii își aduc aminte că toată suflarea fermei intrase în vrie, iar eu, pentru a da un spor fără de reproș curățeniei, cu mâna mea, am vopsit ulucile țarcului cu Tempera albă, iar lighioana năzdrăvană, purtând o zgardă cu un canaf mare, roșu, să nu se deoache, fusese, a dracului, apucată de mâncărime și se scărpină de gard. Zebră cu vopsea proaspătă, blana frumos țesălată, iar eu turbam de furie, gata să dau în căpială. Și tocmai îi procurasem o măgăriță roaibă, cu ochii roșii, și coama bălțată, însă animalul nici pomenelă să pună botu’. Niciodată nu am simțit, ca atunci, cum frica îmi ghiorlănește măruntaiele, încât mă-mpinse păcatul să spăl măgărușul cu toluien. L-am mânjit ca pă dracu! Simțind iuțiala gazului, măgarul fusese atins de streche și dispăru, în porumbiștea fermei, dom judecător, în beleaua mă-sii!”, mai zise Gore, la interviul pentru angajare care se desfășura în jurul mesei, la o bere, pe Terasa Faraoanelor, după ce Vicențiu epuiză partida de popice cu doctorul Kandel, având în joc o miză babană. Era prezentă și domnișoara Dora. Femeia râse cu toată pofta de pățaniile domnului Gorică, consemnând faptul în agenda sa electronică de reporter special. Fără nici o legătură cu bezmeticul măgăruș, Gorică se dovedi a fi un desăvârșit mecanic, care asigura service-ul, - bijuterie v-o fac, domn judecător! - , motocicletei Harley Davidson, de curând achizițonată. Nu este lipsit de importanță a fi menționat că, în noul său serviciu de intendent, Gore avea să treacă printr-o nouă cumpănă, dându-i-se în grijă motanul Nero al Prințesei Kapuerde, care începuse deja să gânguresacă. .
Pentru ca senzaționalul să fie fără fisuri, abia angajat, Prințesa Polixenia pusese lăbuța pe Gorică și-i ordonă să facă pe dracul în patru, dar să-l învețe să răspundă la telefon pe Nero, până cel târziu la data stabilită pentru Festivalul Oglinzilor Consacrate, lucru pentru care și domnișoara Dora își manifestă toată disponibilitatea
- Dar, habar n-am de dresură , doamnă! Mai ales de pisici!
- Tu să nu-mi vinzi gogoși ! Crezi că nu sunt informată ce minuni ai făcut din măgărușul dictatorului!?
- Aia este o problemă la care mi-e silă să mai mă și gândesc!, ripostă Gorică. Dar, dacă sunt lăsat să croiesc o hulubărie , poate că m-aș risca !
- Păi, să știi că asta mai lipsea, pentru a transforma Turnul în Arca lui Noe!
Și totul rămăsese ca în tren, scânci mult mai târziu Gore, mai puțin amploarea pe care o luaseră actele pregătitoare pentru începerea dresurii motănești : „Dorința ta-i poruncă pentru mine!” , aruncă Gorică panseul prins din zbor, după ureche, zâmbind luminos și complice, pe sub mustața neagră, în formă de coada rândunicii. Preț de o săptămână strânse din Parcul Trandafirilor toate mâțele vagaboande și le adăposti în hrubele Bastionului, aplicându-le doze suficiente de cantaridă, cu scopul de a aduce pe motanul Nero la o greutate rezonabilă, prin aplicarea unei focoase terapii de împreunare. Nero slăbi văzând cu ochii, fără insă a se jigări. Parcă se mai lungise, ajungând la dimensiunile unui pui de panteră, iar blana neagră își păstră aceiași strălucire de păcură. Ochii turcoaz îi deveniseră mai săgetători și mai vicleni, mai ales în zilele când executa pânda de pe crenelurile Bastionului, atras de zbănțuiala vulturilor (Aquila heliac, pe limba doctorului Kanel), botezați Ilie și Gilda, care-si făcuseră cuib în spărtura din zid, lăsată de o bucata de fronton prăbușit. La finalul perioadei de cotoială, după ce motanul fusese dresat să scoată un sunet lung și articulat:” Halouuuuuuuu! Aici Kremlinul!”, Gore slobozi puzderia de pisici care, forțând zapalzurile ușilor ușoare de acces ale Castelului, haita bălțată dispăru în mărăcinișurile crângului, înmulțindu-se peste măsură.
Lăsând la o parte aceste considerațiuni care țin mai mult de nerozie, Doctorul Kandel declară în fața organelor de anchetă că Dora Poly, Piere și Gore Pacaliu, prin comportamentul lor nesăbuit, constituiau pentru Vicențiu Licuriceanu o veritabilă platoșă protectoare. Mai ales împotriva coșmarurilor la care era expus Vicențiu, față de Ștefu T. Ioan, care nu înceta a-i transmite fostului judecător, prinț de Kapuerde, s-ar putea spune, amenințări prin semne din cele mai ciudate, în special atunci când da târcoale Bastionului, vezi Doamne, făcându-și plimbarea duminicală prin parcul Trandafirilor. După cum bine se știa, atacul total nejustificat al vulturilor din cuibul Bastionului asupra lui Codruț, fiul subprefectei, și asupra bietului Haralambie Licuriceanu, nu poate fi decât lucrătura fostului pușcăriaș, Ștefu T. Ioan.
Întregul ținut știa că tot greul în clanul kapuerzilor, care se extinsese pe orizontală inclusiv până la gradul de rudenie al afinilor- de presupus că ipochimenii strânseseră rândurile în jurul Bastionului, numai din interese meschine -, era dus de către Prințesa Polixenia, aflată nu pe cai mari, ci pe niște nărăvași bidivii pur sânge. Era încă o femeie frumoasă, dar severă; aproape moralizatoare. Puteai crede că sângele său albastru nu fusese atins de oxizii ideologiilor prin care-i trecuse dealungul timpului neamul. Nu de mult timp, ea aruncă în minele de Chihlimbar de la Colțari tot capitalul acumulat din prestațiile pentru Distrigaz, - firmă la care renunțase definitiv la presiunile soțului său, bântuit fiind de stafia divorțului -, și din tranzacții de valori imobiliare abia revendicate. (Cu titlu de exemplu fiind dobândirea, prin justiție, a clădirii Spitalului TBC, în ciuda protestului cavernoșilor care se treziseră aruncați în stradă de către mascați). Existau și zvonuri că, bună parte din cosonii, napoleonii și cocoșeii din aur găsiți în hrubele Turnului, trebuiau reciclați. Putea să găsească Prințesa prilejul mai bun, decât în acele momente, când foietajul fărămicios al ecomomiei Patriei trebuia umplut cu alte ingrediente?
Așadar, Prințesa cumpără dreptul de concesiune în preaplinul proces de privatizare, în urma unui audit sever, după ce o echipă de arheologi, într-un an secetos, descoperise pe fundul Fluviatei, secată aproape complet, o epavă. Corabia cu vâsle fusese datată a fi de pe timpul fenicienilor, din vremea imemorială când acel popor făcea negoț cu Þara Melifagilor, pentru miere, dar mai ales pentru rumanit și moldavit, vechile denumiri ale chihlimbarului. Preocuparea Prințesei pentru afacere mersese până acolo încât descoperise prin arhivele ținutului, adăpostite în Bastionul Kapuerzilor, prospăt revendicat de către Prințesă, documente în chirilcă, din care rezulta că Salonul de Chihlimbar din palatul Pușchin, din maica Rusie, fusese tapetat cu prețioasa piatră descoperită de oamnii Þarului în corabii indentice, scufundate la gurile Dunării. Bașca legenda despre pipa lui Stalin, șlefuită din magica rășină, care făcu să inflameze definitiv imaginația Prințesei, lucru dovedit prin contactarea, nici mai mult nici mai puțin a Casei Regale a Angliei. Era deja dovedit faptul că fostul proprietar al minelor, inginerul Demetrios Papadopol, cu foarte mulți ani în urmă, i-a dăruit Reginei un medalion de chihlimbar, la cea mai mare expoziție care avusese loc la Paris. După falimentul minei prin anul 1937, bietul inginer își găsi sfârșitul, sărac lipit , în Colțari după ce arse mocnit la flacăra căutătorilor de comori.
Þinutul căpătă o dezvoltare fără precedent. Marile cantități de chihlimbar erau scoase la lumină săpând tunele, la mică adâncime, pe orizontal și luau drumul străinătății la pachet cu garnituri întregi de trenuri cu brânzeturi, exclusiv prin grupul de firme controlat de Gagiu & Ghivu, sub titulatura de holding Chihlimbar & Cașcaval, cu o agresivitate ieșită din comun. Pe cârca lor prosperau politicienii, aruncând cu licențe de export, chiar și în momentul în care experți ai mediului avertizaseră autoritățile că ghiorlănirea ținutului , până sub municipiul Kapuerdia, putea duce la surparea implacabilă a orașului. Nu era chip să fie opriți , mai ales că activitatea foarte rentabilă scosese din foame o bună parte din bărbații în putere, victime ale nesăbuitelor disponibilizări. Nici locuitorii, se părea, nu erau îngrijorați că n-aveau să mai apuce să rumege, în tihnă, pensia, cu toate semnalmentele venite dinsprea partea de nord-vest a orașului, unde crăpăturile caselor prăpădite ale mahalalei țigănești, se cascaseră de încăpea pumnul.
Apărător în lungile procese nu era altul decât Vicențiu Licuriceanu, la îndemnul soției sale care nu întârzie să devină asociată la mai multe firme, pentru a învârti, mai cu folos, sumele mari de valută din nesătulele conturi. Cu toate acestea, fără sprijinul dat de Gore în administrarea, cu o dibăcie ieșită din comun, a treburilor miniere, poate că totul ar fi rămas în faza incipientă de proiect. Cum altfel se poate explica o afacere de asemenea proporții, integrată, de la expolatarea zăcământului, șlefuirea neprețuitei rășini în atelierele organizate în locul vechilor clădiri evreiești de pe Strada Negustorilor, până la vămuire?! Numai Gore putea stârni interesul firmelor străine, în așa hal încât garnituri mari de marfare încărcate cu minereuri luau direct drumul străinătăților, de duduia întregul ținut al Fluviatei, de dincolo și de dincoace de vad. E drept că nici Prințesa nu se lăsa cu nimic mai prejos. Minerii erau oameni de toată mâna. Nu aveau specializarea necesară, în afară de câțiva maiștri recrutați de la Metrou. Pentru a-i scoate din lenea lor exemplară, Prințesa Poly nu avea decât o singură metodă : să atace frontal problema. Inspecta pe vreme bună sau rea toată rețeau de galerii, riscând, după o ducumentare temeinică, să dea sfaturi tehnice, iar uneori nu se da înlături de la a croi cu biciușca ei de amazoană pe care o ținea înfiptă în tureaca cizmei (purta o ținută exotică, gen Indiana Jonse), câte o lepădătură beată care se prefăcea că muncește târând niscai țevi pe lăngă puțurile de acces în mină. Nimic nu părea să oprească acest marș triumfal al afacerilor. Toate acestea nu puteau explica, totuși, apetența Prințesei de a-și promova statutul de om de afaceri prin aparițiile acelea indecente în pictoriale de mare tiraj. Fotografiile transmiteau un mesaj critic, chiar autoironic și uneori cinic , într-o cavalcadă de imagini care mai de care lucrată artistic. Unele erau create în atelierul de bijuterii, din Strada Negustorilor, (pe care Prințesa, fără interpuși, îl gestiona,) îmbrăcată destul de sumar,în brațe cu motanul Nero, pentru a pune în evidență, paleta de culori a bijuteriilor de chihlimbar de culoarea mierii zaharisite, a zahărului topit, a soarelui de septembrie. De la maro-sidefat, până la galben strălucitor, de la negru opac la negru–verde si negru-galben, de mărimea sfârcului de țâță de fecioară, până la aceea a cărăbușului de Bărăgan, în care se aflau încapsulate insecte demult dispărute de pe fața pământului. Erau prinse în lănțișoare și monturi din aur și argint strălucitor și patinat, mângâind cu netezimea lor gâtul lung de balerină si fară cute de gușter al Prințesei, sânii obraznici, fermi, proțăpiți pe bustul firav, din adâncitura cărora privea, fix în aparat, oarecum malefic, Nero, motanul. Șiragurile cădeau în casacadă pe șodurile frumos geluite, pe care zbârnâiau curelușele din piele ale portjartierelor. În ciorapii negri tip plasă cu firișor auriu, somnoleau pulpele, ca niște știuci imense, sfârșind în capcanele cizmelor maro de cowboy. Cum era și firesc, în alte albume, la fel de golașă, Prințesa purta pe ochi o pălărie gen Indiana Jeons, de sub care scăpărau ochii de antracit. Obiectivul o focaliza ieșind din mină, călare pe o drezină sau urcată într-un vagonet la care erau înhămați câțiva mineri zdrențărosi, îndemnați la drum cu harapnicul. Astfel înzorzonată, Prințesa era prinsă, gradual, în fotografii atât de fermecătoare, încât succesul fulminant situă creația bijuterilor sale în categoria grea a Zvarovskilor. S-ar fi putut spune că era o modalitate insolită pentru consolidarea – brand- ului, pe alte paliere, pe alte lungimi de undă, nefiind exclusă și varianta extrovertirii unor obsesii care-i forfoteau prin subconștient.
- Ce maica mă-si e porcăria asta, îi aruncă Vicențiu, bărbată-său, într-una din zile, la micul dejun, pe masă, revista P & B., trimisă prin curier de către vreun binevoitor.
- Ce știi tu, dragă, care vii de la coada vacii, despre gusturile unei prințese, pe deasupra o adevărată Kapuerde!?
Până în acea zi de joi, de după Sfântul Pentru, când Prințesa, împreună cu Intendentul Gorică, călări pe un Jeep de culoarea cojii de nucă, inspectă mina de chihlimbar de la Colțari. Nu era țipenie de miner. Ceea ce aflară de la săteni nu făcea decât să fie începutul sfărșitului, pe lângă faptul că, de spaimă, vestea făcea să li se ridice părul măciucă: prin galeriile minei bântuia stafia inginerului Demetrius Papadopol, fostul stăpân al pământului. „Au fugit bieții oameni ca potârnichile, Domniță, și nu-i deloc a bună, el a a mai apărut, când a murit Dej. Mărturisi moș Cristian, ultimul șlefuitor de chihlimbar, dintre cei vechi, din ținutul Kapuerdiei. Plângea lumea de se dădea cu capul de pomi pe ulițele satului. Organele au scris atunci în procesele verbale că durerea din sufletul poporului pentru moartea conducătorului era fără de margini. Nimic mai fals, Domniță. Oamenii o luaseră razna de frică. Stafia inginerului își lărgise cercul și da cu nasu’ prin casele mai lăturalnice, căutând bulgării de chihlimbar pe sub prichiciurile din casele amărâților ăștia desculți. O mare bucată de vreme, cotrobăind prin văgăunele muntelui, sătenii fuseseră scoși din sărăcie găsind, la întâmplare, pietrele vrăjite, după ce mina se închisese, în urma falimentului din ’37. Se spune că tot muntele ăsta, pe care și-a înțărcat dracu copchii, este doldora de bolovani de ambră. În orișice caz, o fi fost or ba blestemul lui Demetreus Papadopol , orice rumân ce găsea câte o bucată mai acătării se alegea praful și pulberea de el și de casa lui. Erau atinși de damblageală, dom’ne. Familii de tineri se despărțeau din senin. Alții plecau spre Fluviata Veche, unde li se pierdea pentru totdeauna urma, uitând de nemuri și de morții din cimitire. Nu mai vorbesc, nene, de cei care dăduseră în darul beției. Urmașii lor, răpuși de același beteșug, îngroașă și acum rândurile Colțarilor. Eu am scăpat de urgia stafiei ! Unii zic printr-o minune, dar eu știu că aici este mâna Tătucului Stalin căruia eu, cu deștele astea boante, i-am făurit, dintr-o piatră dodoloață cât o cobză, trei pipe de culoarea mierei, cu străluciri de mentă, de-ți venea să le lingi ca pe halviță, de frumoase ce erau. Ziceți și alde matale, domniță, cum era Stafia lui Papadopol să se puie cu Stalin! Punct!”, încheie cu autoritatea cunoscătorului, moș Cristian.
Apoi Gore, la îndemnul prințesei, îl luă cu binișoru’ pe moș Cristian și-l purtă catinel-cătinel spre casa Nica, la barul pensiunii unde, pentru bătrîni și nostalgici, carciumarul mai servea, spre dedulcire, secărică, dând-o peste cap cu ochii privind spre pintenele de munte căptușit cu dale de chihlimbar.
Râul Kapuerdia izvora dintr-o strungăreață de stâncă, de unde muntele se desfăcea în doua coame, împodobite cu foioase, care se lăsau lin, în semicercuri ample pe vale, domolindu-se mai întâi în podgoriile în care orașul se odihnea ca-ntr-un căuș de zmarald, ca poi să dispară topite în slobozenia câmpiei, cărărată de lanurile de floarea-soarelui, porumb și lucernă. Prințesa Kapuerde văzuse, cu ani în urmă, din elicopterul firmei canadiene de prospecțiuni petroliere, pentru prima și ultima oară, întreaga perspectivă a muntelui. Era supus culorilor năucitoare ale toamnei, foarte asemănător unui uriaș care se odihnește pe o buturugă imensă, surprins în gestul de a-și potoli setea cu mâinele sprijinite de genunchi, luând din pâraiele câmpiei apă în căușul palmelor în care jucau strălucitoare ca niște boabe de cătină casele noi ale Kapuerdiei. In această văioagă, în așteptarea tâmpă a surpării în hăurile minei de chihlimbar, orașul dintre podgorii își săvârșea menirea, prin locuitorii săi, care habar nu aveau că erau pe cale să devină nemuritori, prin inimaginabila viclenie a doctorului Kandel Bejenariu.
- Trebuie să o punem de o pândă, zise Gore către moș Cristian ai cărei ochi verzi, duși în fundul capului, jucăuși , după primul țoi de tărie. Bătrânul își trecu dosul palmei peste obrazul ras proaspăt, cu pielea întinsă și rozalie ca un poponeț de prunc și zise scurt.
- Ce-ai, taică, ești copchil, vrei să-mi cadă vreo mână! Dacă ar fi pentru mistreți, parcă n-aș da înapoi. Dar așa , la lucruri necurate, nu mă bag!
Apoi a intervenit Prințesa care nu putea lăsa lucrurile la întâmplare și nici nu credea mare lucru din brașoavele lui moș Cristian. În cele din urma, omul cedă. Urcă în Jeep, alturi de cei doi , iar mașina, cu motorul bine turat, se înfipse pieptiș pe drumul pietruit, spre gura minei. Era bine trecut de amiază, însă nimeni nu se grăbea. În mină, căzuse rețeaua electrică. Cu toate acestea, venirea serii și apoi intratul în noate nu putea crea greutăți , mai ales că în mașină se găsea suficient echipament de intervenție, inclusiv un mic generator de electricitate.
- Dacă tot o facem, dați-mi, rogu-vă, ascultare! Să nu riscăm să ne afundăm în burta muntelui. Dacă stafia e să apară, în orișice caz , o să o facă noaptea, zise moș Cristian .
Se postaseră la o răscruce de galerii, cu lanternele aprinse. Toți presupuneau în mod fals că stafia avea să-și facă apariția din afară, pe gura de acces, de parcă nu ar fi vizionat filmul ăla american, cu vânătorii de stafii. Încropiseră un soi de mică tabără, așezându-se pe rucsacurile garnisite cu tot felul de nimicuri folositoare, în așteptare. Toți își țineau răsuflarea. De afară, ca prin vată, mai răzbeau prin labirintul galeriilor, behăituri de capre și sunet de clopote de vite care se retrăgeau de pe coasta muntelui spre gospodăriile sătenilor. Timpul trecea greu, din ce în ce mai greu, iar după ceasul cu fosfor a lui Gorică , afară trebuie să se fi înnoptat. Pentru început, pândarii stinseseră luminile și așteptau de la moș Cristian o vorbă bătrânească de încurajare. Să dezvolte vreun vicleșug, prin care să facă stafia să-și stăpânească apariția. Nimeni nu-și punea problema idioată să o captureze, doar nu erau copchii, vorba moșului. Erau oameni în toată firea, iar Prințesa treabuia să rezolve cât mai grabnic necazul pentru a convinge muncitorii că totul nu poate să fie decât o năzdrăvănie, pusă la cale de cine știe ce om de nimic. De aceia îl luase pe moș Cristian, mai mult de martor, să vadă cu ochii lui că nu există nici un pericol, știind că moșul putea să fie mult mai convigător față de mineri, pentru a-i face să se întoarcă la lucru. Șueratul cucuvelelor se auzea până la ei, semn că noaptea căzuse de-a-binelea. Întunericul din galerii era ca de păcură și tot trei stăteau cu ochii pironiți în gol. Întelegerea era să nu fie aprinse lanternele, decât în cazul, desigur, de nedorit, că se vor auzi zgomote puternice. Nu era exclus să se treazească pe cap cu vreo dihanie de mistreț. Doar căldura corpurilor se mai putea simți și, uneori, frichineala vreunuia căreia-i amorțise noada de atâta așteptare. Nimeni nu îndrăznea să scoată o șoaptă. Luându-și mental un reper de refugiu, Gorică își simți bășica udului plină și nevoia îl urni din loc spre direcția în care reținuse că s-ar afla o scobitură în perete, să se ușureze. Pentru a nu cădea cu barba în vreo piatră, Intendentul îndrăzni chiar să apridă, pentru o fracțiune de secundă, raza de lumină a lanternei. In timp ce lichidul țâșnea fierbinte și liniștitor din vintrele sale, Gorică văzu că jos, în punctul unde cădea, nu departe de picioarele sale, jetul spală ceva luminos, ceva ce semăna cu un bulgăre de fosfor. Nu apucă să-și scuture cocoșelul că bulgărașul înflori, dintr-o dată, cu un plesnet scurt de petardă. Ei drăcie, își spuse, și o semnală cu lanterna, deîndată, pe Prințesă, care nu întârzie sa apară, urmată, șontâcăind de către de moș Cristian. Toți aprinseseră lanternele pentru a lumina mai bine obiectul și au constatat ca era o piatră de chihlimbar de mărimea unui pumn, care se desfăcuse în formă de lotus. Prințesa Poly observă atunci că în miezul petrei, unde ar fi trebuit să fie pistilul, mișca o insectă, fără a fi timp suficient să o studieze, deoarece dealungul galeriilor apăruseră luminițe palide, ca de licurici, și dintr-o dată hrubele răsunau de pocnete scurte, a căror intensitate creaștea gradual, încât cei trei nu se mai auzeau unul pe altul, ca atunci când copiii tembeli aruncă petarde, printre blocuri, înainte de sărbătorile de iarnă. Razele lanternelor se încrucișau în întuneric fără a se ști unde să fie îndrepatate mai întâi, până când în lumina lor apăruseră insectele din cihlimbare, în roiuri portocalii, orientate spre gura de ieșire a minei. Lăsând tot calabalâcul acolo unde-l montaseră, Prițesa și Gore o rupseră la fugă spre ieșire, abandonându-l pe moș Cristian în măruntaiele pământului. Afară deja răsărise soarele și atunci Pințesa Poly descoperi, fără drept de tăgadă că acele gâze ciudate, trezite din somnul lor pietrificat, nu puteau fi altceva decât legendarele albine-războinici, căutate cu atâta râvnă de către doctorul Kandel. Reușiseră să se strecoare afară și să se adăpostească după niște parapeți din nuiele împletite. Mergând de-a-bușelea, apăru și moș Cristian, scuturând capul de insectele care i se prinseseră în părul bălan. Gura minei vomita în aerul roșu al răsăritului de soare, roiurile portocalii, unele mari aproape cât liliecii sau șoarecii cu aripi. „ Ajută-ne, Doamne, Dumnezeule!” șopti Gore în ceafa Prințesei, trasând un păienjeniș de cruci peste piept. „Bine că am apucat, măcar, să învăț motanul să vorbească, Domniță!...”
*
Nu este greu de presupus că în aceiași dimineață îmbobocită de soare, domnișoara Fifi Internauta își dezghioga foietajul hainelor, lăsând goliciunea trupului ei de ciută linsă, vorba poetului, să fie fecundat de iuțela albinelor din Prisaca doctorului Kandel Bejenariu.