Intrară în cetate. Probabil că cineva îi semnalase de îndată sosirea aceea comandantului garnizoanei, adică domnului de Toiras, vechi frate de arme al bătrînului Pozzo. Avură loc multe îmbrățișări și o primă plimbare pe bastioane.
"Dragă prietene", zicea Toiras, "din registrele de la Paris rezultă că eu am în mînă cinci regimente de pedestrași de cîte zece companii fiecare, adică cu totul zece mii de fanți. Dar domnul de la Grange are numai cinci sute de oameni, Monchat două sute cincizeci, iar cu totul pot conta pe o mie și șapte sute de oameni fără cal. Mai apoi șase companii de cavalerie ușoară, patru sute de oameni cu totul, chiar dacă-s bine echipați. Cardinalul știe că am mai puțini oameni din ăștia, dar susține că am trei mii opt sute. Eu îi scriu dîndu-i dovezi împotrivă și Eminența sa se preface că nu înțelege. A trebuit să recrutez un regiment de italieni cît s-a putut mai buni, corsicani și monferrini, dar, dacă-mi dai voie, nu-s buni luptători, și închipuie-ți că a trebuit să poruncesc ofițerilor să-i pună într-o companie separată pe valeții lor. Oamenii domniei tale or să se adauge regimentului italian, la ordinele căpitanului Bassiani, care-i un bun om de arme. l-l vom trimite și pe tînărul De la Grive, să meargă la luptă, înțelegînd bine ordinele. Cît despre domnia ta, dragă prietene, o să te alături unui grup de gentilomi viteji care au sosit la noi din voința lor, ca și domnia ta, și care fac parte din suita mea. Domnia ta cunoști țara și poți să-mi dai sfaturi bune".
Jean de Saint-Bonnet, senior de Toiras, era înalt, brunet și cu ochii albaștri, în plină vigoare la cei patruzeci și cinci de ani ai săi, repede la mînie, însă generos și înclinat să-i treacă repede, cu apucături cam brutale, dar la urma urmei afabil, chiar și cu soldații. Se distinsese ca apărător al insulei Ré în războiul contra englezilor, dar lui Richelieu nu-i era simpatic, și nici la curte se pare. Prietenii lui șopteau despre un dialog al lui cu cancelarul de Marillac, care-i aruncase cu dispreț că se puteau găsi două mii de gentilomi în Franța, capabili să conducă tot așa de bine lucrurile în insula Ré, iar el i-o întorsese că se găseau alți patru mii capabili să țină sigiliile mai bine decît Marillac. Ofițerii lui îi mai atribuiau și altă vorbă de duh (care, după alții, aparținea însă unui căpitan scoțian): într-un consiliu de război din La Rochelle, părintele Joseph, care nu era altul decît faimoasa eminență cenușie, și se dădea mare strateg, pusese degetul pe o hartă spunînd: "Vom trece rîul pe aici", iar Toiras obiectase cu răceală: "însă, prea sfinte părinte, degetul vostru nu-i un pod."
"Asta-i situația, cher ami", spuse Toiras, continuînd să vorbească în timp ce parcurgeau gradenele fortificației și arătînd în jurul său. "Teatru-i splendid, iar actorii sînt ăi mai prima din cele două imperii și din multe feude: avem în față și un regiment florentin, și încă comandat de un Medici. Noi ne putem încrede în Casale, înțeles ca oraș: castelul, din care controlăm partea dinspre fluviu, e o fortăreață pe cinste, fiind apărat de un șanț strașnic, iar la ziduri am ridicat un val de pămînt care le va permite apărătorilor să-și facă datoria. Citadela are șaizeci de tunuri și bastioane în toată regula. Sînt slabe în cîteva locuri, dar le-am întărit cu posturi în formă de semilună și cu baterii. Toate astea-s foarte bune ca să reziști la un asalt frontal, însă Spinola nu-i un novice: uită-te la forfota aceea de jos, se pregătesc să facă galerii de mină, și cînd vor ajunge cu ele aici, dedesubt, va fi ca și cum am fi deschis porțile. Ca să împiedicăm lucrările, va trebui să coborîm în cîmp deschis, însă acolo sîntem mai slabi. Și îndată ce dușmanul o să-și aducă mai în față tunurile acelea, o să înceapă să tragă asupra orașului, și aici intră în joc umoarea tîrgoveților din Casale, în care mă încred foarte puțin. Pe de altă parte, îi înțeleg: țin mai mult la salvarea orașului lor decît la domnul de Nevers și încă nu s-au convins dacă-i cazul să moară pentru culorile Franței. O să trebuiască să-i facem să înțeleagă că și cu principele de Savoia, și cu spaniolii și-ar pierde libertățile lor, iar Casale n-ar mai fi o capitală, ci ar deveni o fortăreață oarecare, cum e Susa, pe care Savoia e gata s-o vîndă pentru un pumn de scuzi. În rest, o să improvizăm, altfel n-ar mai fi o comedie în stil italian. Ieri am ieșit cu patru sute de oameni către Frassineto, unde tocmai se îmbulzeau imperialii și ăia s-au retras. Dar pe cînd eu aveam de furcă acolo, niște napolitani s-au instalat pe dealul de colo, exact de partea opusă. Am pus să-i bată cu artileria vreo cîteva ceasuri și cred că i-am tocat bine, dar nu au plecat. Cine a cîștigat pe ziua de ieri? Jur pe Domnul nostru Isus Hristos că nu știu, și nici Spinola n-o știe. Însă știu ce-o să facem mîine. Vezi căsuțele alea de pe cîmp? Dacă le-am avea sub control, am ține sub tirul nostru multe posturi inamice. O iscoadă mi-a spus că sînt pustii, iar ăsta-i un bun motiv să ne temem că se ascunde cineva în ele - tînărul meu domn Roberto, nu-ți lua figura aceea disprețuitoare și învață, rogu-te, teorema întîi, că un comandant de ispravă cîștigă o bătălie folosindu-se bine de iscoade și, teorema a doua, că o iscoadă, dat fiind că-i un trădător, nu stă la gînduri să-l trădeze pe cel ce-o plătește ca să-i trădeze pe ai săi. În orice caz, mîine infanteria o să se ducă să ocupe casele acelea. Decît să ții trupele să mucezească între ziduri, mai bine să le expui focului, fiindcă-i o școală bună. Nu fremăta de nerăbdare, domnule Roberto, n-o să fie asta ziua domniei tale: însă poimîine regimentul lui Bassiani va trebui să treacă Padul. Vezi zidurile acelea de colo? Sînt o parte dintr-un fortuleț pe care începuserăm să-l construim înainte ca să sosească ăștia. Ofițerii mei nu-s de acord, însă cred c-ar fi bine să ni-l luăm înapoi înainte să-l ocupe imperialii. E nevoie să-i ținem sub tirul nostru în cîmpie, așa încît să-i sîcîim și să întîrzie construirea galeriilor, în fine, o să fie glorie de-ajuns pentru toți. Iar acum haidem la cină. Asediul e la început și încă nu ne lipsesc proviziile. Abia mai tîrziu o să mîncăm șobolanii".



3.
Saraiul cu Minunății

Să scape el din asediul de la Casale, unde pînă la urmă, cel puțin, nu trebuise să mănînce șobolani, ca să urce apoi la bordul lui Daphne, unde poate că șobolanii aveau să-l mănînce ei pe el... Meditînd plin de temeri la acest contrast izbitor, Roberto se pregătise în cele din urmă să exploreze locurile acelea în care cu o seară înainte auzise venind pînă la el zgomote nedeslușite.
Hotărîse să coboare prin castelul de la pupă, iar dacă totul ar fi fost ca pe Amarilli, știa că trebuia să găsească vreo duzină de tunuri pe cele două laturi și saltelele de paie sau hamacele marinarilor. Pătrunse, din încăperea timonei, în cea de dedesubt, străbătută de bara ce se legăna cu un scîrțîit ușor, și ar fi putut ieși imediat pe ușa care dădea sub punte. Dar, ca și cum voia să se familiarizeze mai întîi cu zonele mai adînci înainte de a-și înfrunta dușmanul necunoscut, printr-un chepeng coborîse și mai jos, unde în mod obișnuit ar fi trebuit să se afle alte provizii. Însă acolo găsise aranjate cu mare economie de spațiu culcușuri pentru vreo duzină de oameni. Deci cea mai mare parte a echipajului dormea acolo jos ca și cum restul ar fi fost păstrat pentru alte trebuințe. Culcușurile se aflau în ordine perfectă. Dacă fusese deci epidemie acolo, pe măsură ce murea vreunul, cei rămași în viață le aranjaseră la loc după toate regulile, ca să le poată spune celorlalți că nu s-a întîmplat nimic... Dar la urma urmei, cine spusese că marinarii erau morți, și chiar toți? Și încă o dată gîndul acela nu-i dădea pace: ciuma, care omoară întregul echipaj, e un fapt natural, după unii teologi uneori e providențial; dar vreo întîmplare care să pună pe fugă același echipaj, și încă lăsînd vasul în ordinea aceea a lui cu totul nenaturală, putea fi cu mult mai îngrijorătoare. Poate că explicația se afla sub punte, trebuia să-și facă curaj. Roberto urcase din nou și deschisese ușa care dădea spre locul temut.
Înțelesese abia acum rostul acelor grătare largi care se deschideau în covertă. Prin această prevedere spațiul de sub punte fusese transformat într-un soi de naos, luminat printre gratiile acelea de lumina zilei, acum deplină, ce cădea pieziș, încrucișîndu-se cu cea care venea de la saborduri, luînd o culoare cam ca fildeșul de la tunuri.
La început Roberto nu zări altceva decît fîșii de soare, în care se vedeau agitîndu-se nenumărați corpusculi, și cum îi văzu, nu putu să nu-și amintească (și ce se mai întinde el la vorbă punînd la bătaie amintiri docte ca s-o facă pe Doamna lui să se minuneze, în loc să se mărginească să povestească) cuvintele cu care Canonicul de Digne îl poftea să observe căderile de lumină ce se răspîndeau în bezna unei catedrale, însuflețindu-se înlăuntru-le de o mulțime de monade, de semințe, de naturi indisolubile, de stropi de tămîie masculină ce se spărgeau spontan, atomi primordiali încleștați în lupte, în bătălii, în încăierări de escadroane, cu întîlniri și despărțiri nenumărate ― dovadă evidentă a alcătuirii înseși a universului ăstuia al nostru, care nu-i compus din altceva decît din corpuri prime ce furnică în gol.
Imediat după asta, aproape ca să-i confirme că toată creatura nu-i altceva decît opera acelui dans de atomi, avu impresia că se află într-o grădină și își dădu seama că, de cum intrase acolo, fusese asaltat de o mulțime de miresme cu mult mai puternice decît acelea care mai înainte ajunseseră pînă la el dinspre țărm.
O grădină, un fel de pomet acoperit: iată ce anume creaseră oamenii dispăruți de pe Daphne în zona aceea, ca să ducă cu ei în patrie flori și plante din insulele pe care tocmai le explorau, făcînd în așa fel ca soarele, vînturile și ploile să le ajute să supraviețuiască. Roberto nu putea spune dacă micul vas putea sau nu să păstreze luni de zile de călătorie comoara aceea silvestră, sau dacă prima furtună n-avea s-o otrăvească cu sărătură, dar ,cu siguranță, faptul că natura aceea era încă vie confirma presupunerea ― ca și în cazul mîncării ― că rezerva fusese făcută de curînd.
Flori, arbuști, arbori pitici fuseseră transportați cu rădăcinile și cu pămîntul lor, și aranjați în cutii și lăzi de factură improvizată. Dar multe dintre cutiile acelea se dărăpănaseră, pamîntul se vărsase pe jos formînd între ele un strat umed în care acum se înfipseră lujerii altor plante, încît părea că te afli într-un Eden ce lăstărea chiar din podelele lui Daphne.
Soarele nu mai era așa de puternic încît să supere ochii lui Roberto, dar era de ajuns ca să poată scoate la iveală culorile frunzișului și să facă să se deschidă primele flori. Privirea lui Roberto se oprea pe două foi care mai întîi i se păruseră ca o coadă de rac, din care îmboboceau flori albe, apoi pe o altă frunză verde-crud care se forma un fel de jumătate de floare, dintr-o chită de jujube fildeșii.
Un damf neplăcut îl atrăgea către o ureche galbenă în care parcă se înfipsese un mic știulete, alături coborau niște ghirlande de cochilii de porțelan, albe ca zăpada și cu vîrful bătînd în roz, iar dintr-un alt ciorchine atîrnau niște pîlnii sau niște clopoței cu gura în sus, mirosind parcă sfios a mușchi. Văzu o floare de culoarea lămîii, pe care, în zilele următoare, avea s-o descopere cum se preschimba, pentru că devenea de culoarea caisei după-amiaza și roșu-închis la apusul soarelui, iar altele,șofranii în centru, decolorîndu-se într-o albeață lilială. Descoperi niște fructe brăzdate de riduri pe care n-ar fi îndrăznit să le atingă, dacă unul dintre ele, căzînd pe jos și desfăcîndu-se de copt ce era, n-ar fi dat la iveală o roșeață de granat. Îndrăzni să guste din altele și le judecă mai mult cu limba cu care vorbim decît cu cea cu care gustăm, fiindcă le definește ― pe unul burdufior de miere, mană închegată-n rodnicia ramului ei, juvaier de smarald plin cu rubinele cele mai mărunțele. Însă eu, citind printre rînduri, aș îndrăzni să spun că descoperise ceva foarte asemănător cu un smochin.
Nici una dintre florile sau fructele acelea nu-i era cunoscută, fiecare părea născută din fantezia unui pictor care ar fi vrut să violeze legile naturii ca să inventeze neverosimilități convingătoare, frînturi de delicii și minciuni minunate la gust: ca de pildă corola aceea acoperită ca de o catifea alburie ce țîșnea dintr-un pămătuf de pene viorii, sau nu, o primulă spălăcită ce dezvelea un apendice obscen, sau o mască ce parcă acoperea un chip sur sub niște bărbi de capră. Cine putuse să scornească arbustul acesta cu foile pe o parte verde-închis, cu ornamente primitive roșu-gălbui, iar pe partea cealaltă roșii ca flacăra, garnisite pe margine cu frunze de un verde crud ca mazărea, cărnoase și aduse în formă de ghioc încît mai purtau în ele apa de la ultima ploaie?
Captivat de farmecul locului, Roberto nu se întreba de la ce ploaie mai păstrau frunzele apă, din moment ce de trei zile cel puțin, nu plouase în mod sigur. Miresmele ce-l îmbătau îl făceau să creadă că-i cu putință orice vrajă.
I se părea natural ca un fruct muced și holbat să miroasă a brînză fermentată, iar un fel de rodie violacee, cu o gaură la capăt, cînd o scuturai, să lase să se audă înlăuntru-i o sămînță dănțuitoare, ca și cum nu de o floare era vorba, ci de o jucărioară, nici nu se uimea de o floare în formă de ghimpe, cu fundul dur și rotunjit. Roberto nu mai văzuse niciodată un palmier plîngător, de parc-ar fi fost salcie, dar îi stătea în față, cumpănindu-se pe rădăcini multiple pe care se înălța un trunchi ce ieșea dintr-o tufă compactă, în timp ce frunzele acelei plante menită plînsului se plecau istovite de propria-le bogăție florală. Roberto nu văzuse, iarăși, vreun tufiș care să dea foi așa de late și de cărnoase, întărite de o nervură centrală ce părea de fier, ca niște farfurii și tăvi gata de servit, în timp ce alături mai creșteau niște frunze în chip de linguri răscroite cu îndemînare.
Neștiind bine dacă se preumbla printr-o pădure mecanică sau printr-un paradis pămîntesc, Roberto se-nvîrtea prin Edenul acela care-l chema cu miresme aiuritoare.
Cînd însă îi povestește Doamnei despre asta, va vorbi de rustice frenezii, de năzăriri ale grădinilor, de protei frunzoși, de cedri (cedri?) înnebuniți de blîndă furoare... Sau o va retrăi ca pe o peșteră plutitoare plină de automate înșelătoare, din care, încins cu sfori amarnic răsucite, ieșea fanatic vreun cotor de hrean, vlăstar umflat de prin barbara sihlă... Va scrie despre opiul simțurilor, de un tîrcol de elemente putregăite ce, închegîndu-se-n esențe impure, îl dusese pînă la antipozii încumetării.
La început atribuise acelui cîntec care venea de pe insulă, impresia că niște glasuri învăluite în pene se făceau auzite printre flori și plante: dar deodată i se făcu pielea de găină la trecerea unui liliac care aproape îi atinse fața, și îndată după asta trebui să sară într-o parte ca să evite un șoim, ce se aruncase asupra prăzii doborînd-o cu o lovitură de plisc.
Pătrunzînd sub punte în timp ce auzea în depărtare păsările de pe Insulă, și convins că le mai auzea și acum prin deschizăturile chilei, Roberto auzi sunetele acelea dintr-o dată mult mai apropiate. Nu puteau veni de la țărm: alte păsări, așadar, nu prea departe, cîntau dincolo de plante dinspre proră, din direcția acelui fund de vas, de unde cu o noapte mai înainte auzise zgomotele.
I se păru, înaintînd, că sera aceea se termina la baza unui trunchi de stîlp înalt care perfora puntea superioară, apoi înțelese că ajunsese mai mult sau mai puțin în centrul vasului, pe unde catargul mare își trimitea nervurile pînă în părțile cele mai joase ale lui. Dar în momentul acela artificiul și natura erau pe punctul de a se confunda atît de tare, încît putem înțelege tulburarea eroului nostru. Asta și pentru că, tocmai în clipa aceea, nările lui începură să adulmece un amestec de izuri, de pămînt mucegăit și de miros animal, ca și cum, pe nesimțite, el trecea dintr-o grădină într-un staul.
Și trecînd dincolo de trunchiul catargului mare spre prova văzu și voliera.
Nu putu numi altfel mulțimea aceea de colivii din stinghii bătute în crengi solide ce țineau loc de suporturi, locuite de vietăți zburătoare ce căutau să ghicească răsăritul acela din care lor le venea doar un prinos de lumină și să răspundă cu glasuri răgușite semenelor lor care cîntau libere pe Insulă. Puse pe jos sau legănîndu-se atîrnate de gratiile punții, coliviile erau răspîndite prin acest al doilea naos ca niște stalactite și stalagmite, însuflețind o altă grotă a minunățiilor, în care vietățile dînd din aripi făceau să se legene coliviile, iar acestea se-ncrucișau cu razele soarelui, care creau un filfîit de culori înaripate, o fulguială de curcubee.
Dacă pînă în ziua aceea nu mai auzise niciodată cu adevărat păsările cîntînd, Roberto nu mai putea spune nici dacă mai văzuse vreodată, cel puțin unele atît de felurite, încît se întrebă dacă acestea erau așa cum le-a făcut natura, sau mîna unui artist le pictase și le împodobise pentru vreo pantomimă, sau pentru a închipui o oaste la paradă cu fiece pedestraș și călăreț învăluit în propriu-i stindard.
Pus în încurcătură ca Adam, n-avea alte nume pentru ele decît cele ale păsărilor din emisfera lui; uite un bîtlan, își zicea, un cocor, o prepeliță... Dar era ca și cum i-ai zice gîscă unei lebede.
Aici, niște prelați cu cozi albe ca de cardinali și cu ciocuri în formă de alambic, deschideau aripi de culoarea ierbii umplîndu-și cîte o gușă purpurie și descoperind un piept albastru-deschis, psalmodiind aproape omenește, dincolo o mulțime de cete se foiau în mare turnir încercînd să ia cu asalt cupolele prea joase care le mărgineau arena, printre țîșniri de fulgere chinuitoare și tăișuri roșii și galbene, ca niște drapele pe cafe un stegar le-ar fi azvîrlit și le-ar fi prins din zbor. Călăreți încordați cu picioare lungi și nervoase, într-un spațiu prea strîmt, nechezau indignați, cra-cra-cra, șovăind din cînd și cînd pe cîte un picior și privind neîncrezători în juru-le, vibrîndu-și moțurile de pe capetele întinse înainte... Singur într-o colivie construită pe măsura-i, un mare căpitan, cu mantie azurie, cu haina-i strimtă pînă la genunchi, roșu carmin ca și ochii și cu un panaș de albăstrele pe coif, scotea un geamăt de porumbel. Într-o colivie mică de alături, trei cătane de rînd stăteau jos, lipsite de aripi, ca niște șomoioage săltărețe de lînă noroioasă, cu niște boticuri ca de șoarece, cu mustăți la rădăcina ciocurilor lor lungi și întoarse cu care micii monștri adulmecau ciugulind larvele întîlnite în cale... Într-o colivie ce se lungea ca un maț cu ochiuri mari, o barză mică cu picioare ca morcovul, cu pieptul ca apa mării, aripile negre și ciocul vinețiu, se plimba șovăind urmată de cîțiva boboci în șir indian și, acolo unde i se termina cărarea, croncănea nemulțumită, mai întîi îndîrjindu-se să rupă ceea ce credea ea că-i doar vreo împletitură de cîrcei, oprindu-se apoi și făcînd cale-ntoarsă, cu progeniturile-i ce nu știau cînd trebuie să-i meargă în față și cînd în spate.
Roberto era împărțit între ațîțarea descoperirii, mila pentru prizonierii aceia, dorința de a deschide cuștile și de a-și vedea catedrala deschisă de acei heralzi ai unei armate a aerului, ca să-i cruțe din asediul la care Daphne, la rîndu-i asediată de alți semeni ai lor din afară, îi obliga. Crezu că le era foame și văzu că prin colivii se mai zăreau doar niște fărîmituri de hrană, iar vasele și căușele care trebuiau să aibă apă în ele erau goale. Dar descoperi alături de colivii niște saci cu grăunțe și pește uscat, pregătite de cei ce vroiau să ducă prada aceea în Europa, căci o corabie nu umblă pe mările din îndepărtatul sud fără să aducă mărturii despre lumile respective la curțile regale sau la cademii.
Pășind mai încolo, găsi și o despărțitură făcută din scînduri, cu vreo duzină de păsări ce rîcîiau, pe care le categorisi în specia galinaceelor, chiar dacă la el acasă nu văzuse unele cu penele ca acestea. Și ele păreau flamînde, însă găinile depusesera șase ouă (și sărbătoreau evenimentul ca toate suratelor lor din lumea asta).
Roberto luă îndată unul, îl găuri cu vîrful cuțitului, și îl sorbi cum obișnuia încă de copil. Apoi și le puse pe celelalte în poala cămășii, și ca să le răsplătească pe mame și pe foarte rodnicii tați care-l fixau încruntîndu-se nevoie mare și scuturîndu-și gușile, împărți apă și mîncare; și făcu așa colivie cu colivie, întrebîndu-se ce providență îl adusese pe Daphne tocmai cînd vietățile erau la capătul puterilor. Trecuseră de acum două nopți de cînd era el pe corabie și probabil cineva se îngrijise de voliere cel mult cu o zi înainte de sosirea lui. Se simțea ca un invitat care ajunge el, e adevărat, cam tîrziu la un banchet, însă exact cînd ultimii oaspeți abia au plecat, iar mesele n-au fost încă strînse.
Dealtfel, își spuse, faptul că înainte a fost cineva aici, iar acum nu mai este, e lămurit. Că a fost cu o zi sau cu zece înainte de sosirea mea, asta nu-mi schimbă cu nimic soarta, cel mult o face și mai de rîs: naufragiind cu o zi mai înainte, aș fi putut să mă alătur marinarilor de pe Daphne, oriunde s-or fi dus ei. Sau poate că nu, aș fi putut să mor cu ei, dacă-s morți. Scoase un oftat (cel puțin nu era vorba de șobolani) și trase concluzia că avea la dispoziție și pui de găină. Se gîndi iar la ideea lui de a da drumul bipedelor de rasă mai nobilă, dar conveni că, dacă exilul său avea să dureze mult timp, s-ar fi putut dovedi și ele bune de mîncat. Frumoși și pestrițați erau și hidalgii aceia din fața orașului Casale, gîndi el, și totuși noi trăgeam în ei, iar dacă asediul ar mai fi durat, am fi ajuns să-i și mîncăm. Cine a fost soldat în războiul de treizeci de ani (zic eu așa, însă cei ce-l trăiau pe atunci nu-l numeau astfel, și poate nici nu înțelesesera că era vorba de un singur război lung în care cînd și cînd cineva mai semna cîte o pace), a învățat să fie tare de cuget.



4.
Fortificarea dată la iveală

De ce oare Roberto evocă iarăși Casale ca să-și descrie primele lui zile pe corabie? Sigur, e ― aici gustul asemănării: asediat atunci, asediat și de data asta, dar de la un om din veacul său am cere ceva mai mult. La o adică, din similaritatea asta, îl puteau fascina diferențele, rodnice în antiteze subtile: în Casale intrase din voia lui, pentru ca alții să nu intre, iar pe Daphne fusese aruncat și nu aștepta decît să plece. Dar aș spune mai curînd că, pe cînd trăia o întîmplare plină de penumbre, el relua firul unor peripeții țesute dintr-un vălmășag de fapte trăite la lumina soarelui, așa încît zilele înfocate ale asediului, pe care memoria i le restituia, să-l despăgubească pentru preumblarea aceea fără rost. În prima parte a vieții lui, Roberto avusese numai două perioade în care învățase ceva despre lume și despre modul de a viețui în ea, vreau să zic cele cîteva luni ale asediului și anii petrecuți la Paris: acum trăia cea de a treia etapă de formare, poate și ultima, la sfîrșitul căreia maturitatea avea să coincidă cu dispariția, și căuta să ghicească mesaju-i tainic văzînd trecutul ca pe-o figură a prezentului.
Casale fusese la început o poveste cu multe ieșiri la luptă. Roberto o istorisește Doamnei, transfigurînd, voind parcă să spună că, fiind el incapabil să-i ia cu asalt fortăreața imaculată ca neaua, atinsă dar nu și mistuită, de soarele dublu și arzător al ochilor lui, la flacăra altui soare fusese totuși în stare să se ia la luptă cu cei ce-i asediau citadela din Monferrato.
În dimineața de după sosirea celor din Griva, Toiras trimisese cîțiva ofițeri izolați, cu carabinele pe umăr, să observe ce anume instalau napoletanii pe colina cucerită cu o zi înainte. Ofițerii se apropiaseră prea mult, urmase un schimb de focuri, și un tînăr locotenent din regimentul Pompadour fusese ucis. Tovarășii săi îl aduseseră înapoi între ziduri, iar Roberto văzuse primul mort căzut în luptă din viața lui. Toiras hotărîse să ocupe casele acelea despre care fusese vorba cu o zi mai înainte.
Se putea urmări bine de pe bastioane înaintarea a zece oameni cu muschete care, la un moment dat, se împărțiseră în două ca să înconjure ca un clește prima casă. De pe ziduri porniră ghiulele de tun ce trecură pe deasupra capetelor lor și ajunseră să distrugă acoperișul casei: ca un roi de gîndaci ieșiră din ea cîțiva spanioli și-o rupseră la fugă. Mușchetarii îi lăsară să fugă, luară în stăpînire casa, se baricadară în ea și începură un foc împrăștiat spre colină.
Era potrivit ca operația să se repete și cu celelalte case: se vedea acum pînă și de pe bastioane că napoletanii începuseră să sape tranșee îngrădindu-le cu fascii de nuiele și cu gabioane. Dar acestea nu mărgineau colina, ci se întindeau spre cîmpie. Roberto află că așa se începea construirea unor galerii de mină. Odată ajunse la ziduri, aveau să fie apoi înfundate, în ultima clipă, cu butoaie de pulbere. Trebuiau să-i împiedice permanent ca săpăturile să nu înainteze în așa măsură ca apoi să continue pe sub pămînt, altfel, din momentul acela, dușmanii puteau să lucreze la adăpost. Tot jocul era ăsta: să prevină de afară și în cîmp deschis construirea galeriilor, și să sape galerii de contramină, pînă ce avea să sosească armata de sprijin, și atîta timp cît ar fi durat proviziile și munițiile. Într-un asediu nu-i nimic altceva de făcut; le strici celorlalți socotelile și aștepți.
În dimineața următoare, așa cum făgăduiseră, veni rîndul micului fort. Roberto se pomeni strîngîndu-și pușca în mîini într-un pîlc de oameni fără căpătîi care, pe-acolo pe la Lu, la Cuccaro sau la Odalengo n-aveau chef să muncească, și de corsicani morocănoși, înțesați în bărci ca să treacă Padul, după ce două companii franceze atinseseră deja celălat mal. Toiras cu suita lui supraveghea de pe malul drept, iar bătrînul Pozzo îi făcu fiului un semn de salut, mai întîi din mînă, un "du-te, curaj", apoi ducînd arătătorul la pleoapa de jos ca să-i spună "cască ochii!"
Cele trei companii își făcuseră tabăra în micul fort. Construcția nu era gata pe deplin, iar parte din lucrările terminate se prăbușiseră. Trupa își petrecu ziua umplînd golurile din zidărie, dar fortulețul era bine apărat de un șanț, dincolo de care fură trimise cîteva sentinele. La căderea nopții, cerul era așa de luminat încît sentinelele trăgeau a somn, iar ofițeri nu credeau nici ei c-ar fi posibil vreun atac. Însă la un moment dat se auziră zgomote de trăgaci și se văzură apărînd călăreții spanioli.
Roberto, pus de căpitanul Bassiani să stea în spatele unor baloturi de paie ce umpleau o spărtură a zidului împrejmuitor, nu pricepu deîndată ce anume se petrecea: fiece cavalerist avea în spate pe cal un om cu muschetă și, cum ajunseră aproape de șanț, caii începură să-i dea roată în cerc în timp ce mușchetarii trăgeau eliminînd puținele sentinele, apoi fiece mușchetar sărise de pe crupa cailor dîndu-se rostogol în șanț. În timp ce cavaleriștii se așezau în semilună în fața intrării, obligîndu-i pe apărători să se adăpostească printr-un foc strîns, mușchetarii ajungeau nevătămați la poartă și la spărturile mai puțin apărate.
Compania italiană, care era de gardă, își descărcase armele și apoi se împrăștiase cuprinsă de panică, iar pentru asta avea să fie multă vreme defăimată, însă nici comapaniile franceze nu putură face ceva mai bun. Între începutul atacului și escaladarea zidurilor trecură doar cîteva minute, iar oamenii fuseseră surprinși de atacatori, acum intrați în incintă, cînd nici n-apucaseră să-și ia armele.
Dușmanii, profitînd că-i luaseră fără veste, îi masacrau acum pe cei de la intrare, și erau atît de numeroși încît, în timp ce unii se grăbeau să-i culce la pămînt pe apărătorii aflați încă în picioare, alții se aruncau să-i prade pe cei căzuți. Roberto, după ce trăsese asupra mușchetarilor, pe cînd își reîncărca cu greu pușca, fusese surprins de asaltul cavaleriștilor iar copitele unui cal ce-i trecea deasupra capului prin spărtură îl îngropaseră printre dărîmăturile baricadei. A fost un noroc: apărat de baloturile căzute, scăpase de acea primă ciocnire mortală, iar acum, trăgînd cu ochiul din ascunzișul său de paie, vedea cu groază dușmanul dînd ultima lovitură celor răniți, tăind vreun deget ca să scoată un inel sau o mînă pentru vreo brățară.
Căpitanul Bassiani, ca să spele rușinea oamenilor săi care fugeau, rămăsese să se bată cu curaj, dar fu înconjurat și trebui să se predea. Cei de la fluviu își dăduseră seama că situația era crtitică, iar colonelul La Grange, care abia părăsise micul fort după o inspecție întorcîndu-se la Casale, încerca să sară în ajutorul apărătorilor, ținut pe loc de ofițerii săi, care-l sfătuiau să ceară mai bine întăriri din oraș. De pe malul drept porniră alte bărci, în timp ce, deșteptat chiar atunci din somn, sosea în galop Toiras. Înțeleseră în scurt timp că francezii erau înfrînți și singurul lucru rămînea să-i ajute, cu tiruri de acoperire pe cei scăpați cu viață, să ajungă înapoi la fluviu.
În vălmășagul ăsta îl văzură pe bătrînul Pozzo care trepăda făcînd drumul între statul major și locul unde acostau bărcile și căutîndu-l pe Roberto printre fugari. Cînd fu aproape sigur că nu mai erau bărci de sosit, fu auzit scoțînd un "Dare-ar sfinții!" Și, ca unul care cunoștea bine toate cotloanele fluviului, și dîndu-i de rușine pe cei care se omorîsera pînă atunci vîslind, alesese un loc din dreptul unei insulițe și-și îndemnase calul în apă, dînd pinteni. Trecînd printr-un vad, fu pe celălalt mal fără ca măcar calul lui să înoate, și se repezi ca ieșit din minți, cu spada ridicată, spre fortuleț.
Un grup de mușchetari inamici îi tăie calea pe cînd tocmai se albea de ziuă și fără să priceapă cine era atacantul acela răzleț: trecu peste ei scoțînd din luptă mai bine de cinci inși cu lovituri sigure, se ciocni de doi călăreți, își puse calul în două picioare, se aplecă într-o parte evitînd o lovitură și brusc se îndreptă făcînd cu spada un cerc prin aer: primul adversar se abandonă în șa cu mațele curgîndu-i de-a lungul cizmelor, pe cînd calul fugea; al doilea rămase cu ochii ieșiți din orbite, cătîndu-și o ureche care, încă lipită de obraz, îi atîrna sub bărbie.
Pozzo ajunsese lîngă fort și atacatorii, ocupați cu jefuitul ultimilor fugari loviți pe la spate, nu băgară de seamă nici măcar dincotro venea. Intră în împrejmuire strigîndu-și cu voce tare fiul, răsturnă încă patru oameni făcînd tot timpul un fel de morișcă cu spada și dînd în toate punctele cardinale; Roberto, țîșnind din paie, îl văzu de departe, și înainte de tatăl său, îl recunoscu pe Pagnufli, calul părintesc cu care se juca de ani de zile. Își vîrî două degete în gură și scoase un șuierat pe care animalul îl cunoștea bine, fiindcă într-adevăr se încordase ciulind urechile, și ducîndu-l pe taică-său spre spărtura aceea. Pozzo îl văzu pe Roberto și strigă: "Acolo te-ai băgat? Urcă, nătărăule!" Și pe cînd Roberto săltă în crupa calului apucîndu-l de mijloc, zise: "La dracu, tu niciodată nu ești unde-ar trebui să fii". Apoi, îndemnîndu-l pe Pagnufli, se aruncă în galop către fluviu.
În clipa aceea unii dintre jefuitori băgară de seamă că omul acela nu avea ce căuta acolo și începură să strige arătînd spre el. Un ofițer cu platoșa bine strînsă, urmat de trei soldați, încercă să-i taie drumul. Pozzo îl văzu, dădu să cotească, apoi trase frîul și exclamă: "Să juri că-i destinul!" Roberto privi în față și-și dădu seama că era spaniolul care-i lăsase să treacă cu două zile mai înainte. Își recunoscuse și el prada, și cu ochii strălucind, venea cu spada ridicată.
Bătrînul Pozzo își trecu repede spada în stînga, trase pistolul din centiron, înălță cocoșul și întinse brațul, totul cu o iuțeală atît de mare încît îl surprinse pe spaniol, care împins de avîntul său, ajunsese aproape sub el. Însă nu trase imediat. Își lăsă un răgaz ca să spună: "iartă-mă pentru pistol, dar fiindcă domnia ta porți platoșă, cred că am și eu dreptul..." Apăsă pe trăgaci și-l culcă cu un glonte tras în gură. Soldații, văzînd că a căzut căpetenia, o rupseră la fugă, iar Pozzo își puse pistolul la loc zicînd: "Hai să mergem, pînă nu-și pierd răbdarea... Dii, Pagnufli!"
Într-un nor de praf străbătură podișul și trecură fluviul împrăștiind stropi în jur, pe cînd de departe dușmanii își descărcau armele în spatele lor.
Ajunseră cu bine pe malul drept, în aplauzele tuturor. Toiras zise: "Très bien fait, mon cher ami", apoi către Roberto: "La Grive, astăzi toți au fugit și numai domnia ta ai stat pe loc. Vița bună se cunoaște. E păcat să mai stai în tovărășia aceea de lași. Vei trece în suita mea."