agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4928 .



Perla
proză [ ]
V-VI

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [John_Steinbeck_ ]

2008-03-12  |     |  Înscris în bibliotecă de mihai stamati



V

Luna întârziată răsări înainte de întâiul cântat al cocoșului. Kino deschise ochii în întuneric, căci simțise ceva mișcându-se în apropierea lui; rămase însă neclintit. Numai ochii săi căutau în întuneric, și în lumina palidă a lunii care se strecura prin spărturile căsuței de stuf Kino o văzu pe Juana ridicându-se de lângă el fără zgomot. O văzu îndreptându-se spre vatra focului. Se mișca cu atâta grijă încât atunci când mută piatra vetrei nu se auzi decât un zgomot slab. Iar apoi, ca o umbră, lunecă spre ușă. Poposi lângă leagănul lui Coyotito, apoi se întoarse pentru o clipă în pragul ușii și se făcu nevăzută.
Iar în Kino începu să crească ura. Se ridică în picioare și o urmă fără să facă mai mult zgomot decât ea, încât putea să-i audă pașii repezi care se îndreptau spre țărm. O urmări în tăcere și creierul i se aprinsese de furie. Ea se ivi pentru o clipă din întinderea de stuf și se poticni în pietrele dinspre apă; apoi îl auzi venind și o rupse la fugă. Mâna ei era ridicată gate să arunce, când el se năpusti asupra ei și-o prinse de braț și-i smulse perla. Cu pumnul încleștat o izbi în față, iar ea se prăbuși între bolovani și el o lovi cu piciorul în coaste. În lumina palidă vedea vălurașele spărgându-se de trupul ei, iar fusta îi plutea și i se agăța de picioare când apa se retrăgea. Kino o privi cu dinții rânjiți. Șuieră la ea ca un șarpe, iar Juana îl privi fix cu niște ochi mari, în care nu se citea nici urmă de frică; era ca o oaie în fața măcelarului. Știa că ar fi fost în stare s-o omoare, și chiar așa ar fi trebuit să se întâmple; n-ar fi avut nimic de zis și nici nu s-ar fi împotrivit; nici măcar n-ar fi protestat. Și atunci furia îl părăsi și scârba îi luă locul. Se întoarse și o porni în susul plăjii străbătând stuful. Simțurile îi erau amorțite de emoție.
Auzi un foșnet de pași, își scoase cuțitul și lovi într-o siluetă întunecată și-și simți cuțitul împlântându-se; apoi fu trântit în genunchi și măturat la pământ. Degete lacome îi scotoceau hainele, degete înnebunite îl căutau, în tîmp ce perla, căzută din mâna lui, zăcea clipind în spatele unei pietre de pe cărare. Licărea în lumina blândă a lunii.
Juana se târî dintre stâncile de la marginea apei. Chipul său oglindea o suferință înăbușită, iar coastele o dureau cumplit. Se sprijini o vreme pe genunchi și fusta udă i se lipise pe ea. Nu simțea nici un fel de furie împotriva lui Kino. El spusese: "Sunt bărbat" și asta putea să însemne o mulțime de lucruri. Însemna că e pe jumătate nebun, pe jumătate zeu. Însemna că Kino își va măsura forțele cu un munte și va înfrunta marea. Juana, în sufletul ei de femeie, știa că muntele va rămâne neclintit în timp ce omul va fi zdrobit, că marea se va cufunda în adâncurile ei în timp ce omul se va îneca. Și totuși tocmai asta îl făcea bărbat, pe jumătate nebun și pe jumătate zeu, iar Juana avea nevoie de un bărbat; n-ar fi putut să trăiască fără un bărbat. Chiar dacă ea însăși era uimită de aceste deosebiri dintre un bărbat și o femeie, ea le știa bine și le accepta și avea nevoie de ele. Firește că l-ar fi urmat, asta nici nu se punea la-ndoială. Uneori calitățile femeii, judecata, cumințenia, spiritul de conservare, erau în stare să străpungă bărbăția lui Kino și să-i salveze pe toți trei. Se ridică în picioare cu greu și-și cufundă căușul palmelor în valuri și-și spălă cu apa sărată și înțepătoare fața lovită; apoi o porni în urma lui Kino târându-se în susul plăjii.
Un cârd de nori de culoarea scrumbiei traversară cerul venind dinspre miazăzi. Luna palidă se ascundea după fuioarele de nori în așa fel încât drumul Juanei era când în întuneric când scăldat în lumină. Umbla frântă de durere și nu izbutea să-și țină capul ridicat. Străbătu stuful cât timp luna rămase ascunsă, iar când aceasta privi pentru o clipă pe furiș prin crăpătura norilor, Juana văzu perla uriașă scânteind pe potecă, în spatele bolovanului. Căzu în genunchi și o culese de jos și luna se ascunse iarăși în întunecimea norilor. Juana rămase în genunchi, cumpănind dacă e bine să se întoarcă pe plajă și să termine ceea ce începuse — și în timp ce se gândea la asta, totul se lumină din nou și văzu înaintea ei două siluete întunecate care zăceau în drum. Se repezi înainte și văzu că una dintre ele era Kino, iar cealaltă un străin căruia i se prelingea pe gât un lichid negru și lucios.
Kino se mișcă încet, zbătându-se ca un gândac strivit, și din gâtlej îi ieși un mormăit răgușit. Acum, într-o singură clipă Juana înțelese că viața de până acum se încheiase o dată pentru totdeauna. Omul mort pe mijlocul cărării și cuțitul lui Kino cu lama întunecată zăcând alături o făcură să înțeleagă asta. Tot timpul Juana încercase să mai salveze ceva din vechea tihnă, din vremurile de dinainte de perlă. Dar acum totul se dusese și n-avea să se mai întoarcă niciodată. Și înțelegând asta, renunță imediat la trecut. Nu le mai rămânea altceva de făcut decât să-și salveze viața.
Acum o părăsiseră și durerea și încetineala. Târî repede mortul din mijlocul drumului și-l ascunse în stuf. Merse apoi la Kino și-i spălă fața cu fusta ei udă. El începu să-și vină în simțiri și gemu:
— Mi-au luat perla. Am pierdut-o. Acum totul s-a sfârșit, spuse el. Perla s-a dus.
Juana îl liniști ca pe un copil bolnav:
— Taci, spuse ea. Uite perla ta. Am găsit-o pe cărare. Auzi? Uite perla ta. Înțelegi? Ai omorât un om. Trebuie să fugim de aici. Vor veni să ne caute, înțelegi? Trebuie să plecăm înainte de revărsatul zorilor.
— Am fost atacat, vorbi cu greutate Kino. Am lovit ca să-mi apăr viața.
— Îți amintești ziua de ieri? îl întrebă Juana. Crezi că are vreo importanță? Îți amintești oamenii din oraș? Crezi că explicația ta o să-ți fie de vreun ajutor?
Kino respiră adânc și-și alungă slăbiciunea.
— Nu, spuse el. Ai dreptate. Și voința i se întări și acum era din nou bărbat. Du-te acasă și adu-l pe Coyotito, spuse el, și adu tot porumbul pe care-l avem. Voi împinge barca în apă si vom pleca.
Își luă cuțitul și-o lăsă în drum. Merse împleticindu-se spre plajă si ajunse la barcă. Și când lumina străpunse iar norii văzu că cineva făcuse o gaură mare pe fundul bărcii. Și o furie mistuitoare îl cuprinse și-i dădu putere. Acum familia lui era împresurată numai de întuneric; acum muzica răului umplea noaptea, plutea deasupra mangrovelor, striga în bătaia valurilor. Barca bunicului său, reparată de atâtea și atâtea ori cu o spărtură mare în ea. Era un rău care întrecea orice închipuire. Să omori un om nu era un lucru mai îngrozitor decât să omori o barcă. Căci o barcă nu are fii, și o barcă nu poate să se apere singură și o barcă rănită nu se mai vindecă nici-odată. Era multă amărăciune în furia lui Kino, dar această ultimă întâmplare îl întărise, îl făcuse de neînvins. Devenise un animal care se ascunde, care atacă și al cărui singur țel e să supraviețuiască — el și familia lui. Durerea de la cap îi dispăruse. O porni în salturi în susul țărmului, traversă stuful până ajunse la căsuța lui și nu-i trecu nici o clipă prin gând să ia barca unuia dintre vecinii săi. Așa ceva nu-i trecu nici măcar o clipă prin minte, cum nu s-ar fi gândit nici să spargă o barcă.
Cocoșii începuseră să cânte și se apropiau zorile. Fumul primelor focuri se strecura prin pereții căsuțelor de stuf, iar în aer plutea mirosul primelor turte de porumb care se coceau. Păsările dimineții zburau deja grăbite prin tufișuri. Luna devenise palidă, iar norii se îngrămădiseră toți către miazăzi. Un vânt proaspăt colinda estuarul, un vânt nervos, fără odihnă, care aducea cu el miros de furtună, iar în aer pluteau semne de schimbare și tulburare.
Kino, care zorea spre casă, simți crescându-i în piept un val de bucurie. Lucrurile se limpeziseră pentru el, căci nu-i rămăsese de făcut decât un singur lucru, și mâna lui Kino atinse întâi perla uriașă pe care o ținea ascunsă în cămașă, apoi atinse cuțitul care-i spânzura de gât.
Văzu undeva, în fața lui, o licărire, urmată de o flacără înaltă izbucnind în întuneric cu un urlet care trosnea, și un balaur de foc lumină cărarea. Kino o rupse la fugă; era casa lui de stuf, știa asta. Și știa că astfel de case pot să se facă scrum numai în câteva clipe. Și în timp ce alerga, văzu zorind spre el o siluetă — Juana, ținându-l pe Coyotito în brațe și strângând în mână pătura de pus pe umăr a lui Kino. Copilul gemea speriat, iar în ochii Juanei se citea groaza. Kino înțelese că pierduseră casa și n-o întrebă nimic pe Juana. Știa. Totuși, ea spuse:
— O răscoliseră toată și scormoniseră podeaua — întorseseră chiar și leagănul copilului, și în timp ce eram înăuntru, ei au dat foc pe dinafară.
Lumina sălbatecă a casei în flăcări aprinsese fața lui Kino.
— Cine? întrebă el.
— Nu știu, spuse ea. Oamenii întunericului.
Acum vecinii începuseră să iasă din case împleticindu-se și să urmărească din priviri scânteile și să le stingă, pentru a-și salva propriile lor case. Dintr-o dată pe Kino îl cuprinse teama. Lumina îl înspăimânta. Își aminti de omul care zăcea mort în stuful de lângă cărare și atunci o prinse pe Juana de braț și-o trase în umbra unei case, departe de lumină, căci lumina însemna acum primejdie. Rămase în cumpănă pentru o clipă, apoi se furișă printre umbre, până când ajunse la casa lui Juan Tomás, fratele său; se strecură prin ușă trăgând-o pe Juana după el. Auzea de afară scâncetele copiilor și strigătele vecinilor, căci prietenii credeau că el ar fi putut să se afle în casa ce se mistuia în flăcări.
Casa lui Juan Tomás era aproape aidoma casei lui Kino: aproape toate casele din stuf semănau între ele, și prin toate se scurgeau lumina și aerul, astfel încât Juana și Kino, stând în colțul casei fratelui, vedeau prin perete flăcările care se înălțau spre cer. Vedeau flăcările înalte și furioase, vedeau acoperișul prăbușindu-se și priveau incendiul stingându-se ca și când ar fi fost un foc de surcele. Auzeau strigătele prietenilor care încercau să-i salveze, și țipătul din ce în ce mai ascuțit al Apoloniei, nevasta lui Juan Tomás. Ea, fiind cea mai apropiată femeie dintre rude, înălță un bocet pentru morții din familie.
Apolonia își dădu seama că nu-și pusese cel mai bun șal al ei și se zori spre casă ca să și-l pună pe cel nou și frumos. În timp ce scotocea într-o cutie de lângă perete, Kino îi spuse cu voce joasă:
— Nu plânge, Apolonia. N-am pățit nimic.
— Cum ați ajuns aici? întrebă ea.
— Nu mă întreba nimic, spuse el. Du-te acum la Juan Tomás și adu-l aici și nu mai spune nimănui nimic. Este foarte important pentru noi, Apolonia.
Ea rămase tăcută câteva clipe, cu mâinile atârnându-i neajutorate, apoi zise:
— Bine, cumnate.
După puțin timp se înapoie cu Juan Tomás. El aprinse o lumânare și veni lângă ei, în colțul în care se ghemuiseră, și spuse:
— Apolonia, du-te la ușă și nu lăsa pe nimeni să intre. El era fratele mai mare așa că preluă comanda. Acum, frate..., spuse el.
— Am fost atacat în întuneric, spuse Kino. Și în luptă am ucis un om.
— Pe cine? întrebă repede Juan Tomás.
— Nu știu. Era întunericul — întunericul și întrupări ale întunericului.
— Perla este de vină, spuse Juan Tomás. În perla asta sălășluiește un diavol. Ar fi trebuit s-o vinzi și să-l alungi departe. Poate că reușești s-o vinzi și să-ți răscumperi liniștea.
Și Kino spuse:
— Vai, frate, mi s-a adus o insultă mai mare decât însuși prețul vieții mele. Căci barca mea se află spartă pe plajă, casa mi-a fost arsă, iar în stuf zace un om mort. Nu mai am nici o scăpare. Trebuie să ne ascunzi, frate.
Și Kino, uitându-se atent, citi în ochii fratelui său o grijă adâncă și atunci îl împiedică să spună "nu":
— Doar pentru puțin timp, spuse el repede. Doar până când va trece ziua și se va lăsa din nou noaptea. Atunci vom pleca.
— Te voi ascunde, spuse Juan Tomás.
— Nu vreau să te pun în primejdie, spuse Kino. Știu că sunt un fel de lepros. La noapte voi pleca și atunci vei fi în siguranță.
— Te voi apăra, spuse Juan Tomás și strigă: Apolonia, închide ușa. Să nu sufli o vorbă că Kino se află aici.
Toată ziua rămaseră tăcuți în întunericul casei și-i ascultară pe vecini vorbind despre ei. Prin pereții casei puteau vedea vecini scormonind cenușa în căutarea oaselor. Stând ghemuiți în casa lui Juan Tomás, îi văzură cutremurându-se la vestea că barca îi fusese spartă. Juan Tomas ieși afară și stătu printre ei ca să distragă atenția, și lansă teorii și idei despre ce s-ar fi putut întâmpla cu Kino și cu Juana și cu copilul. Unuia îi spuse:
— Cred că au luat-o spre miazăzi, de-a lungul țărmului, ca să scape de răul ce se abătuse asupra lor.
Altuia îi spuse:
— Kino n-ar părăsi niciodată marea. Poate și-a găsit o altă barcă. Apoi adăugă: Apolonia e bolnavă de supărare.
Și în acea zi se stârni un vânt care chinui Golful și smulse varecul și algele care zăceau întinse pe țărm; și vântul urla prin căsuțele de stuf și nici o barcă nu se afla în siguranță pe apă. Atunci Juan Tomás le spuse vecinilor:
— Kino s-a dus. Dacă a plecat pe mare, probabil că s-a înecat.
Și după fiece drum prin vecini, Juan Tomás aducea câte ceva de împrumut. Aduse o geantă de pai cu fasole roșie și o ploscă — făcută dintr-o tărtăcuță — plină cu orez. Împrumută o ceașcă cu piper uscat și o bucată de sare, și mai aduse un cuțit lung de optsprezece țoli și greu, care putea fi folosit ca unealtă și ca armă în același timp.
Și când Kino văzu acest cuțit ochii i se luminară, și-i dezmierdă și-i încercă lama cu degetul mare.
În Golf, vântul urla și înălbea apa, iar mangrovele alergau ca niște turme înspăimântate, și din tot ținutul se ridică un praf fin de nisip care atârna sub forma unui nor înăbușitor deasupra mării. Vântul alungă norii și limpezi cerul și spulberă nisipul ținutului ca și când ar fi fost zăpadă.
Când începu să se însereze Juan Tomás stătu de vorbă cu fratele său mai pe-ndelete.
— Unde-ai să te duci?
— Spre nord, spuse Kino. Am auzit că în nord sunt orașe.
— Ferește-te să mergi pe țărm, spuse Juan Tomás. Acum se strânge o ceată care să cerceteze țărmul. Cei din oraș te vor căuta. Mai ai perla?
— O am, spuse Kino. Și o voi păstra. Aș fi putut s-o dăruiesc cuiva, dar acum ea este blestemul meu și viața mea și o voi păstra. Ochii lui erau aprigi și cruzi și amari.
Coyotito scânci și Juana șopti deasupra lui cuvinte magice care să-l liniștească.
— Vântul este prielnic, spuse Juan Tomás. Nu vor fi urme.
Plecară pe furiș, în întunericul nopții, înainte de răsăritul lunii. În casa lui Juan Tomás familia își luă rămas bun după obicei. Juana îl ducea în spate pe Coyotito, acoperit și înfășurat în broboada ei, iar copilul dormea cu obrazul lipit de umărul mamei. Șalul îl acoperea și un capăt al lui era trecut peste nasul Juanei ca să i-l apere de aerul otrăvit al nopții. Juan Tomás își îmbrățișă de două ori fratele, și-l sărută pe amândoi obrajii.
— Mergi cu Dumnezeu, spuse el, și era ca și când cineva ar fi murit. Nu renunți la perlă?
— Perla asta a devenit sufletul meu, spuse Kino. Dacă renunț la ea îmi voi pierde sufletul. Rămâi cu Dumnezeu.


VI

Vântul sufla tare, cu sălbăticie și azvârlea în ei cu vreascuri, nisip și pietricele. Juana și Kino se înfofoliră în hainele lor, își acoperiră nasurile și plecară în lume. Cerui se limpezise căci vântul măturase norii, iar stelele sclipeau reci pe bolta întunecată. Cei doi înaintau cu grijă și ocoliră inima orașului unde ar fi putut fi zăriți de vreun cerșetor care dormea în pragul vreunei uși. Caci orașul se închidea în fața nopții și oricine s-ar fi mișcat în întuneric putea să fie observat cu ușurință. Kino se furișă pe la marginea orașului și luând-o spre nord, după cum îl călăuziră stelele, găsi drumul nisipos, brăzdat, care trecea prin ținutul desișurilor și mergea spre Loreto, unde se afla Fecioara făcătoare de minuni.
Kino simțea nisipul purtat de vânt care-i izbea gleznele și era bucuros, căci știa că urmele lor se vor șterge. Lumina palidă a stelelor îi desena drumul îngust care străbătea desișurile. Și Kino auzea răsunând în urma lui pasul ușor al Juanei. El mergea cu pași iuți, fără zgomot, iar Juana încerca să se țină de el cu pași mărunți.
În Kino se trezi ceva străvechi. Spaima de întuneric și de demonii care bântuie noaptea fu acoperită de un val de voioșie; ceva de fiară se trezise în el, care-l învăța să fie prudent și pânditor și primejdios: ceva străvechi care venea din trecutul neamului se trezi în toată ființa lui. Vântul îl mâna din spate și stelele îl călăuzeau. Vântul țipa și scutura tufișurile, iar familia înainta monoton, cu fiecare ceas care trecea. Nu se întâlniră cu nimeni. În cele din urmă, la dreapta lor, răsări palidă luna și când ea ajunse în crucea cerului vântul se potoli și pământul rămase nemișcat.
Acum putea să vadă drumul îngust ce se-ntindea înaintea lor, brăzdat adânc de urmele roților, urme ce fuseseră bătute de vânt. Cum vântul se oprise, urmele pașilor rămâneau, dar ei erau acum departe de oraș și poate că urmele lor nu vor avea să fie observate. Kino mergea cu grijă pe urma lăsată de o roată, iar Juana urma potecuța lui. Un singur car mare care s-ar îndrepta dis-de-dimineață spre oraș ar fi șters orice urmă a trecerii lor pe aici.
Merseră toată noaptea fără să încetinească pasul. O singură dată Coyotito se trezi, iar Juana îl așeză la pieptul ei și-l adormi din nou. Iar puterile rele ale nopții se aflau pretutindeni în jurul lor. Coioții râdeau și plângeau în tufișuri, iar bufnițele țipau și șuierau deasupra capetelor lor. Și o dată un animal mare fugi mișcându-se greoi, făcând cătina să scrâșnească la trecerea lui; iar Kino strânse mânerul cuțitului și se simți ceva mai apărat.
Muzica perlei răsuna biruitoare în mintea lui Kino, iar melodia blândă a familiei se împletea dedesubtul ei în pasul ușor al sandalelor care răsuna în întuneric. Merseră toată noaptea, iar când se iviră zorile Kino căută un adăpost la marginea drumului, unde să se poată odihni întreaga zi. Găsi un loc potrivit, aproape de drum, un luminiș unde probabil că se adăpostiseră și căprioarele, și care era acoperit cu perdele dese de copaci uscați și sfărâmicioși înșirați de-a lungul drumului. Și când Juana își găsi locul și începu să-și alăpteze copilul, Kino se întoarse la drum. Rupse o creangă și șterse cu grijă urmele de pași în locul unde părăsiseră drumul. Mai apoi, o dată cu prima geană de lumină, auzi scârțâitul unei căruțe și se ghemui lângă drum; văzu trecând un car greoi cu două roți, tras de boi gârboviți. Și când acesta se făcu nevăzut, Kino se întoarse în mijlocul drumului și descoperi că urmele de pași dispăruseră. Și din nou își șterse urmele și se întoarse la Juana.
Ea îi dădu turtele moi pe care le căpătase de la Apolonia, apoi, nu după mult timp, ațipi. Dar Kino stătea așezat și privea pământul dinaintea lui. Urmărea mișcarea furnicilor, care treceau înșirate chiar pe lângă piciorul său, iar el își puse piciorul chiar în drumul lor. Atunci șirul se cățără pe scobitura gleznei și-și continuă drumul, și Kino își așeză piciorul și acolo, și le privi cum trec peste el.
Răsări un soare fierbinte. Golful rămăsese departe și acrul era acum uscat și fierbinte, așa încât tufișurile trosneau din cauza căldurii și din ele venea un miros de rășină. Iar când Juana se trezi și soarele se înălțase pe cer, Kino îi spuse lucruri pe care ea le știa de mult:
— Ferește-te de copacul acela, spunea el, arătându-i cu degetul. Nu-l atinge pentru că dacă o vei face și apoi îți vei atinge ochii, vei orbi. Și ferește-te de copacul care sângerează. Vezi, cel de colo. Dacă-l rupi va curge din el sânge roșu și-ți va aduce nenoroc.
Și ea dădu din cap și-i zâmbi ușor, căci știa toate acestea.
— Ne vor urmări? întrebă ea. Crezi că vor încerca să ne găsească?
— Vor încerca, spuse Kino. Perla va fi a celui care ne găsește. Oh, vor încerca.
Și Juana zise:
— Poate că negustorii au dreptate și perla n-are nici o valoare. Poate că totul a fost doar un vis.
Kino se scotoci în haine și scoase la lumină perla. Lăsă soarele să se joace cu ea până când ochii începură să-i ardă de atâta strălucire.
— Nu, spuse el, n-ar fi încercat să ne-o fure dacă ar fi fost lipsită de valoare.
— Știi cine te-a atacat? Erau negustorii?
— Nu știu, spuse e!. Nu i-am văzut.
Privi perla și încercă să vadă prin ea.
— Când în cele din urmă o vom vinde, îmi voi cumpăra o pușcă, spuse el, și căută să-și vadă pușca în suprafața strălucitoare, dar nu văzu decât un trup întunecat și chircit care zăcea pe pământ, iar din gât îi curgeau picături strălucitoare de sânge. Și atunci spuse repede:
— Ne vom căsători într-o biserică mare. Și în perlă o văzu pe Juana, cu fața lovită, târându-se spre casă prin întunericul nopții. Fiul nostru trebuie să-nvețe să citească, spuse el cuprins de groază. Și acolo, în perlă, se ivi chipul lui Coyotito, umflat și ars de febră din cauza medicamentului.
Și Kino-și băgă perla înapoi în haină, în timp ce muzica perlei îi suna lugubru în urechi și se împletea cu muzica răului.
Soarele fierbinte ardea pământul și atunci Kino și Juana se mutară la umbra dantelată a desișului, iar păsărelele cenușii țopăiau pe pământ, la umbră, în arșița zilei Kino se destinse, își acoperi ochii cu pălăria și-și înfășură pătura în jurul feței ca să-l apere de muște, și dormi.
Dar Juana nu dormea. Stătea la fel de nemișcată ca o piatră și pacea îi era zugrăvită pe chip. Încă mai avea gura umflată acolo unde o lovise Kino, și muște mari bâzâiau în jurul tăieturii din bărbie. Dar ea stătea nemișcată ca o santinelă, iar când Coyotito se trezi, îl așeză pe pământ, chiar înaintea ei și-l privi cum își flutură mânuțele, și el îi zâmbea și-i gângurea până când începu și ea să-i zâmbească. Ridică o crenguță de pe jos și-l gâdilă, apoi îi dădu apă din tărtăcuța pe care-o ducea în legăturică.
Kino se zbătu în vis, și strigă din fundul gâtlejului, și mâna i se mișca de parcă s-ar fi luptat cu cineva. Apoi gemu și se ridică brusc, cu ochii larg deschiși și nările fremătânde. Ascultă și n-auzi decât căldura care trosnea și șuieratul depărtării.
— Ce e? întrebă Juana.
— Ssst! spuse el.
— Visai.
— Poate. Dar era neliniștit și când ea-i dădu o turtă din provizia ei, se opri din mestecat ca să asculte. Nu-și găsea locul și era nervos; aruncă o privire peste umăr; își ridică cuțitul și-i pipăi lama. Când Coyotito gânguri, Kino spuse: — Fă-l să tacă!
— Ce e ? întrebă Juana.
— Nu știu.
Ascultă din nou și în ochi avea o sclipire sălbatică. Atunci se ridică, fără să facă vreun zgomot, și, aproape ghemuit, se furișă prin tufișuri până ajunse la drum. Dar nu ieși în mijlocul său, ci se strecură în ascunzișul unui copac cu ghimpi și privi de acolo drumul pe care venise.
Și atunci îi văzu venind. Cu trupul încordat își lăsă capul în jos și privi pe furiș pe sub o creangă căzută la pământ. Vedea în depărtare trei siluete, două care mergeau pe jos și una călare. Știa bine ce sunt și-l străbătu un fior rece în tot corpul. Cu toate că se aflau încă departe îi vedea pe cei doi care mergeau pe jos mișcându-se încet, aplecați deasupra pământului. Din când în când unul se oprea și cerceta pământul, în timp ce celălalt i se alătura. Erau urmăritorii și ei se pricepeau să țină chiar și urma unei capre cu coarne lungi în munții de piatră. Erau la fel de sensibili ca niște câini de vânătoare. Chiar aici el și Juana părăsiseră urma roții, iar acești indigeni, acești vânători, puteau să-i urmărească, puteau să citească un pai frânt sau o grămăjoară de praf tulburată. În urma lor venea călare un bărbat întunecat, care-și acoperise nasul cu o pătură și de-a curmezișul spinării îi strălucea în soare o pușcă.
Kino rămăsese nemișcat întocmai ca o ramură de copac. Aproape că nu mai răsufla, iar ochii i se-ndreptară spre locul unde ștersese urma. Însăși această ștersătură putea să însemne un mesaj pentru urmăritori. Știa el prea bine cum sunt acești vânători indigeni. Într-o țară unde vânatul este foarte rar, ei reușeau să trăiască datorită priceperii lor de a vâna, iar acum îl vânau pe el. Se mișcau repede, ca niște jivine, iar când descopereau un semn se ghemuiau deasupra lui, în timp ce călărețul aștepta.
Urmăritorii scheunară nițel, ca niște câini stârniți de o urmă caldă. Încet, Kino își apucă cuțitul și se pregăti. Știa ce trebuie să facă. Dacă vor găsi locul unde își șterseseră urmele, trebuia să se năpustească asupra călărețului, să-l omoare iute și să-i ia pușca. Era singura lui șansă. Și în timp ce se apropiau, Kino săpă cu vârful sandalelor două gropi mici, în așa fel încât să sară pe neașteptate, în așa fel încât să nu-i alunece picioarele. De acolo, de sub creanga căzută, vedea numai o părticică din drum.
Dar să ne întoarcem la Juana, care, din ascunzătoarea ei, auzi tropotul copitelor, iar Coyotito gânguri. Îl înveli repede și-l acoperi cu șalul și-i dădu sânul, iar el tăcu.
Când urmăritorii se apropiară, Kino nu putea să vadă de sub craca prăbușită decât picioarele lor și ale calului. Văzu picioarele negre și bătătorite ale oamenilor și hainele lor albe zdrențuite, auzi scârțâitul de piele al șeii și clinchetul pintenilor. Urmăritorii se opriră la locul unde Kino ștersese urmele și-l cercetară cu atenție, iar călărețul se opri. Calul își scutură capul trăgând de zăbală și încheietura zăbalei îi pocni sub limbă, iar calul sforăi. Apoi întunecații urmăritori se întoarseră și cercetară atent calul și-i priviră urechile.
Kino își ținea suflarea, dar spinarea i se arcuise și mușchii brațelor și picioarelor i se încordaseră, iar pe buza de sus avea o picătură de sudoare. Urmăritorii rămaseră mult timp aplecați deasupra drumului, apoi porniră încet, observând cu atenție pământul ce li se-ntindea înainte, iar călărețul mergea în urma lor. Aveau să se întoarcă, Kino știa asta. După ce se vor fi învârtit și vor fi căutat, vor fi pândit și se vor fi gârbovit, aveau să se întoarcă mai devreme sau mai târziu la această urmă ascunsă.
Se furișă înapoi fără să se mai sinchisească să-și șteargă urmele. Nici n-ar mai fi putut; erau acolo prea multe semne mărunte, prea multe vreascuri rupte și locuri zgâriate și pietre stânjenite din locul lor. Iar acum în Kino se trezise spaima care-l îndemnă să fugă. Urmăritorii aveau să-i găsească urmele, știa asta. Nu era nici o altă scăpare, doar fuga. Se îndepărtă pe furiș de drum și merse iute și fără zgomot la ascunzișul unde se afla Juana. Ea îl privi întrebător.
— Urmăritorii, spuse ei. Vino!
Apoi un val de neajutorare și deznădejde îl doborî, iar chipul i se-ntunecă și ochii i se-ntristară.
— Poate c-ar trebui să mă las prins.
Într-o clipă Juana fu în picioare și-i puse o mână pe braț:
— Dar perla este la tine, strigă ea cu asprime. Crezi că te vor duce înapoi viu ca să le spui că ți-au furat-o?
Mâna lui rătăci fără vlagă spre locul unde perla stătea ascunsă sub haine.
— O vor găsi, spuse el cu glas stins.
— Vino, spuse ea. Vino!
Și când văzu că el nu-i răspunde, adăugă:
— Crezi că pe mine mă vor lăsa în viață? Crezi că pe cel mic îl vor lăsa în viață?
Vorbele ei îi izbiră creierul; buzele îi dezve-liră dinții și în ochi îi apăru din nou acea lucire sălbatică.
— Vino, spuse el. Vom merge în munți. Poate în munți ne vor pierde urma.
Înnebunit, strânse tărtăcuțele și micii desagi. Kino ducea o boccea în mâna stângă, dar cuțitul cel mare era pregătit în mâna dreaptă. Înlătura tufișurile din calea Juanei și zoreau spre apus, spre munții înalți de piatră. Mergeau cu pași iuți prin încâlceală pădurii tinere. Era o fugă înspăimântată. Kino nu mai încerca să-și ascundă trecerea; pășea iute, lovind pietrele, plesnind frunzele foșnitoare ale copăceilor. Soarele curgea din înaltul cerului pe pământul uscat, scârțâitor, până și vegetația ticăia în semn de protest. Dar înaintea lor se aflau munții goi de granit, ridicându-se din pietrișul produs de eroziune și proiectându-se pe cer asemeni unor monoliți. Iar Kino alerga spre înălțimi, așa cum fac aproape toate animalele când sunt încolțite.
Þinut era lipsit de apă, acoperii cu o blană de cactuși, care înmagazinau apă, și de tufișuri cu rădăcini uriașe care pătrundeau adânc în pământ, în căutare de puțină umezeală și care se puteau mulțumi cu o nimica toată. Iar piciorul nu călca pe țărână, ci pe stâncă sfărâmată, spartă în cuburi mici și plăci mari, nici unele însă șlefuite de apă. Printre pietre creșteau smocuri mici de iarbă tristă și uscată, iarbă care încolțise o dată cu singura ploaie și care crescuse, își scuturase sămânța și murise. Broaștele râioase cu coarne priveau familia trecând și-și întorceau după ei capetele mici de balaur. Când și când, câte un iepure uriaș (Iepure mare cu urechi și picioare lungi, aparținând speciei Lepus din vestul Americii de Nord), stârnit din umbra sa, țâșnea și se ascundea în spatele celei mai apropiate stânci. Căldura și cântecul ei se întindeau deasupra acestei țări pustii și înaintea lor munții de piatră se înălțau răcoroși și primitori.
Kino fugea. Știa ce avea să se întâmple. După puțin timp, mergând de-a lungul drumului, urmăritorii își vor da seama că au greșit cărarea și se vor întoarce, căutând și chibzuind, și, nu după mult timp, vor găsi locul unde Kino și Juana se odihniseră. De acolo le va fi ușor — pietricele, frunzele căzute și crengile lovite, urma unde piciorul alunecase. Kino putea să-i vadă cu ochii minții, ținând urma, scâncind de nerăbdare, iar în urma lor, întunecat și pe jumătate nepăsător, călărețul cu pușca lui. Treaba lui venea abia la sfârșit, pentru că cei doi nu vor mai avea să se întoarcă niciodată. Vai, muzica răului răsuna cu putere acum în mintea lui Kino, răsuna împreună cu plânsetul căldurii și cu foșnetul uscat ai șerpilor cu clopoței. Acum nu mai era copleșitoare, ci tainică și veninoasă, iar bătăile inimii lui șopteau împreună cu ea și-i dădeau ritm. Drumul începu să urce, iar stâncile erau din ce în ce mai mari. Dar acum Kino izbutise să lase o distanță bunicică între familia lui și urmăritori. Acum, la prima treaptă, se odihni. Se cățără pe un bolovan uriaș și cuprinse cu privirea ținutul care scânteia în urma sa, dar nu-și putu zări dușmanii, nici măcar pe călărețul cel înalt care urca printre desișuri. Juana se ghemuise la umbra bolovanului. Duse sticla de apă la buzele lui Coyotito; limbuța lui uscată o supse cu lăcomie. Când Kino se întoarse, ea își ridică privirea spre el; îl văzu că-i cercetează gleznele tăiate și zgâriate de pietre și de tufișuri și atunci și le acoperi iute cu fusta. Apoi îi dădu sticla, dar el își scutură capul. Deși pe chipul ei se citea oboseala, ochii îi erau plini de lumină. Kino își umezi cu limba buzele crăpate.
— Juana, spuse el, eu o să merg înainte iar tu o să te ascunzi. O să-i atrag în munți și când ei vor fi trecut, tu o s-o iei spre nord, la Loreto sau la Santa Rosalía. Apoi, dacă reușesc să scap de ei, o să vin la tine. Așa e cel mai sigur.
Ea îl privi în ochi o clipă.
— Nu, spuse ea. Mergem cu tine.
— Singur pot să merg mai repede, spuse el cu asprime. Îl pui în primejdie pe cel mic dacă vii cu mine.
— Nu, spuse Juana.
— Trebuie. Așa e înțelept și așa vreau eu să faci.
— Nu, spuse Juana.
Atunci el căută pe chipul ei o urmă de slăbiciune, de teamă, de nehotărâre, dar nu găsi nici una. Ochii ei erau plini de lumină. Atunci ridică neputincios din umeri; luase însă putere de la ea. Când porniră la drum, nu mai era o fugă înspăimântată.
Pe măsură ce se ridica spre munte, ținutul se schimba cu repeziciune. Acum întâlneau aflorismente lungi de granit cu crăpături adânci între ele, iar Kino pășea, atunci când putea, pe piatră golașă, pe care nu lăsa urme și sărea de pe o margine pe alta. Știa că acolo unde urmăritorii își pierd semnele trebuie să dea târcoale locului și să piardă ceva timp până să le găsească iar. Așa că nu mai înainta spre munți în linie dreaptă; se mișca în zigzag, și uneori o tăia înapoi spre miazăzi și lăsa un semn pentru ca apoi să se îndrepte din nou spre munți pășind pe stânca goală. Iar cărarea se ridica acum abruptă, în așa fel încât el trebuia să meargă puțin aplecat înainte.
Soarele coborî spre dinții de piatră ai muntelui și Kino se-ndreptă spre o crăpătură întunecoasă din lanțul de munți. Dacă ar fi existat un singur strop de apă, doar acolo l-ar fi putut găsi, căci se zărea în depărtare o urmă de verdeață. Iar dacă ar fi existat o trecătoare prin lanțul de piatră netedă, cu siguranță că tot lângă aceeași crăpătură s-ar fi aflat. Exista și un oarecare pericol căci și urmăritorii s-ar fi putut gândi la asta, dar sticla de apă rămăsese goală și nu lăsa loc unui astfel de gând. Și pe măsură ce soarele cobora, Kino și Juana se luptau cu oboseala urcând panta abruptă și încercând să ajungă la crăpătura din stâncă.
Acolo sus. În munții cenușii de piatră, sub un pisc posac, un izvoraș bolborosea țâșnind dintr-o gaură făcută în stâncă. Vara se hrănea cu zăpada ocrotită de umbră, și câteodată se stingea cu totul, iar pe fundul lui rămâneau pietre golașe și ierburi uscate. Dar aproape întotdeauna se revărsa, rece și cristalin și încântător. Când venea vremea ploilor repezi, putea să se preschimbe chiar într-un râuleț și atunci își trimitea șuvița de apă albă care se spărgea de crăpătura muntelui. Aproape întotdeauna însă nu era decât un izvoraș firav. Clocotea într-un bazin, apoi se prăbușea pe o distanță de o sută de picioare într-un alt bazin, iar acesta revărsându-se, îl arunca din nou, și astfel își continua drumul tot mai jos și mai jos, până când ajungea la prundișul muntelui, iar acolo se făcea cu totul nevăzut. Oricum, până jos nu rămânea mare lucru din el, căci ori de câte ori cădea peste un povârniș, aerul însetat îl sorbea, iar bazinele împroșcau cu el vegetația uscată. Animale de la mile depărtare veneau să se adape din micile bazine; iar oile sălbatice și căprioarele, pumele și ratonii și șoriceii — toți veneau să bea apă. Păsărelele care ziua și-o petreceau în desișuri, noaptea veneau la micile bazine care semănau cu niște trepte în crăpătura muntelui. În apropierea acestui izvoraș, oriunde se strânsese destul pământ cât să țină o rădăcină, creșteau colonii de plante, viță sălbatică și palmieri pitici, ferigă, hibiscus și iarbă înaltă de pampas cu rădăcini ușoare ca penele de pasăre, care se ridicau deasupra frunzelor țepoase. Iar în bazine viețuiau broaște și gândaci de apă și viermișori ce se târau pe fundul bazinului. Toate făpturile iubitoare de apă veneau la aceste prețioase vaduri. Pisicile de-acolo își înhățau prada și-și clăteau dinții însângerați în apă. Bazinele erau dătătoare de viață, și asta din pricina apei, și în același timp dătătoare de moarte, și asta tot din pricina apei.
Treapta cea mai de jos, acolo unde izvorul își strângea puterile înainte de a se prăbuși pe o distanță de o sută de picioare si să dispară în pustiul sfărâmicios, era o platformă de piatră și nisip. În bazin nu curgea decât o șuviță de apă, dar era de-ajuns ca el să rămână plin șt ferigile să rămână verzi acolo, în adăpostul stâncii; iar vița sălbatică se cățăra pe piatra muntelui și plăntuțele de toate soiurile găseau aici alinare. Apa care se revărsa formase o plajă mică nisipoasă pe care bazinul o scălda, iar în nisipul umed creștea măcriș de baltă de un verde deschis. Plaja era tăiată și brăzdată și bătătorită de picioarele animalelor care veniseră aici să se adape și să vâneze.
Soarele trecuse dincolo de munții de piatră, când Kino și Juana se luptau cu povârnișul abrupt și spart și ajunseră în sfârșit la apă. De pe treapta aceasta cuprindeau cu privirea deșertul ars de soare ce se-ntindea până la Golful albastru din zare. Când ajunseră la bazin erau frânți de oboseală și Juana căzu în genunchi și înainte de toate îi spălă fața lui Coyotito. Apoi își umplu sticla și-i dădu să bea din ea. Iar copilul era obosit și nerăbdător și plânse încetișor până ce Juana îi dădu sânul și atunci începu să gâlgâie și să plescăiască cu gurița lipită de el. Kino sorbi mult timp din bazin cu nesaț. Apoi, pentru o clipă, se întinse lângă apă și-și relaxă toți mușchii și o privi pe Juana în timp ce alăpta copilul, apoi se ridică în picioare și merse la marginea treptei, acolo unde apa alunecase în jos, și cercetă cu grijă zarea. Ochii i se fixară într-un punct și întreg trupul îi împietri. Departe, în josul pantei, îi văzu pe cei doi urmăritori; erau ceva mai mari decât niște puncte sau decât niște furnici grăbite, iar în spatele lor venea o furnică mai mare.
Juana se-ntorsese să-l privească și văzu că spatele i se-ntărește.
— Cât de departe? întrebă ea încet.
— Spre seară vor fi aici, spuse Kino. Privi în sus de-a lungul despicăturii lungi și abrupte prin care cobora apa. Trebuie să mergem spre apus, spuse el, și ochii săi cercetară umărul de piatră din spatele crăpăturii. Și la o înălțime de treizeci de picioare, pe umărul cenușiu al stâncii, văzu câteva peșteri mici croite de apă. Își scoase sandalele și se cățără până acolo, apucând piatra golașă cu degetele de la picioare, și privi în cavernele găunoase. Aveau câteva picioare adâncime, hrube locuite de vânt, dar aveau mici coborâșuri spre interior. Kino se strecură în cea mai încăpătoare dintre ele, se întinse pe jos și-și dădu seama că nu putea să fie văzut din afară. Repede se întoarse la Juana.
— Trebuie să urci acolo. Acolo s-ar putea să nu ne găsească, spuse el.
Fără să pună vreo întrebare, ea își umplu ochi sticla cu apă apoi Kino o ajută să ajungă în încăperea găunoasă și aduse sus și pachetele cu mâncare pe care i le dădu. Iar Juana stătea la intrarea în hrubă și îl privea. Văzu că el nu încearcă să șteargă urmele pe care le lăsaseră pe nisip. În schimb, se urcă pe stânca de verdeață din preajma apei, rupând în drumul său ferigile și vița sălbatică. Și când urcase deja o sută de picioare până la următoarea treaptă, coborî din nou. Privi cu atenție umărul neted al stâncii care ducea la grotă, să vadă dacă nu cumva rămăsese vreo urmă a trecerii lor, și în cele din urmă urcă și se strecură în cavernă lângă Juana.
— Când vor urca, spuse el, noi ne vom furișa din nou spre ținuturile de jos. Singurul lucru de care mi-e teamă e să nu plângă copilul. Trebuie să ai grijă să nu plângă.
— N-o să plângă, spuse ea, și-și apropie chipul copilului de ai său și-l privi în ochi, iar el se uită stăruitor și grav în ochii ei.
— Știe, spuse Juana.
Acum Kino stătea întins la intrarea în grotă, cu bărbia sprijinită pe brațele încrucișate, și urmărea cu privirea umbra albastră a muntelui care se mișca deasupra deșertului de jos până când aceasta ajunse la Golf, și amurgul său prelung cuprinse tot ținutul.
Urmăritorii își tărăgănau venirea, ca și când urma pe care le-o lăsase Kino le-ar fi făcut greutăți. Deja se înserase când, în sfârșit, ei ajunseră la bazin. Acum toți trei mergeau pe jos căci nici un cal n-ar fi putut să urce ultima pantă abruptă. Priviți de sus nu erau decât niște siluete subțiri în înserare. Cei doi urmăritori dădură târcoale plăjii și văzură urcușul lui Kino peste stâncă chiar înainte să apuce să bea și ei apă. Omul cu pușca se așeză să se odihnească, iar cei doi se ghemuiră în apropierea lui, și în înserare punctele țigărilor lor se aprindeau și se stingeau. După aceea Kino îi văzu mâncând, și murmurul stins al glasurilor lor ajunse până la el.
Apoi căzu întunericul, adânc și negru în deschizătura muntelui. Animalele care se adăpau din bazin se apropiară și simțind miros de om se topiră în întuneric.
Auzi un murmur în spatele lui. Juana șoptea: "Coyotito". Îl implora să tacă. Kino îl auzi pe copil scâncind și înțelese după zgomotele înăbușite că Juana îi acoperise capul cu broboada ei.
Jos, pe plajă, pâlpâi un chibrit și în lumina lui Kino văzu că doi dintre oameni dormeau, ghemuiți ca niște câini, în timp ce al treilea stătea de pază și văzu și sclipirea puștii în lumina chibritului. Apoi chibritul se stinse, dar își lăsă imaginea dezvăluită mai înainte în ochii lui Kino. Îi putea vedea, exact așa cum stătea fiecare, doi dormind făcuți covrig, iar ai treilea ghemuit în nisip cu pușca între genunchi.
Kino se întoarse tăcut în grotă. Ochii Juanei erau două scântei ce oglindeau o stea care se coborâse aproape de pământ. Kino se târî lângă ea fără zgomot și-și apropie buzele de obrazul ei.
— Ar fi o cale, spuse el.
— Dar o să te omoare.
— Dacă reușesc să ajung iute la cel cu pușca, spuse Kino, trebuie să ajung întâi la el, și atunci nu voi mai păți nimic. Doi dintre ei dorm.
Mâna ei se strecură de sub broboadă și-i apucă brațul.
— Îți vor vedea hainele albe în lumina stelelor.
— Nu, spuse el. Și trebuie să merg înainte să răsară luna.
Rămase în căutarea unei vorbe bune apoi renunță.
— Dacă mă vor omorî, spuse ei, să rămâi aici nemișcată. Și când ei vor fi plecat, du-te la Loreto.
Mâna ei tremura ușor în timp ce-l ținea de încheietură.
— N-avem de ales, spuse el. E singura cale. Dimineață ne vor găsi.
Vocea ei era ușor tremurătoare:
— Mergi cu Dumnezeu, spuse ea.
O privi adânc în ochii ei mari. Mâna lui bâjbâi și găsi copilul și, pentru o clipă, palma i se odihni pe fruntea lui Coyotito. Apoi Kino își ridică mâna și atinse obrazul Juanei, iar ei i se tăie răsuflarea.
Proiectat pe cer la intrarea în grotă, Juana îl văzu pe Kino scoțându-și straiele albe, căci așa murdare și zdrențuite cum erau ar fi atras privirea în întunericul nopții. Pielea lui întunecată îl apăra mult mai bine. Apoi îl văzu prinzându-și legătura de la gât cu talismanul în jurul plăselelor cuțitului astfel încât îi atârna dinainte lăsându-i amândouă mâinile libere. Nu se mai întoarse la ea. Pentru o clipă trupul său apăru întunecat în gura grotei, ghemuit și tăcut, apoi se făcu nevăzut.
Juana merse la intrarea în grotă și privi afară. Semăna cu o bufniță în gaura unui munte, iar copilul dormea sub pătură, prins de spatele ei, cu obrazul lipit de gâtul și de umărul ei. Îi simțea pe piele răsuflarea caldă, iar Juana șoptea amestecul ei de rugăciune și descântec, Ave Mariile și vechile ei incantații, împotriva ființelor întunecate venite de pe lumea cealaltă.
Noaptea i se păru mai puțin neagră atunci când privi afară și spre răsărit se ivi pe cer un fulger, jos, aproape de linia orizontului, acolo unde avea să răsară luna. Și, coborându-și privirea, putea să vadă țigara celui ce rămăsese de pază.
Kino se furișă tiptil ca o șopârlă în josul umărului neted al stâncii. Își întorsese legătura de la gât în așa fel încât cuțitul să-i atârne pe spate și să nu se lovească de piatră. Degetele lui rășchirate se agățau de munte, iar degetele de la picioarele goale se sprijineau pe piatră, și până și pieptul și-l lipise de ea ca să nu alunece. Căci orice sunet, o pietricică rostogolindu-se, o alunecare a corpului pe stâncă ar fi trezit pe cei ce pândeau jos. Orice sunet care nu era al nopții i-ar fi trezit. Dar noaptea nu tăcea; broscuțele de copac care trăiau în preajma izvorului fremătau ca niște păsări și sunetul metalic și strident al cicadelor (Insectă homopteră din genul Cicada, cu corpul scurt și gros, cu capul mare și cioc ascuțit; masculul emite un țârâit caracteristic) umplea crăpătura muntelui. Iar în mintea lui Kino suna propria sa muzică, muzica dușmanului, joasă și pulsândă, aproape adormită. Dar Cântecul Familiei devenise sălbatic și ascuțit, tot atât de felin ca un mârâit de femelă puma. Cântecul Familiei se trezise acum la viață și-l conducea tot mai jos, spre dușmanul întunecat. Aspra cicadă părea să preia melodia și broscuțele de copac, fremătând, strigau mici frânturi din ea.
Iar Kino se strecura pe fața netedă a muntelui, tăcut ca o umbră. Un picior gol se mișca câțiva centimetri și degetele pipăiau piatra și se agățau de ea; celălalt picior se mișca și el câțiva centimetri; apoi palma unei mâini cobora puțin, și apoi cealaltă mână, până când întregul trup, fără să pară că se mișcă, se mișca. Gura lui Kino era deschisă astfel încât nici măcar răsuflarea să nu i se audă, căci știa că poate fi văzut. Dacă cel care stătea de strajă, simțind mișcare, ar fi privit pata întunecată de pe stâncă — care era a trupului său — l-ar fi zărit. Kino trebuia să se miște atât de încet, încât să nu atragă privirea omului. Îi luă mult timp să ajungă jos și să se ghemuiască în spatele unui palmier pitic. Inima îi bătea să-i spargă pieptul, iar mâinile și fața îi erau asudate. Se ghemui și trase aer adânc în piept, să se liniștească.
Acum nu-l mai despărțeau de dușman decât douăzeci de pași și încerca să-și amintească înfățișarea pământului. Era acolo vreo piatră de care se putea poticni în graba lui? Își frecă picioarele ca să și le dezmorțească și văzu că mușchii îi tresar după lunga încordare. Apoi privi cu teamă spre răsărit. În câteva clipe avea să răsară luna, iar el trebuia să atace până atunci. Vedea silueta omului de pază, dar pe cei doi care dormeau erau prea jos ca să-i poată zări. Pe cel de strajă trebuia să-i găsească — și încă foarte repede și fără ezitări. Încet, își trecu legătura cu amuleta peste umeri și desfăcu lațul din jurul plăselelor cuțitului cel mare.
Fu însă prea târziu, căci în timp ce se ridica, marginea argintie a lunii alunecă pe orizontul dinspre răsărit, iar Kino se cufundă din nou în tufișul său.
Era o lună bătrână și ciobită, care arunca însă o lumină tăioasă și o umbră tăioasă în deschizătura muntelui, iar acum Kino putea să vadă silueta paznicului așa cum stătea așezat pe micuța plajă din apropierea bazinului. Omul privi lung luna, iar apoi își aprinse o altă țigară, iar chibritul îi lumină fața întunecată preț de o clipă. Nu mai putea să aștepte acum; când paznicul își va fi întors capul Kino trebuia să sară. Picioarele era la fel de încordate ca niște arcuri.
Și atunci, de deasupra sa, veni un plânset murmurat. Omul își întoarse capul, iar apoi se ridică în picioare; și unul dintre cei care dormeau tresări, se trezi și întrebă încet:
— Ce e?
— Nu știu, spuse cel ce rămăsese de strajă. Seamănă cu un plânset aproape omenesc — plânsetul unui copil.
Cel care dormise spuse:
— Nu poți știi sigur. O fi vreo cățea coiot care fată. Am auzit odată un pui de coiot care plângea ca un copil.
Sudoarea curgea broboane pe fruntea lui Kino și-i cădea în ochi arzându-i. Plânsetul se auzi din nou și paznicul se uită în susul dealului către grota întunecată.
— O fi un coiot, spuse el, și Kino auzi zgomotul aspru cu care-și încărca pușca.
— Dacă-i un coiot, asta o să-l facă să tacă, spuse omul în timp ce ridică pușca.
Kino se afla la jumătatea saltului atunci când pușca explodă și împușcătura i se întipări în privire. Cuțitul său flutură și scârțâi în timp ce scobea. Mușcă din gât și din adâncul pieptului, și acum Kino devenise o mașină cumplită. Apucă pușca chiar în timp ce-și smulgea cuțitul ca să-l elibereze. Puterea și mișcările și iuțeala erau ale unei mașini. Se răsuci și crăpă capul celui care stătea jos ca și când ar fi fost un pepene. Al treilea bărbat fugi în patru labe, ca un crab alunecă în bazin și începu să se cațere înnebunit pe stânca pe care se prelingea apa. Mâinile și picioarele sale treierau în încâlceala de viță sălbatică, iar el se tânguia și bolborosea în timp ce încerca să urce. Dar Kino era acum ucigător și rece ca oțelul. Încet ridică pușca, tot fără grabă și-o potrivi și trase. Își văzu dușmanul prăvălindu-se în bazin și atunci Kino se îndreptă cu pași mari spre apă. În lumina lunii văzu niște ochi înnebuniți de groază și Kino ținti și trase chiar între ei.
Apoi Kino fu cuprins de neliniște. Se întâmplase ceva, un semnal încerca să-i străbată creierul. Broscuțele de copac și cicadele tăcuseră. Apoi mintea lui Kino se limpezi din încordarea aprinsă și recunoscu sunetul — plânsetul pătrunzător, gemut, care se ridica din grota săpată în coasta muntelui de piatră; era plânsetul morții.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!