TEOFIL LIANU

Poet iconarist, născut la 12 Decembrie 1908 în Capu-Câmpului de lângă Câmpulung, Bucovina. A fondat și condus revista "Crai-Nou" (aparută la Cernăuți), "Flanc" și "Izvodiri" (ultima, în colaborare cu George Strătoiu și Mihai Verbovschi), "Pana literară" (Rădăuți), alături de Ionel Crețianu și Filaret Ozar, și a făcut parte din colegiul de redactare și editare al "Colecției Iconar" cum și a revistei "Iconar", impunându-se drept unul dintre reprezentanții cei mai străluciți ai generației iconariste-legionare alături de Mircea Streinul, Liviu Russu, Vasile Posteuca, E. Ar. Zaharia, Iulian Vesper, Gheorghe Antonovici ș.a.
A colaborat la numeroase reviste și ziare, între care: "Argonaut", "Gândirea", "Buna Vestire", "Lanuri", Revista Fundațiilor Regale", "Dorința", "Flux", "Izvod", "Junimea literara", "Glasul Bucovinei", "Cuget Moldovenesc" și altele.
(Nicolae Niță)


Din cînd în cînd, cu voie sau fără voie, prietenii reușesc să te surprindă într-un mod cît se poate de plăcut. Scriitorul și prietenul Ion Filipciuc din Cîmpulung Moldovenesc mi-a trimis, alături de revista „Miorița”, o plachetă de versuri. Întîi am răsfoit-o, apoi, am parcurs-o pe îndelete, realmente fermecată de acest stihuitor care și-a adunat versurile și le-a întitulat modest „Rapsod în Arboroasa”(Editura „Biblioteca Miorița”, Cîmpulung Moldovenesc, 1995).
Teofil Lianu surprinde prin unduirea versurilor sale cotropite de miresmele pădurilor, de umbre și lumini în veșnică mișcare într-o horă a concretului ce dau poemelor o savoare și o prospețime aparte, pe care, multe din scrierile contemporane, au pierdut-o iremediabil: „Peste pădurile Voronii / Rotește doar cocorul lunii / E drum de liniști. Cerb de arbori / Bat din copitele de aburi. / Prin tabăra de frasini umblă / Doar murmurile moi de umbră / Și de pe liniști cade roua / Și luna-i în penaj ca neaua. / La schit de lut, ce liturghie / În sfeșnice de iasomie / Ard faguri. Și-mi aduc aminte... / Împărtășește-mă, părinte”.
Cu pocnete de rime („Cînd Zamolxis tună-n cornu / Cei nemuritori se-ntronu / De prin cerurile-adînce / De prin scrisu-n miez de stînce, / Din ruinele cu scrieri / De pelinuri și de grieri”), ce punctează voluptatea rostirii, pentru Teofil Lianu - „prin țara fagilor, rapsod de brumă / Doar cu-n toiag și c-un ulcior de humă” - poezia nu înseamnă un joc de văluri diafane, ci universul în care „bat clopote de sevă și lumină”, amintind de un ille tempore, recuperabil prin har. O descriere, aproape descîntec, „coborînd din anii geți”, caracterizează majoritatea poeziilor – balade, pasteluri, colinzi – ecouri venind din adîncimea folclorului autentic, unde versurile nu se exprimă în comparații sofisticate, pentru că întreaga poezie este metaforă: „Sub cel brad, umbră de sară / Plînge-un pui de căprioară / Cetina suspină. / Și întreabă luna plină / De nu știe de-o fîntînă, / Cetina suspină. / Luna plină nu-i răspunde, / Fața-n unde și-o ascunde, / Cetina suspină. / Da-i răspunde Precista / Și trimite-un pui de stea, / Cetina suspină. / Drum prin codru să-i arate, / Că fîntîna-i cam departe, / Cetina suspină”.
Convins că actul creator este un gest miraculos, care trebuie înconjurat de adorație, Teofil Lianu își „recită” poeziile „la porțile albastrului amurg”, „în grai bătrîn cu murmure încete”. O poezie, neobișnuit de plastică, „destrupată din vopsele”, în care versurile se văd, ca proiectate pe un ecran, iar comunicarea lor se face spontan, fixîndu-se în memorie, pentru totdeauna.

Notă: Când am primit volumul, nu știam nimic despre Teofil Lianu și, pe moment, nici nu mi s-a părut important să știu. Mă interesau doar poeziile în sine, ferm convinsă că am de-a face cu un poet înnăscut, un autentic rapsod popular din Bucovina. Nimic din ce am aflat ulterior, nu mi-a schimbat această primă impresie.