HALVIÞÃ PENTRU LUPI
De Irimia Bălescu
În ciuda firii sale romantice și a unei robusteți ce încăpea sigur într-o traistă, domnul Kamarenko, încărcat de un trecut, pare-se, fabulos, după ce dobândi calitatea de demnitar pe viață, declară fosta pușcărie politică din Fluviata monument istoric în care funcționa acum Centrul de Cercetări Socio-Umane. Chestiunea nu pică bine autorităților (pentru a le închide gura se rățoia, borfășește, printre protezele clămpănind, la colegii de Cameră : ‘’ ‘tu-ți gâții mă-ti de zdrențăros, de nu era mandea vă mânca Ghiocel Prăștină fripți. Acum faceți pe-ai dracului ; că cine știe ce învârteli mai dreg și io… ‘’ , de tăceau mâlc viitorii derbedei ai economiei de piață), lucru ce nu-l împiedică pe omul ținutului să consacre Festivalul internațional al foștilor deținuți politici în acest fost stabiliment de tortură, curățat și renovat ca un pahar de cleștar. Manifestările, pe lângă unele dizertații profunde în substanță, însă pline de haz în dicția octagenarilor, erau stropite cu bunătățuri de tot felul, mai ales cu prepelițe vânate de Pazvante, umplute cu varză călită și înecate în vin gros de buturugă. Simpozionul, care făcea parte întru totul din politica Centrului, se închidea de regulă cu o paradă de modă luxuriantă, gestionată de către, domnișoara av. Camelia Epaminonda, însă în acea primăvară timpurie, când zvonacii o lăsară mai ușor cu pericolul invaziilor lăcustelor asiatice (măcar atâta lucru trebuia știut, că atacul găngăniilor nu era posibil decât vara, pe arșiță. Că de prostit lumea…, ce să mai vorbim), organizarea, ca la carte, a unei lupte de câini de către Ghiocel Prăștină, custodele pușcăriei, răsturnă toate previziunile.
‘’Domnule Prăștină, hai dom’le să vezi un lot pe cinste : grași, negri, floreni, corcituri de toate soiurile, câțiva cu sânge de lup adevărat ! Ce să mai zici de hingheri , e unu de-i zice Besedes, hă, om dă talent, de spune că-i culege din locul ăl mai gras, din zona Cuțitul de Argint, unde dracu’n praznic o mai veni și asta ?!…’’, iar Pazvante vâslea, plin de elan, la drezina sa galbenă printre hățișurile ce năpădiseră calea ferată, spre marginea ținutului, unde autoritățile guvernamentale ordonaseră ‘’vărsarea’’ câinilor vagabonzi. Ghiocel Prăștină, prin mișmaș-uri acoperitoare, înghiți dintr-un faliment gras toate saivanele fermei negrului Jimy în totalul dispreț al opozițiilor madamei Zoriță, și trânti din fonduri publice un sălăș de toată frumusețea, pentru căinii hăituiți de o lege beteagă. O bună parte din jivine le hrănea Pazvante Pustnicul, le îngrijea și le antrena cu mare profesionalism pentru luptele de câini, ajutat de Ioana, fiica adoptivă.
Plecând din Gara Părăsită, și lăsând pe mâna dreaptă Fluviata, calea ferată se bifurca în bucle care închideau Izvorul Tămăduirii și Centrul de cercetări încât Pazvante putea să-și apere zona cu toată vigilența. În rare cazuri era asaltat de către preoțimea locală care flutura un ordin al Sinodului de dobândire a dreptului de proprietate asupra Gării Părăsite, situație în care Pazvante le dădea cu ‘’ Huo, secăturilor ! ‘’ și trăgea în aer un foc de armă de se risipeau fețele bisericești precum potârnichile prin porumbiște.
Acum opriră drezina în dreptul fostei ferme de struți, unde se vedea camionul hingherilor, din care răzbea o lătrătură îndrăcită, iar pe Besedes îl văzură agitându-se cu o prăjină în mână. Apropiindu-se prin păpădia izlazului, pășind peste smârcurile în care săltau broscuțe cafenii, cei doi văzură iarăși cum hingherul-șef, împreună cu subordonatul său, șoferul Guță, scoteau câinii din cuști cu arcanul de sârmă agățat de vârful prăjinii, iar cu un fier înroșit marcau potăile care se zvârcoleau și chelălăiau în țărână. Domnul Ghiocel Prăștină trecu impasibil în revistă situația și cântări câștigul unui asemenea lot canin, după abureala suflată peste el de către Pazvante, ca atunci în prima tinerețe când, înainte de a intra în poliția politică, alungat de foamea celor opt frați vitregi, se aruncă în brațele statului și deveni perceptor. În acea perioada era poreclit Dordea și apărea în Malul Surpat duminica dimineața lovind bidivii primăriei cu un bici plin de canafi albaștri, cu pălăria dată pe spate. Glojdea semințe și din când în când scuipa pe lemnul de corn al codiriștii biciului, să nu-i lunece din mână. Sora cea mică a lui Pazvante țipa cât o ținea gura:”Dordea, măăăă! ‘’ și atunci lumea de pe ulicioară dispărea și se încuia prin case. Oprea în dreptul vreunui datornic, intra în curte izbind poarta cu piciorul: înhăța vreun ied cu o mână, iar cu cealaltă sălta pe umăr vreun săcotei cu grâu, le arunca în căruță, în cotcodăceala găinilor și înjurăturile omului năpăstuit. Mai apoi lumea s-a deșteptat. Când apreciau sătenii venirea, în special pe la începutul primăverii, până să dea frunza șteviei și urzicii, când clocotea foamea în mațele perceptorului, bucatele și orătăniile erau ascunse prin glugi de coceni și în gropile de sub cuștile câinilor, însă Ghiocel pusese ochii pe ceasul deșteptător (marcă nemțească, din vremea războiului, suflat cu aur, cu șurubăreala tot din aur) al familiei Zoriță. Singurul obiect mecanic de măsurat timpul în Malul Surpat, atât de izact încât răgetele măgarilor puteau fi fixate după el. Marcelica îl înfășca de pe poliță și fugea cu el în fundul grădinii. Asta până când Dordea, sensibil la vicleșug, îi aținu calea și-o tăvăli prin brusturi, cam pe locul unde se aflau acum , desfăcu ușor degetele fetei moartă de frică de pe ceas ; îl luă, îl duse la gură, suflă abur peste geam, îl șterse de cămașa portocalie, se iută la el, îl puse să sune la ureche, apoi îl pupă îndelung, cântărind valoarea lui în bani buni. ‘’Și matale, domn Ghiocel, zici că n-ai făcut-o, atunci, pe soră-mea, Marcelica ? ”, întrebă Pazvante prin surprindere. Intendentul îi întoarse privirea mirat, neștiind despre ce-i vorba. ‘’Să i-o spui lu’ Mutu !” , mai zise omul, apoi se repezi asupra lui Besedes, îi smulse fierul din mână și izbi cu piciorul tava cu jeratic ( privită aceată secvență din alt unghi, ai fi crezut că hingherul hrănește cu jeratec gloabele de cai ce bâțâiau din capete în iarba mustoasă din preajma camionului) : “O’ți fi voi ticăloși, însă aici sunteți pă tarlaua mea, nenorociților!” Domn Ghiocel se uită la Pazvante cu o căutătură otrăvită de-i tăie omului răsuflarea și ordonă în stilul său de ocnă să fie încheiată imediat afacerea. Noul lot canin nu era deloc ce se credea. Fuseseră aduși aici și câini de rasă furați din burta Bucureștilor de la oameni pricopsiți, ce se puteau vinde la niște prețuri fabuloase, de care Pazvante habar n - avea. Cu atât mai bine, dar faptul că dom’ Ghiocel își băgase coada, puțea de la distanță, ceea ce nu-l impiedica pe Pazvante să o facă pe prostu’, mai ales că aceste exemplare erau mai ușor de manevrat și aruncate în arenă.
Mai pe seară apăru la saivane Iona și Grifo Grifonici călare pe Ij-ul lui care zăngănea din toate încheieturile. După câteva viraje prin iarba izlazului, veneticul căutător de comori sări de pe rablament, cu trenciul negru fâlfâind din pulpanele până la călcâie, din cutele căruia scosese un sul și o agendă în care bătea cu dosul palmei: “Afacere, Pazvante, afacere, nene, bani și trai bun pe săturate! Mi-a pleznit capul de când mă gândesc! Nu-i, așa Iona.!?” “Da, tată, e genial.” “Ei, să crăpați voi! Am scăpat de-un drac și dau de doi!” “Nu dom’le, stai să vezi! Arunci câinii în luptă? Yes! Mor câinii în luptă? Of corse! Ce faci cu mortăciunile? Îi topim, Pazvante, și vindem seul la fabricile de cosmetice, pentru ruj ! “ “Doamne ia lighioanele de pe capul meu, că-i fac terci cu arma asta !”, apoi Pazvante se inmuie și ascultă trăncăneala lui Grifo Grifonici. Rătăcitorul făcu la iuțeală niște calcule economice, apoi întinse sulul pe masa din canton cu schema viitoarei făbricuțe, concepută în așa fel încât să semene cu o distilărie, să nu dea de bănuit lui Ghiocel Prăștină.
Cu toate astea, cursa în care era tras Pazvante de către dom’ Ghiocel avea să provoace o întreagă zăpăcelă la nivelul autorităților locale care, nu putea fi ascuns faptul, băgaseră bani negri în toată afacerea mizând pe înghesuiala turiștilor străini doritori de pariuri și spectacole sângeroase, promovate în cadrul campaniei deșănțate de afirmare a turismului local: “ Că domne, de e să ne mănânce lăcustele de vii , în fundătura asta de ținut, de unde, dacă nu ești înfipt ca lumea, cazi de pe glob, mai bine facem și noi una mică, la o luptă de câini, și așa, aici, nu ne știe nici pământu’ și chiar de ne află , tot un rahat e!” Toastă primarul domn Cărăușu, la Hanu Roșu, în preajma deschiderii simpozionului omagial cu tema : “ În pământ ne-om duce și vă vom lua cu noi”, prilej cu care Pazvante sparse doaga la cel mai bun butoi cu pește sărat și dădu cep la vinul care urma a fi băut “cu burta.” “ Dom’le, faceți ce-oți ști, dar io nu mă dezic. Ori acceptă câinii pe care îi antrenez împotriva Pittbulli-lor domnului Kamarenko, ori renunț: zmeii mei Gicu, Haț și Zdup nu-i pot droga și folosi, drept saci de box, pentru ca apoi jivinile generalului să-și ascută colții în beregățile lor. Dacă nu, mă doare în paișpe! Dau drumul la câini, și adio și-un praz verde!“ După care Pazvante bău cu primarul, că lasă, că hâr că mâr, totul se aranjează. Și află atunci că omul său, mai mult ca un fiu, Grifo Grifonici, în care își pusese toate speranțele pentru a scoate Fluviata din orbecăiala spațială în care zăcea de mai bine de un deceniu, adusese o ofertă de participare, pe căile numai de el cunoscute, din ținutul de Sud - Vest, locul unde populația abandonase fabrici, drumuri, culturi, creșterea viermilor de mătase, instituțiile ; uitase până a se și împreuna de plăcere, dacă nu…, numai pentru a se dedica, trup și suflet, jocului sângeros, interzis de lege și de Dumnezeu. Și domn Cărăușu spuse că lucrurile nu pot fi lăsate în doru’ lelii și că trebuie luate măsuri severe, nu împotriva lui Grifo Grifonici, singurul om de legătură, până una alta, cu lumea de dincolo de ținutul Fluviatei, ci mai ales dreasă socoteala cu Domn Kamarenko și Ghiocel Prăștină.” Nu știu nene...dar pe Domn General, dă-l deoparte ! Dom’le, e valoros, de-ar scoate omu’ ăsta tot ce are-n gușă despre Fluviata , n-am mai chelălăi acum ca niște căței ai pământului !”, după care primarul căzu lat, beat, murmurând : “ Da, da... Kamarenko...”
*
Din motive adminstrative, simpozionul de la Centrul de cercetări fusese amânat pentru stagiunea din noiembrie, situație în care era timp berechet ca ultimile amănunte să fie puse la punct, inclusiv primul pritoc al vinului de Sfântul Nicolae. Timp în care, detaliile lansării celei de a doua colecții de modă a domnișoarei Camelia, în incinta vechii pușcării politice, cu tentă inchizitorială, cu tot tacâmul imagistic generat de epocă: cântări corale, un Te Deum în latină; penumbră; vrăjitoare; schismatici leproși; alergatul cu făclii prin celulele închisorii pentru alungarea satanei etc.etc…Toate fuseseră finisate cu ajutorul dizainerilor casei de modă Corlender. “ Dragă, aruncă o lumină...., nu știu cum să-ți spun, pentru că imaginația cretinilor din poliția politică, în ale torturii, în afară de a te pune să-ți mănânci rahatul, nu putea merge mai departe…” Comentă Dom’ Kamarenko care, la auzul aducerii în Fluviata a echipei de specialiști italieni de către Grifo Grifonici, pe căi numai de el știute, îl declară pe acest bezmetic vântură-lume, Rege al Þinutului Fluviatei de Dincolo de Coordonate, sau cel puțin așa rezulta, mult mai târziu, din însemnările sale. ‘’Iar pentru a exemplifica, uite ce puteam să declar, la presiunile lui Ghiocel Prăștină, despre bunul meu prieten și bravul tău bunic, Eugen Epaminonda : « Este un dușman înverșunat al poporului și trebuie reeducat pentru că l-am văzut cu ochii mei cum se ștergea la cur cu poza din ziar al Tovarășului Stalin », uite, scrie aici , negru pe alb ; filă din dosarul meu !… ‘’
Spectacolul se derulă, până la urmă, în curtea fostei închisori : admiratori și admiratoare înflăcarate; pariori de toate categoriile, lozinci dure împotriva regimului fost și actual; se călcau în picioare, unii să vadă mai de-aproape pulpele manechinelor care valsau, ieșind din catacombele pușcăriei până pe podium, pline de răsfăț ; alții înghesuindu-se peste ringul luptelor de câini care se dovediră a fi niște biete mârâieli…, fapte ce nu împiedicară câtuși de puțin pe domn Kamarenko să se îmbrățișeze în mijlocul aplauzelor, cu organizatorul Ghiocel Prăștină.
După simpozion, în drum spre Hanul Roșu, primarul, însoțit de liota de aghiotanți pentru tradiționala, de acum, orgie de băut vin cu burta, întrebă într-o doară pe dom’ Kamarenko, cum dracu vine asta, dom’le, să te pupi cu călăul matale în văzul mulțimii ?…, ei ce știi dumneata despre rosturile lumii, veni răspunsul… Și cheful se încinse până spre miezul nopții, când peste Fluviata începu să cadă zăpada dintr-odată, spulberată de un viscole năpraznic care-i blocă în han. Asta se întâmpla cu câteva zile înainte ca Iona să-și ia tălpășița din Gara Părăsită, sătulă până peste cap de traiul plin de gărgăuneală. Intrând în panică, Grifo Grifonici și Pazvante încercară zadarnic să deszăpezească căile de acces la orătăniile microfermei, reușind, totuși, cu mare greutate, să hrănească animalele. Nu peste multă vreme, o haită de lupi ce bântuia prin ținut nu întârzie să apară, mai întâi izbind cu urlete scurte de strângere a rândurilor, apoi prelungi și chinuitoare ca pentru atacul final, încât Pazvante își pregăti toată muniția, în așteptare. Lemnele de brad aruncate în cămin trozneau scoțând scântei albastre, iar umbrele făpturilor perpelindu-se pe lângă foc se împreunau cu decorațiunile rustice agățate la întâmplare pe toți pereții. Haita de lupi flămândă și ațâțată de aburul dulce al caprelor atacă și atunci Pazvante ieși în viscol însoțit de Grifo Grifonici care puse raza lanternei pe șopronul animalelor. Pustnicul, chiorât de palele viforniței, începu să tragă foc după foc, ologind câteva fiare. Haita dispăru în hăul câmpului, iar cei doi bărbați plini de omăt se întoarseră înăuntru. Într-un colț, printre bețivani, chichiricit într-o blană de capră, Alex, aflat în vizită, scâncea bâiguind că Iona i-a urmat în viscol, ce-o fi fost domne în mintea ei aia bleagă, trecând multă vreme de când ar fi treabuit să se întoarcă. Fără să apuce să se dumirească încotro să- o apuce, de afară se auzi, foarte aproape, un șuierat de locomotivă și atunci Pazvante albi la față și ieși strigând din toți rărunchii : « Trenul meu ! A sosit trenul meu ! » , plângând de bucurie. Uitase cu totul și cu totul de Iona.
Pufăind prin viscol, scrâjnind fierul pe fier înghețat, în Gara Părăsită dădu să se oprească trenul rătăcit de atâta amar de vreme prin cine știe ce cotlon de lume. Pazvante luă poziția drepți și salută militărește. Trenul era luminat atât de puternic încât părea transparent, iar lui i se păru că vede prin spulberiș lupii stând cuminți, înșiruiți la ferestre și pe Iona, la fel de zâmbitoare, servindu-i cu batoane de halviță, sau poate că erau câinii vagabonzi de la ferma de struți…. Apoi trenul prinse viteză și dispăru în miezul de zăpadă al nopții. Pentru totdeauna…