FLUVIATA
De Irimia Bălescu

Apariția sau dispariția orașului Fluviata de pe fața pământului era un fenomen firesc, aflarea momentului însă era o chestiune de șansă. Nu același lucru se poate spune despre excentricul inginer Grifo Grifonici care, consultând hărți astrologice si bucurându-se de o bună intuiție, nimeri la țanc drumul, în urma anunțului dat în ziare de autorități, în disperarea lor de a găsi pe cineva care să pună capăt acestei glisări, întrucât localnicii se săturaseră să nu știe de unde răsare soarele, iar păsările călătoare, dezorientate, mureau pe capete din cauza vifornițelor. Blestem sau binecuvântare, darul căutărilor zadarnice de comori îl facură pe inginer să vânture lumea, călare pe motocicleta sa, până ajunse în Fluviata unde erau semne aproape certe că i se va înfunda. Privit din văzduh, orașul părea rotund ca o monedă veche, aruncată la întâmplare pe plușul verzui spălăcit al ținutului, înconjurat de apa smântânoasă a morților care ardea leneșă .
Acesta este momentul în care îl găsim pe Grifo Grifonici bântuind de o bună bucată de vreme prin Fluviata, călare pe o rablă de motocicletă Ij căutându-l pe Pazvante Zoriță de la Gara Părsită despre care auzise că știe multe lucruri tainice. Era o arșiță de scâncea pământul sub cauciucuri. Venise încărcat cu hărți, instrumente de cartografiat și o duzină de nuiele de alun. Aparatura de depistat metale prețioase era înfășurată în piele de căprioară și fixată pe atașul motocicletei. Pentru a scurta căutările, intră în prima prăvălie din Piața Palatului Comunal unde o întâlni pe Iona Aluipazvante, ființă de o gingășie ieșită din comun care nu avea nici o legătură cu “mitologicul” personaj. Plină de amabilitate, fata îi arătă strada ce ducea spre Gara din afara orașului și dispăru în hățișul ulițelor mușcând dintr-un baton de halviță roz cu dungi galbene.
Pazvante îl primi și-l privi cu neîncredere, scuipând coji de semințe de floarea- soarelui, stând în fund pe un scăunel pe peronul gării, udând din când în când batista într-o găleată jegoasă pentru a se răcori. Avea o față de râs neterminată care se întregea de îndată ce zâmbetul îi fâlfâia pe obrajii supți, întotdeauna rași proaspăt. Orătăniile zburătăceau care încotro speriate de duduitul motocicletei. Pe genunchi ținea o pușcă de vânâtoare, iar un șoim mare cât un cocoș îndopat, cu căciulița din piele, inel argintiu prins în ghiara stângă, și pinteni oțeliți, șuerând se așeză și ciuguli dintr-un cotolan de carne împuțită pe care Pazvante îl ținea strâns înfipt în mănușa specială. Zăpușeala pleoștise parcă și fioroasa creatură.
- Îl cheamă Hrușciov, și-i place mielul la nebunie.
- Inginer Grifo Grifonici , se recomandă străinul.
- Mda,…. mormăi Pazvante.
Numai un capsoman își putea imagina că accesul în Fluviata se poate face oricum și oricând. Nu era și cazul domnului inginer Grifo Grifonici, aproape tânăr și plin de elan, care, în ciuda calităților sale excepționale, neputând accede la colcăiala bănoasă a Corpului Experților Tehnici, acceptă postul de evaluator al Băncii comerciale municipale, post liber în schemă după lamentabila poveste de dragoste dintre Alex Zoriță și Camelia Epaminonda.
- Nu puteam evita Gara Părăsită… (loc unde, între timp, dom’ Pazvante se specializase în rachiuri cu miros de mentă, cârnăciori pleșcoiți, chifteluțe usturoiate – astea pe gratis – de-ți ieșea iuțiala prin ochi, dacă e să ne luăm după popa Neag care, la deschiderea sezonului de vânătoare la iepure , mâncă la căcăreze de-astea și bău vin cu burta, până făcu hemoroizi) Crezi că-i fermecat locul ăsta?
- Nu bag mâna în foc, zise Pazvante. De ce sunt sigur, este că la Hanul
Roșu, în ciuda vremurilor, se spun multe povești. Păi uită-te matale la domn general Kamarenko, jidan de viță, care de mult putea să-și ia zboru’, cât e el dă citit , și tot mai vine p-acilea, intră în vorbă, cu unu’ cu altu’, alteori doar ascultă, trage cu urechea și dă doar din cap, fonfăind ceva într-o cutie neagră pe care o duce la gură, de-i zice remportofon, și-apoi pleacă în rosturile lui. Da' pe tine, mă’ băiete, cum de te-a adus pustia tocmai prin locurile astea, cu slujba… Mă bate gândul să investesc ceva în localu’ ăsta, să nu mai văd amărâtele alea de fete ale noră-mi cum se chinuie, în fugă, prin cabinele Tiruri-lor, prin mărăcinișuri… Deh, prostituția cade greu, dar și când te înalță…
După o astfel de introducere, Pazvante, care încuviință cu scepticism netrucat întreaga acțiune, î-l însoți pe Grifo Grifonici și se deplasară la sediul primăriei pentru a încheia afacerea, apoi inginerul cercetă împrejurimile, după ce se cază în localul gării. Era înalt, încă tânăr, cu barba acoperită cu țepi roșcați, cu o pălărie de fetru cu boruri largi, și un trenci negru, până-n pământ care ascundea sumedenie de hărți făcute suluri. Ochii verzi căutau amețitor un cui în care să-și agațe privirea. Te descumpănea!
După câteva zile, Pazvante își dezlegă limba și începu să-și dea cu părerea că în această problemă tot clenciul este Gara Părăsită, clădirea asta înecata în ceață. Ei bine , domn’e , este într-adevăr pustie și plină de duhurile celor care au locuit-o. Gara avea formă hexagonală și fusese, se pare, conac boieresc care aparținuse familiei Flavius, întemeietori ai orașului și stăpâni ai ținutului. Sala mare de așteptare, altădată salon luxos de bal, era pavată cu mozaic roșu, iar în mijloc se lățea o roză a vânturilor bătută în pietricele verzi - sidefate. Punctele cardinale erau simbolizate prin însemne ciudate pe care Grifo Grifonici nu le putea decripta : poate că fostul general Kamarenko să fi știut ceva…Deasupra gării se înălța un turnuleț, inițial foișor de observație al ținutului, în care fusese montat ceasul gării pe care Pazvante îl repara si care gângurea, la ora exactă, începutul melodiei "Zaraza".
În acele vremuri la conac erau invitați la chermeze marele cântăreț Cristian Vasile și Zaraza, veniți din cotloanele Bucureștilor , față de care boier Flavius făcu o pasiune deșănțată. Conacul răsuna de zaiafeturi, în special în preajma marilor sărbători când artistul, purtând, vara, baston cu măciulie de aur, mustață pe buză și pălărie albă de pai, teșită, cu lavalieră în picățele de gărgăriță era însoțit de de o trupă de dansatoare kirkize, îmbrăcate în șalvari și cu buricul gol, dansând în jurul unui flăcău tuciuriu care înghițea flăcări. Băteau pe din două ținutul în zăngăneala tarafului lui Clocotici, bunicul lui Zăgan Milogu', iar iarna în sănii trase de cai roibi clopoțind pe toată întinderea și rachiul, încălzit la flacăra adăpostită a unei mașini de spirt, le învârtea mințile ca tiribomba. Când da căldura, veneau lăfăindu-se în două calești portocalii alămuite, iar țiganii în căruțele cu coviltir, poate aceleași atelaje abandonate astăzi și confiscate de către primărie…Ziarele au vuit atunci, când, după ultimul spectacol dat în București, Zaraza a fost găsită înjunghiată pe caldarâm. Boier Flavius nu a înnebunit de durere însă și-a abandonat moșia și afacerile iar statul a înhățat toate acareturile în contul datoriilor pentru a transforma imobilul principal în viitoarea clădire a gării. Pentru a nu se opune pe calea justiției acestei măsuri, autoritățile feroviare, la solicitarea boierului, au fost de acord ca în turn să se monteze un ceas masiv cu limbile ferecătuite în fier forjat, care să îngâne melodia Zarazei.
-Acum îl ung, îl repar și uneori la auzul melodiei mi se umplu ochii de lacrimi, zise singuratecul locatar al gării.
Nu multă vreme după însănătoșirea lui Pazvante, peste Fluviata căzu o mană cerească de parcă rodniciile din cele patru colțuri ale pământului se împreunau aici să sature ținutul secătuit de lipsuri. Vâna pământului pulsa atâta bogăție încât oficialitățile au fost nevoite să ia măsuri drastice: au scos forțat la recoltare întreaga suflare a Fluviatei câteva toamne bune la rând; au contractat mijloace de transport din alte regiuni ; au organizat lucrul în două schimburi la lumina farurilor tractoarelor….Din păcate, toate se dovediseră a fi zadarnice…
Recolta de grâu și porumb, de sfeclă furajeră și industrială, de floarea soarelui; baloții de tutun; semințele de coriandru năucitor de mirositor; enormii saci de urzici anticancerigene, uscate si fărămițate; animalele domestice de toate soiurile, înmulțindu-se fără de măsură și cărora niciodată din acea vreme până spre noi nu li s-a putut ține evidența; cantități nemăsurate de pește; tancuri frigorifice de ouă bătute umpleau garniturile trenurilor de marfă, atât de lungi, domn’e, încât privite din gura locomotivei, de la jumătate încolo, păreau că băltesc în uleioasa apă a morții ce inunda câmpia.
Fusese mobilizat și autorizat de către oficialități ca în lumina aurie a după amiezelor de toamnă, sub copertina gării, pe fondul marșurilor fanfarei comunale, să facă livrarea grânelor spre punctul lor final, iar toate astea nu pentru a da o glazură oficială, cât mai ales pentru a glorifica "belșugul" păgubos. Curios este faptul că locatarul actual al Gării nu a văzut niciodată conductorul trenului și nici alt personal însoțitor, ci doar niște curcubee ciudat încrucișate, din senin apărute în fruntea cerului. Mulți ani mai târziu a încercat, după ce gara ajunsese o ruină, să dea de capătul căii ferate, călare pe drezină. Zadarnic. "De atunci locuiesc aici, cu îngăduința autorităților. Mai dau cu o matură, mai repar o fereastră, cresc și orătănii. Am redeschis barul gării unde sâmbăta și duminica localnicii de peste linie, în drum spre centru, se opresc de mai trag un șnaps, mai înghit un covrig… bătrânește… Dar pe mine tot mă chinuie întrebarea:” Unde-or fi domn’e ăia care haleau atâtea bucate pe care le expediam când eram șeful gării!? S-au dus în p. mă-sii !…"
- Domnule, eu cred că te zbați degeaba, ca să revenim la oile noastre, și-ți spun și de ce. Locul e plin de blestemele țiganilor lu' Zăgan și de strigoii familiei Flavius, mărturisi Pazvante stând într-o seară la flacăra plitei pe care clocotea o oală cu porumbei sălbateci pentru ciulama, în vreme ce greierii schencăneau, iar prin stufărișul din jurul gării foșgăiau dihorii în căutarea prăzii. După cum bănuiești, în vremea potopului de bucate bântuiau prin ținut tot felul de lifte, printre care și șatra de țigani a lui Zăgan Milogu’, care sosi la Gara Părăsită abia strunind trăpașii de la căruțele cu coviltir, într-o după-amiază de duminică.
Peste noapte, când coboară Dumnezeu și îmbată pe toți nebunii cu duh, cum avea să constate "cu ochii săi" Pazvante, țiganii scoseseră hainele de cerșetori și îmbrăcaseră straie de sărbătoare, lucioase, cu ciucuri și al dracu’ de colorate, de-ți luau ochii, mirosind a fum de turbă și a parfum. Zăgan își montă, în cântecele țambalagiilor, pe marginea peronului o proteză nouă din lemn de frasin, unsă cu untură de iepure, dezvelind în hăhăiala aia fără motiv dintele de aur din față cât o aripă de cărăbuș. Își trase apoi hamurile ghintuite cu bumbi din argint aurit, în formă de stea, peste cămașa din mătase neagră imprimată în crini portocalii cu petalele cât urechile de măgar. ”Ha , ha , ha , nu-i mișto!? Pă ochii mei!!! Aur , aur curat!!! L-am încercat în dinți … Să moară mama … Regină o fac. Să vezi cum dă tot ținutul în boala lu’ Calachi”. Și Zăgan se scărpină în barba cănită; astupă o nară cu degetul pe care avea un inel cu rubin și-și suflă nasul peste tufele de coriandru.
Plesni fata de lângă el peste fese și o smuci în cortul plăcerilor țigănești, improvizat lângă gară, răvășindu-i părul în care se topiseră fagurii albinelor sălbatice. Șase țigănci bașoldii, bete chioare de țuică de tescovină, pe care o înghițiseră în bufetul gării, dansau bezmetice, despuiate până la brâu, în jurul focului. În cazanul de aramă clocoteau știuleții lăptoși de porumb, iar într-o groapă plină cu jar aruncaseră doi berbeci furați cusuți pe burtă, tăvăliți prin lut galben cu blană cu tot, după ce le scosese mațele și umplură găoacele dintre coste cu o amestecătură din organele tocate mărunt, câțiva pumni de sare și căței de usturoi, foi de dafin și o strachină de cimbru, de-i lăsa și acum gura apă lui Pazvante. Þiganii, înfometați și chinuiți de mirosuri, aruncau cu bolovani după câinii ce căutau să le mănânce din traistă. Apoi apăru Zăgan cu un harapnic în mână și pocnea de parcă voia să dreseze baragladinile damblagite ce se înghesuiau să vadă frumusețea de fată furată din Fluviata. "Þiganii se frământau greoi, continuă Pazvante, că mâncaseră istraordinar de gastronomic. Mă apucase setea. O amăreală simțeam că-mi vine din burtă spre gură și acu’ acu’ mă îneacă.De la fiere… O stârpitură de femeie se apropie de fată, îi dădu roată, o măsură de sus până jos și o învălui în bolboroseala descântecelor. Eram aproape la cinșpe pași pierdut prin gloata țigănească și am văzut că fata nu era alta decât Iona, fata de pripas din Fluviata, pe care o pregăteau, prin descântece, pentru a fi schilodită și trimisă, în ținut, la cerșit spre pricopseala șatrei. Până când, călare pe o jerpelitură de motocicletă, ambalată la maximum am pus faza lungă pe vermuiala aia de parcă voiam să o spulber și am intrat cu fierul duduind drept în ciurda șatrei de unde am săltat copila și am aruncat-o în ataș și-am dispărut cu ea în noapte, lăsând țiganii cu gura căscată. În afară de distracția asta, rostul țiganilor era să descopere comoara turcului în râpa de la Movila Drăgăicii, dar se vede treaba că Dumnezeu nu i-a ajutat fin’ că într-o dimineță plină de rouă, când un soare sângeriu, colțos, mușca lacom din marginea miriștii plină de mohor, șătrarii dispăruseră ca înghițiți de pământ, lăsând de izbeliște căruțele, caii și harnașamentele."
Pazvante fusese un îndrăcit jucător de cărți pe vremea când era conductor de locomotivă. Când ieșea din schimb cobora din Obcine până în josul ținutului și curăța de parale tot ce-i pica în labă: popi, morari, casieri, bișnițari și hoți sub ochii îngăduitori ai șefilor de gară. Până ce dădu de dracu', într-o toamnă ploioasă, când alcoolismul îl aruncă în ghearele unei crize religioase aparent fără ieșire, fapt care îl făcu să se simtă stigmatizat și chiar alunecă în bezna delirantă a rugăciunilor, atunci când trei nopți a stat întins cu lumânarea aprinsă la cap cântandu-și singur prohodul, iar nevastă-sa Tita îi zise: "Scoală, mă, beleaua dracului, c-a venit salvarea să te ridice",iar el s-a ridicat și a bătut-o măr, de nu mai știau brancardierii la care din ei să se repeadă.


* *
*

Erau cocoțați pe movila Drăgăicii de unde Grifo Grifonici spera să găsească un reper, ceva de unde să "apuce" fenomenul, iar dinspre pădure o trâmbă de praf se înălța de credeai că se aproprie o tornadă. Grifo Grifonici înfipse luneta de vânătoare în ochiul stâng și privi concentrat. Nimic interesant: pustiul întins cât cuprinde, băltind în undele arșiței.
Apoi începu căutările. În timp ce Grifo Grifonici scotocea prin văioage, miriști și liziere de salcâmi, cu aparatura agățată de gât pentru a găsi locuri unde magnetismul putea fi mai puternic ca să-și amplaseze laboratorul pentru investigare, Pazvante cu șoimul pe umăr, și pușca agățată-n spate, balansând maneta drezinei din dotarea gării, aluneca pe calea ferată de-a lungul câmpiei, după iepuri și potârnichi.
În cele din urmă, locul unde să-și monteze laboratorul se hotărâ să-l aleagă în sala de așteptare, fostul salon de bal mozaicat. Grifo Grifonici întinse pe pereți hărțile astrale și topografice. El avea să facă observații amănunțite asupra stelelor și magnetismului terestru, iar datele le puse în ecuații fără sfârșit, după ce Pazvante îi repetă povestea Ionei și a țiganilor nomazi dispăruți, și atunci avu revelația că spațiul de jur împrejurul gării avea dimensiuni ciudate, atâta vreme cât o acțiune de o asemenea dificultate s-a derulata așa rapid. Era convins că aici lucrurile pătrund unele prin altele și preiau trăsăturile, luminile și culorile de care duc lipsă. Un spațiu lipsit de gol, își spuse Grifo Grifonici, este cu cerititudine un reper: locul de unde se poate începe cercetarea "fenomenului Fluviata". Și constată cu surprindere că centrul geometric al platformei turnului gării cade fix în inima rozei vânturilor, ax ce se întretaie cu axul ce leagă gara de Palatul Comunal și Biserica Episcopală.
Nu vom ști niciodată dacă toate astea au fost povestite de către Pazvante sau erau doar gândurile ascunse îndărătul uităturii piezișe ; amintiri și fantasme care-l asaltau dintr-o copilărie și o tinerețe pierdute în bătaie de joc.
- Eu nu știu cum poți dumneata să ieși la capăt din hârțogăraia asta. Ia-ți, domnule, o secretară! Uite, dacă vrei o poți angaja pe Iona. E fâșneață și școlită…
Faptul că în tristele duminici fierbinți de după amiază la bufetul gării se inființa generalul Kamarenko, directorul Centrului de cercetări socio-umane pentru a savura parfumul coniacului străin, spunând cu o voce groasă, tăbăcită de tutun bun de pipă: "Domnule, este un truc. Eu cred că Fluviata nu poate fi o sălbăticiune plină de purici care s-ar scunde cu localnicii săi cu tot într-o altă dimensiune. Totul este aici…" și duse degetul arătător la tâmplă de parcă voia să se împuște -, acest fapt și multe altele,repet, nu- l împiedicară pe Grifo Grifonici să-și continuie căutările cu disperare.
- Adevărul este că nu există dovezi concrete că dispare Fluviata, așa tam-nisam, zise domn Cărăușu, noul primar ales al orașului, după ce inspectă târgul de vite și se oprise însoțit de "suita" de locotenenți la hanul lui Pazvante. Dar cum se face, domn’e, că răsăritul devine apus, păsările călătoare când pleacă , când se rătăcesc și rămân, iar bisericile își schimbă poziția altarului ! Zii și dumneata dacă nu și-a băgat ”domnu „ dracu' coada, Doamne , iartă-mă !…
- Domn' primar, dacă în locul berzelor ar fi rămas crocodili, n-o mierleam, zise unul din însoțitori.
- Păi, mă, tâmpitule, crocodilii sunt păsări!?
-Știu și eu?! La câte drăcii se întâmplă pe fața pământului!…
-Șefu', poate înscriem Fluviata în circuitul turistic: avem pușcăria în care au zăcut foștii deținuți politici; căruțele cu coviltir confiscate de la țiganii lu' Zăgan, și în care Pazvante poate să-i hurducăie printre miriști; mai împușcă o cioara, o potârniche, călare pe drezina lui.Am auzit că domn’ Kamarenko încropește la Institut o făzănărie… de astea ... de prostit omu', numai să iasă banu ….Bașca maestrul Grifo Grifonici care o să explice turiștilor cum stau lucrurile cu dispariția Fluviatei…, poate montăm și-un telescop mai mare de-o să gogoneze fleșcăiții ăia de străini niște ochi cât cepele, de mare mirare.
- Lasă, domnule, că este timp, ‘mneata nu vezi că noi nu mai îmbătrânim. Spune,mă, câți locuitori au murit în ultima vreme? Se adresă primarul secretarului ale cărui lăbuțe dehârciog roșii îi tremurau pe paharul cu băutură, aburit.
-Adică vrei să zici că nu mai murim !?
-Fugi, domnule, d-acilea, la ce dracu să mai fac io umbră pământului… În orice caz înnebunim … Cum, să văd io cioara asta de șoim a lui Pazvante croncănind pe peronul gării păn' la sfarșitul lumii!?…. Doamne ferește și apără, zise părintele Neag, scuipând abundent printre cei doi dinți lipsă din față, trântind o cruce strâmbă pe pântecul sătul.