STUDIU APLICAT DESPRE CÃCIULA CARE MUȘCÃ
De Irimia BÃLESCU

Pichetul era așezat pe buza țărmului mării, într-o livadă de gutui. Mirosea a pește sărat de la cherhanaua lui Udrea, iar fumul de rumeguș cădea, în pale, peste țiglă. Varul, puțin cât era, se încrețise de ger , de parcă toți soldații, la ordinul lui " Poligon", făcuseră pipi pe pereți. Pieziș, dinspre mare, venea o lumină tulbure , care nu împiedică , totuși sentinela din foișor să anunțe, prin bătăi de clopot, sosirea Colonelului Brankosin de la Comandamentul de Grăniceri. Un Aro intră zăngănind din toată caroseria, scoțând un fum gros, cu funingine. Portiera se deschise și comandantul, înalt, ciolănos, șchiopătând puțin, coborî în curtea pichetului. Vântul îl izbea în spate ridicându-i gulerul de astrahan fumuriu de la mantaua ce-i venea până la jumătatea carâmbilor. Era bărbierit proaspăt și mirosea a mosc de producție franțuzească. Vinișoare de sânge îi irigau din abundență obrajii. Două cicatrici, ca de sabie, cadeau pe lângă nasul borcănat, năros, până mai jos de colțurile gurii , pe lângă mustața sură. Caporalul Al. Epaminonda înțepeni în front, în poziția drepți, așteptând momentul în care Colonelul să-și fi dus batista la cele două tăieturi cum , altădată, făcea părintele Spoială, când venea să joace tabinet cu taică-său, în postul Crăciunului și bunică-sa le fierbea grăunțe de porumb , și le aducea țuică de prună dreasă cu zahăr ars. Haina sfântă râdea și înfuleca grăunțe, și bea rachiu din cana de ‘’marmură’’ pe care o ținea la îndemână, pe plita încinsă…
Colonelul trecu în revistă compania; i se prezentă raportul; după care dădu pe loc repaus și, țeapăn, trăgând căciula pe frunte să nu o zboare vântul, mormăind printre dinți, zicala ce făcuse carieră: ‘’Iarna nu-i ca vara", se îndreptă spre cancelarie, privind cu ochii săi galbeni de lup pustietatea mării chinuită de chencăneala pescărușilor. În ciuda aparențelor, avea o inimă jucăușă și plină de elan.
Fusese mutat disciplinar, în urma unui afront la adresa șefului său, Generalul de Corp de Armată Gâtlegău, o secătură de om, rotofei , pistruiat, cu părul roșu, scund și-al dracului, căruia îi pusese în microfonul telefonului un vârf de cuțit de c. , să-l sature de cât rahat mâncase despre fiecare subordonat, într-o perioadă de mare încercare pentru oștire când zbârnâiau telefoanele precum greierii în porumbiști, după ploaie. A fost delir ! Apoi, pentru a băga omul în balamuc de-a binelea îi schimbă căciula din cuier, ori de câte ori se ducea la masă, la popotă. Făcuse rost de una identică , însă de dimensiuni mult mai mici. Spre sfârșitul programului i se punea la loc cea normală și Generalul constata cu stupoare, că, totuși, îl încape căciula, fiind ferm convins că i se umflă capul din cauza mâncării. Operațiunea se repetă zile în șir. Fuseseră consultate autoritățile medicale în materie de nutriție, fără a descoperi leacul, până când dr. Nonescu de la spitalul de boli nervoase Nifon îi prescrise, pentru todeauna, odihnă în celebrul așezământ.
Ajuns în cancelarie, Colonelul își aprinse o țigară; rostogoli scrumiera pe sticla biroului iar lumina gri de decembrie, prin ochiurile de geam, văruia pereții , tablourile cu păsări exotice, soba de teracotă de culoare bordo, dulapul și cuierul în care atârnau efectele militare și ciudata căciulă pe care Colonelul, în amintirea șefului său, începu să o poarte el.
Adormi. Visul bizar reveni și-i răvăși somnul, însă mult mai plin de culoare. Se făcea că, alături de căpătâi, caciula buclucașă se uita, șugubăț, cu un ochi spre el, apoi rânji dezgolind niște dinți lați, de cal, iar Colonelul își spunea că totul se petrece în vis, până când dihania fumurie alunecă sub plapumă și începu să-l pipăie, mârâind. Îi înfigea dinții lați în pulpă , iar el credea ca nu are cum să-l doară mușcătura unei biete căciuli , dar dacă… și atunci încerca, îngrozit, să scape prin fugă. Apoi totul glisă și colonelul sări în capul oaselor, lac de sudoare, nu după parcurgerea unui coșmar, cum s-ar putea presupune, ci după un splendid vis erotic.
Este momentul în care, după ce ‘’hali’’ și primi parola, Al. Epaminonda porni în patrulare, pe buza apei, spre limita sectorului de pază, pentru a înfrunta dușmanul ce ar fi bântuit pe la frontierele țării, în minte însă cu figura Colonelului, cu statura sa masivă de cavaler medieval. Primise ordinul fără să cârâie.
Viscolul izbea din față, făcând cu neputință vederea în adâncime. Îi amorțiseră obrajii precum fesele atunci când , în concediu fiind, făcuse penicilină: " Putoarea dracului, c-am întrebat-o dacă-i curată, și ea - Eu, dragule ! Vai scepticule micuț! - auzi, eu sceptic, și micuț… și tronc , blenoragia …. și nenorocitul ăla de cumnate-meu, ce mi-o băgase pe gât….". Bașca păduchii lați de care se curățase prin ras , prin încercări disperate cu spirt, până îi căzuse fisa că este mai bună benzina , de alergase o noapte întreagă, prin curtea pichetului, din cauza usturimii , zdrobind în dinți falanga degetului arătător.
Ajunse la limita sectorului de patrulare , la ’’Botu' lu' Ivan ‘’. Încercă să regleze binoclul însă fulgii viscoliți vătuiau lentilele iar el izbi cu sete într-un mușuroi de scoici negre, sidefate. Își înghiți privirea și se adăposti sub mal. Þipătul pescărușilor. Ar fi vrut să doarmă: " Dar dacă mă ia dracu' de frig!…"
Se înghesui și mai mult sub mal, la adăpost, trase fierul pistolului mitralieră între picioare, se înfofoli bine în șubă, desfăcu bidonașul din care trase o înghițitură de vodcă, iar limbile alcoolului pârjoleau, pe dedesubt, țesutul adipos. Se încălzi. Pentru câteva clipe genele i se umbriră de somnolență, din care însă se dezmetici cu iuțeală. Parcă trecuse o eră. Din larg, vântul îi strecura iod în nări. Ninsoarea se întețise, iar valurile mării se rostogoleau în puf, îmblânzite. Era convins că nu mai exista nimic dincolo de acea nelămurire și se mobiliză pentru a pregăti retragerea către pichet. Vântul tăia, se opintea în el să-l dărâme. Strigătele pescărușilor erau învăluite în căderea aia fantastică de zăpadă și rămâneau vlăguite, precum gloanțele într-un camuflaj din câlți. Băuse din bidonașul cu vodcă, mai mult de jumătate. Încercă să se miște, să se dezmorțească. Zăpada îi trecuse de genunchi și, nu departe, printre dune, o umbră se zvârcolea să iasă din nămeți. O lamă de briceag făcu hârșt ! și șterse mâzga aloolului de pe creier. Pulsul se opri, iar palma îi înțepeni pe pistolul automat. "Spionul! Dușmanul!", îngăimă. Câteva clipe. Armă. Dorea să audă răpăitul, pentru siguranță.Atât. Restul nu mai conta. Frica pusese stăpânire pe el făcând să-i înnoade mațele ca pe niște rădăcini de dud." Dacă leșin ? Dar de ce să leșin?! Doar nu mi-e frică ! Frica este un mare păcat ! Iubirea de Dumnezeu înseamnă să ieși biruitor în fața răului, de oriunde ar veni." Se urni înapoi de-a lugul țărmului, spre pichet. Cam la treizeci de pași, în paralel, umbra îl urma. Se apropia și se depărta. Ar fi vrut să tragă în țintă, dar se opri. Puse siguranța la automat și începu urmărirea, prin pândă. Gândul îi sări la Colonel: ce-o să zică pentru faptele sale de bravură, dacă… Din viscol se contură însă, treptat, un vițel rebegit, plin de țurțuri. Dezamăgit, îl mângâie pe bot și privi în albul orbitor, după dușman, ca după o mare pierdere. Desfăcu bidonașul, își frecă tâmplele, după care mai înghiți o dușcă zdravănă. Înfășură pe după coarne animalul, trăgându-l prin viscol ca pe o prelungire a gândului său. Zăpada respira lacom răsuflarea sa, iar fața gălbejită de lipsuri i se încingea ca roșeața sângelui suptă de omăt. Viscolul încetă brusc, așa cum începuse. Nori de pescăruși băteau valurile imense, pierzându-se în pustiu , ca apoi să revină spre țărm , magnetic, oțelind aerul cu țipetele la fel de nelămurite ca vuietul mării. Timpul scuipa din plămâni leșia amurgului, iar mirosul de scoici putrezite răzbătea prin nămeți. Vițelul îi arunca aburi în spate, lăsându-se dus de nas.
Al.Epaminonda izbi poarta din fier-beton și pătrunse în pichet. Nu era țipenie. Lucrul ăsta nu-l miră deloc. Se îndreptă spre grajdul nămețit. Deschise ușa. Îl învălui un miros cald și mustos de bălegar de cal. Decebal scoase un nechezat scurt și înfundat. Legă vițelul, pe bâjbâite, de o corlată. Aprinse bricheta și o roti în cerc adunat, căutând ceva.
- Care ești , mă, acolo, se auzi mai mult o mârâială. Capul lui Harhas, cățelarul, cu nasul cât o ocarină, apăru de după un paravan, ca apoi, fără mirare, să dispară, și grajdul să fie inundat de lumina felinarului. Al.Epaminonda se apropie. După atât potop de viscol, baloții de paie, chiuvetele furate din combinat, câteva coșuri din răchită pline de bostani turcești, cofrajele, șareta, cutia cu scule de tâmplărie, până și căluțul cioplit stângaci în piatră de către Stamate, transmisionistul, rămăseseră calde, neclintite. Aproape toți camarazii, ferecați în mantale, erau îngrămădiți unul peste altul, pe paie, în colț, ca niște purcei, fiecare sugând, în felul său, la țâța scroafei sale imaginare. Erau beți – turtă.
-Și tu ce dracu te uți așa și cauți, mă? Te-a trimis Colonelul să ne spionezi, să ne ia de-acilea, ca din oală, să înfundăm batalionul disciplinar… Să nu umbli cu caterincă de-asta, c-o mierlești cu mine!… Ochii lui Harhas căzură pe vițelul rebegit și plin de fericire îl prinse pe Al.Epaminonda de cap și-l pupă, rusește, cu zgomot, pe frunte." Îl halim, asta-i ! sâsâi la ureche. Pe potopul ăsta, cade taman bine."
Þurțurii de gheață încă nu se topiseră de pe vită. Sclipeau gălbui de parcă de sub grumaz curgeau picături aprinse de celofan, în timp ce soldățimea se trezi din beție, iar șomoioagele de paie aruncate în batjocură în Alex, pluteau ca niște ciudate vietăți marine, fără să atingă ținta. Harhas cățelaru desfăcu funia din corlată si trase vițelul afară din grajd, cu mâna stângă dusă la gură și țigara ținută în căușul palmei.
Se făcuse senin și geruia. Dinspre cherhana venea miros de afumătură. Soldățimea se buluci la ușă, mirându-se care mai de care mai porcos. Harhas apucă din mers coada toporului rezemat de peretele grajdului, lăsând vita în grijă lui Al.. Mângâie vițelul între coarne pentru a constata unde este mai moale. Al. simțea respirația puturoasă a camaradului, iar în stomac i se zvârcolea o caracatiță cât pumnul. Militarii, cu torțe de păcură în mâini, vedeau ca prin abur cum Harhas depărtează picioarele, scuipă în palme - lama toporului fulgeră deasupra capului - și izbește cu sete. Vițelul îngenunche într-un picior, iar Harhas mai ridică odată și lovi icnind. Al.Epaminonda încremeni cu capătul de funie în mână, smulsă de zbaterea victimei care căzu mai încolo, răpusă. Harhas se aruncă de-a curmezișul pe grumazul înmuiat și înfipse cu îndemnare baioneta în drepul inimii. Sângele țâșni gâlgâitor, în lumina torțelor.
În pragul grajdului apăru Colonelul, odihnit, ras proaspăt, însă nimeni nu-l mai recunoscu. Scoase de pe cap căciula și milioane de lăcuste ieșeau din ea ca dintr-o scorbură uriașă, dispărând în noapte, spre inima ținutului Fluviata.