Într-un cartier liniștit al unui oraș prea mare, trăiau trei copaci. Un copac mare, care avea peste 100 de ani, un copac mijlociu, care avea cam 50 de ani, și un copac mai tinerel, care avea doar vreo 10 anișori. Cu toții trăiau liniștiți în fața unei case cu parter și 2 etaje, pe care o vegheaseră toată viața lor (era o casă veche...)

Într-o zi, copacul cel mare, înalt, mândru, cu frunzele deasupra tuturor și a casei, își coborî privirea către aceasta, după mult timp în care tot ceea ce admirase fusese cerul... Uitându-se așa la ferestrele casei, observă același lucru ca de fiecare dată când se uita într-acolo:

Fereastra de sus era întunecată, fereastra de la mijloc era foarte luminată și chiar se auzeau râsete și chiuituri de veselie, iar în fereastra de la parter, o lumină slabă, albăstruie, atrăgea de fiecare dată licuricii...

"Oare de ce aceste ferestre sunt atât de diferite?" se întrebă copacul cel mare... Dar, cu toată vârsta lui înaintată, el nu găsise până acum un răspuns la această întrebare.

Atunci își întoarse crengile către copacul mijlociu, și îl întrebă pe acesta:

- Auzi copacule mijlociu, eu sunt pe aici de peste 100 de ani, dar, ocupat fiind să admir cerul, nu am băgat de seamă de ce ferestrele casei pe care o umbrim sunt atât de diferite... nu ai fost tu mai atent la acest detaliu?

Copacul mijlociu se uită la ferestre și zise:

- Am observat și eu că sunt diferite, dar niciodată nu am încercat să văd dincolo de ele, ca să înțeleg de ce sunt așa... am fost mult prea ocupat să cresc, vreau să ajung mare ca tine, și asta îmi ocupă tot timpul...

Cei doi copaci căzură pe gânduri, realizând că deși au trăit acolo toată viața, nu își cunosc aproape deloc lumea în care trăiesc...

Între timp, copacul cel mic inventase un nou joc, care presupunea atingerea crengilor două câte două, astfel încât să poată să prindă între ele păsările care treceau. Mai avea de lucru pentru asta, dar încercările nereușite, în care vrăbiile îi scăpau printre crengi, îl amuzau de fiecare dată.

Uitandu-se la el, cei doi copaci mai mari râdeau:

- Băi copacel, în felul ăsta nu vei ajunge niciodată așa mare ca noi...

Copacul cel mic, care auzise discuția de mai devreme a celor doi copaci, le spuse:

- Ehh, poate că nu voi ajunge atât de sus ca voi, dar cel puțin, aici unde sunt, voi ști și voi simți mult mai multe decât voi... eu știu chiar și de ce ferestrele casei pe care o umbrim sunt atât de diferite între ele...

Cei doi copaci începură să râdă:

- Ha ha ha, cum să știi tu mă prichindelule, nu știm noi, care suntem aici de atâta timp, și știi tu, care abia dacă ai împlinit 10 inele.... hai că asta e bună! Oricum, e evident de ce sunt diferite: în cea din mijloc e multă distracție și voie bună, sunt oameni care știu să se bucure de viață, pe când la celelalte ferestre nu locuiește nimeni, sunt reci și lipsite de viață...

- Ba nu e chiar așa, eu știu mai bine! spuse copacul cel mic. Dacă vreți, vă spun și vouă!

- Hai că n-avem timp de prostiile tale, avem treabă, trebuie să creștem cât mai mari... spuseră cei doi și își văzură în continuare de drumul lor spre cer...

Rămas singur, copăcelul se uita pe rând la fiecare dintre ferestre... De la nivelul lui, frunzele puteau atinge geamul fiecăreia dintre ele, astfel încât el putea să vadă foarte clar ce se petrece înăuntru...

La fereastra din mijloc, o tânără destrăbălată și răsfățată cu nume de capitală, petrecea în fiecare noapte alături de o mulțime de bărbați, sticle de băutură și mâncare aleasă... "Ce poate să fie mai important și mai frumos în viața asta decât să petreci?" spunea ea în timp ce mai dădea o dușcă pe gât... Copăcelului nu îi prea plăcea această fereastră, în fiecare seara ieșea cineva pe geam și vomita pe frunzele lui...

La fereastra de sus, unde era mereu întuneric, un copilaș dormea înconjurat de multe jucării de pluș, agățate deasupra pătuțului... O luna și câteva steluțe, un ursuleț și o inimioară, toate îi făceau somnul lin și adânc... Becul din fața casei lăsa puțină lumină să pătrundă în interior, lumină de care, uneori, o mămică tânără profita pentru a-și admira copilul... Îl săruta încet pe mânuță și ieșea din cameră zâmbind...

La fereastra de jos, lumina televizorului pâlpâia albăstrui, atrăgând la geam toți licuricii din zonă... Pe canapea, cei doi bătrâni adormiseră și de această dată unul pe celălalt, uitând să stingă televizorul... Uneori îi mai auzeai povestind, amintindu-și tot felul de amănunte ale unei iubiri ce i-a făcut cei mai fericiți oameni...

Cele trei camere, greșit înțelese de cei doi copaci mai mari, care se ghidau doar după aparențe, își dezvăluiseră misterul copacului cel mic. Acesta, deși mai tânăr, învățase că viața e mult mai mult decât ceea ce se vede și decât ceea ce cred cei mari, și asta îl făcea mereu să zâmbească. Se gândea că într-o zi va ajunge și el mare, și poate atunci cei din jur îl vor asculta, dacă acum sunt prea încuiați la tulpină ca să o facă...

Simțea mult prea puternic în interior acest gând, și știa că și peste 50 de ani va încerca să prindă vrăbii cu crengile, dacă asta îl va face fericit... "Nu voi uita niciodată de copăcelul din mine" își spuse el, "îl iubesc prea mult ca să îl uit..."

O vrăbiuță se aseză liniștită pe una din crengile lui. Acesta își apropie o altă creangă încet, pentru a nu o speria, dar chiar când să o prindă între frunze, fereastra din mijloc se deschise și cineva vomită pe vrăbiuță, care își luă zborul speriată...

- Fir-ai sa fii tu cu petrecerile tale Paris Hilton!!!