DIAMOND


Nu mai auzisem de Jean de mai bine de cinci ani. Ne pierdusem în vâltoarea de după Revoluție. Ultima noastră întâlnire, într-un restaurant prin București, se terminase destul de rău, după o discuție furtunoasă pornită din motive limpezi și clare, măcar pentru el și terminată cu concluzii ferme și la fel de clare, măcar pentru mine. Când ne-am strâns atunci mâna, destul de formal dacă nu și rece, fiecare aținteam spre drumurile viitorului, cu o oarecare teamă, convinși că vom fi și mai singuri pe acele drumuri, că nimeni nu va mai fi în spatele nostru, ca până atunci.
Din când în când, prin ziare, vedeam câte o poză în care apărea și el, ca de obicei, în spatele vreunei personalități a momentului, iar eu în sinea mea strâmbam din nas tocmai pentru că știam ce caută el acolo, ce are de făcut și nu puteam să fiu de acord că pentru asemenea „personalități” asta se merită a fi făcută. Zâmbeam însă, cumva nostalgic și mă agățam mai departe de concluziile și deciziile mele.
Nu am înțeles niciodată de ce, dar în asemenea clipe de îndoială simțeam parfumul acela al soției mele, alterat de mirosul specific al laptelui de mamă. Iar retina îmi proiecta imediat chipul bucălat al fiului nostru.



În ziua aceea de vineri, încă pe lumină, tocmai descărcam portbagajul în garajul casei de la munte, „ajutat” de soția mea Ana și de fiul nostru Andrei, care la cei trei ani ai săi se voia util. Drept este că interesul său părea legat mai mult de tricicleta cea nouă, pe care abia aștepta pehlivanul s-o probeze pe afară. Mă făceam că nu pricep, chiar îi făcusem cu ochiul Anei, să nu arate nici un interes, dar să fie atentă. Și printre pungi cu mâncare și băutură cărate spre bucătărie, aruncam un ochi la lupta lui cu pedalele cele detașabile, ce nu voiau cu nici un preț să între singure la loc în lăcașurile lor. Privea deja încrâncenat, făcea aceeași cută între ochi ca și mine, iar asta mă făcea de fiecare dată să vibrez de emoția unei slăbiciuni știute deja prea bine. Iar el mă privea concentrat, probabil calculându-și șansele de a primi ajutor înainte de a termina eu de cărat bagajele, iar chestia asta îl făcea să tacă, parcă înciudat pe propria-i neputință. Luase o pedală și ne-o tot întindea de acolo de lângă triciclu, dar nu spunea nimic, doar ne privea pe rând, conștient că vrerea sa de a se juca înainte de a pune casa de vacanță în ordine, nu prea are șanse reale nici la mine și nici atât la maică-sa!
Mă înmuiasem, dar cum privirile soției îmi ardeau ceafa, mă făceam că îmi văd de treabă. Ea considera că temeraritatea călătoriilor pe triciclu pe pantele destul de repezi ale curții l-ar fi pus pe Andrei în situații reale de pericol, așa că respectam acum convenția de la București, că avea voie, dar numai sub atentă supraveghere.
Cadrul ușii garajului luminat deja spunea ceva de noaptea ce cobora repede peste pantele muntelui, așa că am mărit ritmul și curând, cu toate privirile destul de pline de reproșul acela „tu îl răsfeți!” am ieșit în curte cu un Andrei ce sporovăia fericit, încotoșmănat ca un ursuleț, dar mândru ca un Schumacker pe lângă tricicleta sa. Era clar că nu era pregătit de ceea ce a urmat din momentul în care a avut nefericita ideea de a se lansa spre poartă, la vale, pe poteca pietruită cu dale late dar neregulate.
Picioarele au pierdut repede pedalele, iar strigătul de triumf „ Vitezăăăă!” s-a transformat destul de repede în altul, ce încă aduna spaima cu plăcerea. Eram deja în panică galopând cu fuleul unuia de aproape doi metrii, convins că Andrei va intra în poartă și se va lovi crunt, când am auzit undeva în stânga un sunet ciudat. În spatele meu, ceva foarte mare și greu, sărise gardul dinspre vecinul din stânga. Am auzit o respirație plină, gâfâită și cumva mârâită, provenind dintr-o umbră neagră, masivă dar foarte agilă, ce mă depăși ca pe nimic, gonind în aceeași direcție. Andrei deja țipa de frică, eu la fel înțelegând că umbra aceea era a celui mai mare rotweiller pe care-l văzusem până atunci, iar în spate și în stânga am auzit un glas plin și viril, dar sufocat de panică strigând:
- No! Diamond, no! Come back boy! Now!
Nu vedeam de loc bine, dar am auzit clar cum tricicleta face poarta să răsune, dar Andrei era doar cu un pas în urmă, agățat de hanoracul său roșu cu motociclete ca într-un cuier, în botul câinelui, ce nu părea deranjat de greutatea sa.
Așa cum iar nu știu bine, dar parcă răsuflarea celui din spatele meu a fost oarecum mai amplă, de parcă greutatea de care scăpase el ar fi fost mai mare chiar decât a mea.
Andrei, depus de colosul acela pe propriile-i picioare cu o delicatețe ce m-a lăsat mut, tocmai îi explica cu mânuța agitându-se spre poartă:
- Buf! Viteză ma’eeee! Buf! Rău! Au!
Iar câinele se așezase pe labele din spate și cu mult mai înalt, urmărea fiecare gest, întorcând capul de la copil spre poartă în ritmul agitat al poveștii. Iar Andrei, deși încă speriat și mustind de adrenalină, vorbea destul de incoerent, se liniștea sub privirile câinelui, ale mele dar și ale stăpânului câinelui, ce rămăsese la gardul dintre proprietăți. Andrei se repezi și chiuind de bucurie strânse în brațe grumazul acela pe care strălucea o zgardă scumpă, iar câinele se rostogoli pe iarbă, antrenându-l într-o joacă destul de sinceră. La un moment dat Andrei se chinuia să dea la o parte o labă enormă, gâfâia de oboseala acelei munci, iar când reuși se ridică, oftă și apoi se aruncă la loc peste câinele lungit. Simțeam cum mi se înmoaie genunchii și încă mă gândeam ce mă speriase mai tare, mâna căuta instinctiv în buzunar pachetul cu țigări când am auzit din spate vocea lui Jean:
- Dă-mi și mie una!
Am tresărit, apoi m-am stăpânit și încercând să par cât mai senin și stăpân pe situație, m-am apropiat de gard cu pachetul întins. Încărunțise ușor pe la tâmple, iar mâna cu care își aprinse țigara smulsă din pachet tremura ușor.
- E al tău? am întrebat aproape simultan.
Ne-am oprit și acel început de zâmbet din colțul gurii lui m-a dezamorsat și de ultimele tensiuni.
- Cât are? a întrebat suflând fumul spre cerul pe care tocmai apăreau stele.
- Trei! Îl cheamă Andrei! am spus privind spre cei doi ce se jucau de parcă se cunoșteau de când lumea.
I-am simțit privirea cercetătoare, îmi imaginam grimasa ușoară, fină și cumva disprețuitoare din colțul gurii și arătând spre câine am întrebat pe unul dintre cele mai malițioase tonuri la îndemână:
- E al tău!
A râs scurt și apoi a răspuns la fel:
- Nu! E un câine foarte, foarte, foarte special! De fapt el nu este de loc aici, iar asta nu s-a întâmplat niciodată! suflă el a ultimul fum și strivi țigara de stâlpul gardului. Habar n-aveam că voi da de tine pe aici! Dar mă bucur! îmi zâmbi el apoi strigă câinele:
- Diamond! Come here!
Câinele se ridică brusc în picioare, lăsându-l pe Andrei destul de mirat. Îl linse pe față chestie ce făcu copilul să râdă și porni încet spre gardul destul de înalt. Se opri și mă privi doar o clipă, cu un aer parcă destul de dojenitor, dar cred că asta era doar în capul meu, apoi se întoarse până la Andrei, se așeză și ridică laba a salut. Dar Andrei nu acceptă asta și se strânse tot de gâtul acela, încercând să-l cuprindă cu mânuțele lui încă prea scurte pentru asta.
- Nu pleacă! Nu vleau! mai că o dăduse fiul meu spre smiorcăială.
Dar câinele se ridică, îi mai trânti o limbă peste mânuțele întinse, apoi se întoarse spre gard, aparent lent, dar execută saltul parcă fără urmă de efort și se opri lângă piciorul lui Jean.
- Mă bucur că... începu el, dar se opri și mă întrebă direct: Ești fericit?
Am râs fals și destul de stingherit, probabil și de tâmp și doar am ridicat din umeri, parcă adunând toate cele din jurul meu a probă.
- Să fii! mi-a zâmbit el. Acum dispar! Nu ne-am văzut! Pe curând! se întoarse el pe călcâie și porni spre casă mare, întunecată.
Câinele pășea cu acel aer dat de ani întregi de antrenament și totuși, pentru o clipă se întoarse și lătră odată scurt spre Andrei al meu, care deja se bocea la gard cu mânuțele întinse după noul său prieten. Uitase tricicleta!

Nu pot spune că în noaptea aceea m-am odihnit prea bine.
Întâi pentru că Andrei nu mai tăcea și tot spune povestea lui cu „Viteză maleeee lău! Buufff! Au! Venit cuțu male, flumos! Diamond! Diamond! Diamond! Plecat!” După care se punea pe bocit, chestie care o făcuse pe Ana foarte suspicioasă și irascibilă pentru o vreme.
Eu, doar tăceam mâlc, ca unul care dacă tot n-a mâncat usturoi, atunci nici gura nu-i miroase.
Tot incidentul, apariția lui Jean și a acelui câine, mai ales într-un asemenea moment idiot, fusese ca o lovitură de berbec în fundamentul vieții mele din ultimii cinci ani.
Gândeam destul de mohorât că uite, semnele au apărut, că și dacă această întâlnire neașteptată a fost doar o coincidență, un amănunt al unui parcurs aleator cu mii de factori variabili, încă era posibil să...
Dar nu reușeam să continui nicicum, măcar gândul că... Poate că nici nu aveam curajul s-o fac și mă simțeam ca un individ nimerit accidental exact la procesul vieții sale, amețit, neînțelegând cum de se făcea să fiu simultan și acuzat și acuzator și judecător.
Oricum Diamond, numele acelui câine grozav, a fost și primul cuvânt al limbii engleze învățat de fiul meu Andrei. Un cuvânt care a introdus odată cu acel incident, aproape un accident stupid, câteva modificări importante în viața noastră, dintre care prima a fost o pasiune atât de adâncă, poate dincolo de normal, a lui Andrei pentru câinii aceștia mari ai rasei rotweiller.



Anii au început să se scurgă mai departe, invalidând cumva temerea mea că semnele acelea îmi amenințau deciziile de viață. Dar totuși, ele s-au dovedit a fi parte a unui fel de plan, unul destul de ciudat.

Andrei împlinea șapte ani în ziua aceea și crescuse un adevărat hăndrălău, înalt și voinic. Se dovedise încă de mic un adevărat atlet și un copil extrem de agil în toate cele. Ana era foarte satisfăcută de rezultatele sale de mamă a unui copil atât de inventiv și isteț, care reușea să exceleze în aproape orice întreprindere, începând chiar cu „calitatea” de necontestat a poznelor pe care le plănuia uneori cu o meticulozitate de profesionist. Pe tăcute, aici era rândul meu să mă mândresc, văzând cum fiul meu dovedește reale calități pentru ceea ce se caută în munca operativă informațională. Urmăream atent dar din spate aceste „progrese”. De multe ori am fost complicele său, poate doar din curiozitatea de a-i verifica instinctele care-l conduceau însă infailibil exact pe drumul ce și-l dorea. Chiar dacă acesta era uneori cel puțin tangent cu direcții pe care eu ca părinte ar fi trebuit să le combat. Mai ales micile sale răutăți, pozne și farse făcute uneori chiar și nouă părinților săi, spuneau destule despre puterea imaginației fiului meu, despre calitatea unei minți deja capabilă să observe și să judece puterea detaliilor.
Îmi spuneam că atâta timp cât nu citește de două ori ca să înțeleagă odată, cât nu zace doar în fața jocurilor virtuale și de obicei le preferă o trântă reală sau un meci, cât e atât de curios și atent la ce este în jurul său, nu am de ce să mă îngrijorez.
Un singur lucru i-am refuzat și asta poate datorită faptului că Ana se temea cu adevărat de orice câine. Un rotweiller!

Eram din nou la munte, casa era deja plină de prieteni și de copii veniți să-l serbeze pe Andrei. Ne pregăteam de masă mare și festivă în timp ce băieții încinseseră o minge în curte, undeva spre poartă, dar sub ochii fetelor ce se sclifoseau destul de previzibil.
Nu știu de ce, dar atunci mi-am amintit scena aceea, în care Andrei rămăsese agățat ca într-un cuier.
Am zâmbit amintirilor, poate și temerilor nejustificate din acele zile și priveam spre casa mare, tăcută, acolo, în depărtare, pe acel teren imens și bine împrejmuit cu care ne învecinam. Știam că aparține unei firme, ocazional o văzusem plină cu oameni care păreau într-adevăr executivi străini sau doar școliți prin străinătate, dar la fel de bine gândeam că apariția de atunci a lui Jean...
Ana apăruse pe terasa largă, deschisă spre soarele serii și deja ne striga la masă.
Se oprise lângă mine, lipindu-se exact „în acel fel” de pulpa mea stângă și mă întrebase cu un aer destul de formal dacă mai aștept pe cineva. În mod normal ar fi trebuit doar să răspund politicos, nu să o sărut acolo în fața copiilor. Iar asta o umpluse de fiori, dar și de furia aceea născută din acel gen de pudoare maternă a femeii care ar da orice ca fiul ei de șapte ani să mai creadă încă în povestea cu barza.
Tocmai mă feream de un șervet aruncat spre capul meu, când am văzut că se deschide poarta și, cum altfel, am tresărit mirat că deși cineva intra pe poartă, eu nu am auzit și o mașină. M-am îndreptat încercând să iau un aer mai festiv când... am rămas ca trăznit.
Gătit cât se poate de „la patru ace” într-o ținută sport de oraș, cu o cutie imensă, albă, legată cu o fundă mare cât un pompon și strălucind de roșie, pe poarta casei mele de la munte intra Jean.
- He he, amice! făcu el un gest cu mâna liberă, de departe, gest de salut pentru oricine, dar pentru mine doar un vechi semnal din anii când practicam împreună și care spunea „trebuie să vorbim!”.
Trecea destul de marțial și parcă amuzat printre copiii ce se opriseră din joacă, dar observându-i atent. Veni până lângă noi unde cu aceeași ușurință abordă tonul unui vechi prieten plecat peste mări și țări care tocmai a revenit:
- Bună seara la toată lumea și, binecuvântați părinți, să vă trăiască sărbătoritul! ne zâmbi el atât de plin încât , dacă nu aș fi știut ce poate... Dar ce faci Mihai, nu mă prezinți în sfârșit și pe mine doamnei Ana? mă mustră el cu aerul deplin îndreptățit al omului de lume, unul prea obișnuit cu canoanele diplomatice.
- Vai Jean, ce mă bucur că ai reușit să ajungi, m-am repezit eu să-l îmbrățișez, destul de sincer, intrând însă cam fără chef în acel rol. Când ai ajuns nenicule? i-am atacat eu cumva poza.
- Acum câteva ore doar, strâmbă el din nas și schimbând cutia aceea ce părea destul de grea și pe care o ținea ca pe un tort, în mâna stângă.
- Ana, dă-mi voie să ți-l prezint pe prietenul și fostul meu coleg, Jean! am făcut eu curtenitor spre Ana, ce ne privea pe rând, surâzând, însă destul de prudentă.
Iar Jean se plecă politicos și sărută mâna întinsă cu un aer princiar, în timp ce perechea ei tot ascundea la spate șervetul acela.
- Jean, Aurel Popescu de fapt, fost coleg de școală și pâine cu onorabilul.
- Mă bucur să vă întâlnesc domnule Popescu...
- Te rog Ana, o întrerupse el zâmbind la limita unei roșeli feciorelnice, încă decentă... Jean e destul! adăugă și scoase din sânul jachetei cochete de tercot alb, un trandafir încă și mai alb, pe care i-l întinse zâmbind. Cu toate regretele de a nu fi fost alături de voi la atâtea și atâtea momente!
Ana se cam fâstâcise dar acceptă trandafirul făcând o ușoară reverență, în timp ce eu mă simțeam cam ca pe o scenă.
- Mulțumesc... Jean! ezită ea și zâmbind mirosi trandafirul cu o plăcere nedisimulată. E superb! Și de unde vii?
- Din Canada, acolo unde viețuiesc de prea mulți ani, se prefăcu el zâmbind un pic trist, un pic îngâmfat. Dar unde e sărbătoritul? se miră el privind spre copii.
Andrei, care monitorizase toată scena cu un zâmbet destul de mucalit în colțul gurii, se apropie abordând acel aer de copil bine crescut, dar cam sasistit de asemenea protocoale. Vedeam la el că acea cutie îl fascinase, că era convins că era pentru el, că murea de curiozitate, dar se controla destul de bine și iar am avut un puseu de mândrie îndreptățită de „tată eroin”.
- Măi, dar tu chiar că ai crescut! Câți ani zici că împlinești, zece? se prefăcu Jean, făcându-mi cu ochiul.
Îl cunoșteam destul de bine pe Jean ca să mă mai umflu oleacă, pentru că era clar că băiatul meu îl impresionase cu adevărat.
- Eu sunt Jean și tu ești...?
- Andrei, domnule Popescu! zâmbise el fără modestie, cu acel aer de pișicher pe care îl lua de câte ori „mirosea” el pe un altul care absolvise ce tot el numea „școala de șmecheri”! Și împlinesc astăzi șapte ani, râse el întinzând mâna cu un gest mic dar larg, simplu și ferm, unul de mai-mai să nu mă mai încapă plămânii.
Jean îi strânse mâna la fel de bărbătește, ferm și destul de scurt.
- Andrei, în această cutie am pentru tine un cadou și... poate chiar un vis de-al tău! Ori poate doar o altă mare responsabilitate.
Andrei îl privea cu adevărat mirat, vedeam pe fața sa culori ce parcă reproduceau curcubeul. Nu știu dacă a simțit, dacă doar a intuit, sau doar Jean reușea să-l intrige într-atât, dar l-am simțit cum începe să freamete.
- Ce crezi că am în această cutie? îl întrebă Jean pe un ton ce nu admitea echivocul.
- Nu știu, se ponderă Andrei recuperând roșeala obrajilor într-un mod admirabil. Un... tort? îi făcu el cu ochiul lui Jean, propunând ceea ce cu mine se numea „un joc la caterincă”.
Jean doar clătina capul cu aerul fals al unui om dezamăgit.
- Andrei! Ce ți-ai dorit tu de multă vreme și ai promis orice ca să capeți?! îl îmboldi Jean, în timp ce Ana deja făcea fețe-fețe.
Ceea ce se întâmpla cu copilul meu mă luă prin surprindere. Ochi lui înfloriseră până la lumina lacrimilor speranței în timp ce abia se stăpânea să nu întindă mâinile.
- Un... Diamond? întrebă el cu acel aer al disperării că asta ar putea fi încă o speranță deșartă.
- Și dacă ar fi... ridică Jean cutia mai sus, ești tu gata să îți asumi această responsabilitate? Pentru că el va fi numai al tău, pentru că de tine va depinde ce va ieși din acest pui. Un înțelept, ori... Doar o fiară. Pentru că să știi, doar de tine și de felul în care vei reuși să-i faci și pe părinții tăi să-l accepte și să-l iubească la rândul lor, va depinde chiar și bunăstarea ta, nu numai a lui, preciză Jean.
Acolo, cu o treaptă mai sus decât copii adunați ciopor pe lângă Andrei, părea un dascăl de modă veche sau doar... un predicator fals.
- Ești gata să te înhami la această răspundere!?
- Sunt! rostise Andrei scurt, cu credință și pe tonul unui jurământ solemn.
Jean coborî cutia cu multă atenție și gentilețe și apoi mai spuse:
- Al tău să fie! Ai grijă că e greu, râse el, ajutându-l pe Andrei să prindă cutia aceea mare, cu găurele în capac. Dar să mai știi tu, că totuși, dacă Ana sau Mihai îmi vor spune că acum ai mințit, eu voi veni și o să ți-l iau!
Eram gelos. Andrei chiar era cel mai fericit copil de pe pământ, iar mie îmi venea să plesnesc de ciudă. Cu lacrimi în ochi, cu mâinile tremurătoare, desfăcu grijuliu panglica cea roșie și deschise capacul.
- Diamond! șopti el ca în transă, cu privirile arzând pe puiul mic, dar robust, parcă numai burtă, labe și urechi, ce se eliberă imediat, mârâind la cutia ce-l ținuse prizonier. Se scutură de câteva ori, se înfipse în iarbă cu labele alea ce păreau deja mari și privi vesel la toată adunarea din preajmă, agitând ciotul de coadă, cu un aer atât de curios care mi-l amintea pe Andrei în ziua când îl scosesem din maternitate.
Andrei se lungise pe iarbă și privea cățelul ochi în ochi.
- Diamond! strigă el fericit, parcă înghițindu-și lacrimile.
Puiul îl privi, rotindu-și capul și apoi alergă vioi spre el, lingându-i nasul, obrajii, cu acel aer de cățel ce-și regăsește stăpânul.
Iar Andrei îl prinse cu palmele, ridicându-l în aer, rostogolindu-se apoi cu el prin iarbă, scandând fericit:
- Diamond! Diamond! Diamond!
Apoi se ridică cu el și încă, întinzând brațele spre cer, strigă din răsputeri:
- Băăăi, io am un Diamond! și abia apoi strânse cățelul la piept cu atâta dragoste, de-l făcu să scheaune ușor... de durere.
Recunosc că aveam lacrimi în ochi și eu și Ana, iar când Jean ridică din cutia abandonată pe scări un volum mare și gros pe care î-l întinse lui Andrei, chiar și colțul ochilor săi aveau străluciri de rouă.
- Ai aici o carte despre ce vei avea de făcut. Fii foarte atent cu ea pentru că nu o vei găsi pe nici un raft. Așa că e de ne-înlocuit, de ne-stricat și de ne-pierdut, accentuă el. Și tot acolo ai actele sale de naștere. Se numesc Pedigree și Certificat de naștere și la fel sunt și ele de păstrat cu cea mare atenție. În același plic, mai ai Carnetul de sănătate și vaccinele la zi, semnate de un medic german. Numele, probabil Diamond, zâmbi Jean cu oarecare amărăciune, te rog să îl scrii tu, cu mâna ta! Și pentru că e un dar viu și ca să-ți trăiască, acum de rog să-mi dai un bănuț pe el, făcu Jean, ceva mai stăpân pe vocea cea tremurătoare la început și întinzând și mâna spre Andrei, care se cam fâstâcise și mă privea cam ca înecatul spre colacul de salvare.
I-am întins repede o monedă galbenă, pe care o depuse destul de solemn pe palma deschisă și așteptând plata rituală.
- Să-ți trăiască și să aveți cu toții parte de el, adăugase Jean cu un ton aparent vesel, dar eu parcă tot văzusem umbra unui gând negru fulgerându-i pupilele.
Copii porniră alaiul „prințului” Diamond spre casă și abia după o oră, cu câteva reguli clare, stabilite rapid de mine și de Ana, copii, dar și noi ceilalți, am pornit serbarea care până la final se pare că a fost mai mult intrarea lui Diamond în viața noastră, decât aniversarea lui Andrei.

Jean cucerise rapid atenția și admirația noilor mei prieteni, mai ales prin vechea tehnică de „ a ridica ușor colțul feței de masă” asupra misterelor profesiunii de „diplomat”, detașat pe lângă Ambasada României din Canada de mai bine de opt ani și combinată cu mici indiscreții din acelea, destul de măgulitoare la adresa mea, din perioada când eram colegi în același minister.
Iar undeva, târziu în noapte anunțase că se retrage și el, dar după ce-și luase rămas bun de la toată lumea, mai ales de la noul său discipol Andrei, pe care îl făcuse să promită că-l va dresa pe Diamond într-o limbă specială, cunoscută doar de el și câinele său. Dar una care să includă și comenzi uzuale, eventual în limba engleză și pe care câinele să le accepte și de la noi, Ana și cu mine.
Ne oprisem însă pe terasa goală de-acuma, cu câte un pahar de „secărică”, cum încă se încăpățâna el să numească scotch-ul, și cu câte un trabuc în gură.
Nu ne era ușor, așa că o vreme tăcusem amândoi.
- Andrei e... începuse el.
Dar tăcuse. Așa că am preferat să răspund ca o locomotivă, pufăind doar din trabucul cubanez. Credeam că știu ce vrea să spună, dar nici asta nu-mi venea prea la îndemână. Doar fusesem educați amândoi în modelul omului nepereche.
- Da! Este! am spus eu după ceva vreme. Și chiar își dorea un câine! De fapt nu orice câine, ci doar un... Diamond! De atunci, știi și tu... am ridicat eu din umeri și am ciocnit paharul său a mulțumire târzie!
Jean surâdea în întunericul nopții. Doar aprobă șoptit:
- Da! Ciudată întâmplare și aia, ridică el din umeri.
- Un câine minunat! am șoptit și eu.
- Da! Chiar, pufni el pe nări, chestie care mă puse repede în gardă.
- Da, un câine minunat.
Pufnise:
- Da minunat, însă tot un câine antrenat să ucidă la comandă, măi idealistule!
- Ceeee....? am sărit eu în gura mare dar am redus instinctiv vocea. Ești nebun? m-am înecat cu fumul din gât și am început să tușesc.
- Cum m-ai auzit! Un câine atât de deștept încât poate fi dirijat de la distanță, cu vocea dresorului în căști. Atât de disciplinat încât la comandă atacă mortal orice țintă. Și atât de decorat, că nu ți-ar veni a crede!
- Dar... am sărit eu contrariat, însă Jean m-a întrerupt.
- Asta mi-am spus și eu, ridică el din umeri și continuă repede. Oricum, rotweillerii sunt nebuni după copii. Câinii cu nervi ca din sârmă de cupru! Luptători, puternici, fideli și... Dă-i în mă-sa! Tot câini!
- Iar puiul ăsta... făcusem eu cu degetul spre casa mea.
- Nu vrei să știi, mă oprise el surâzând în paharul său.
- Și atunci...
- Măi Colonele, mă luă el din balon. Ce nu pricepi? Tu pricepi că pe câinele ăla de-atunci nu pune nimeni mâna dacă el nu vrea asta? Iar atunci, cu Andrei... Pfiu! Nici nu-mi venea să cred! ridică el din umeri. Așa cum nu am putut crede că Andrei a rămas cu această dorință... Atât de adâncă! Fixată așa poate chiar de spaima trasă, ori cine știe măi Mihai, poate scrisă pe undeva și doar îndeplinită acolo sub ochii noștri! Cine să știe ce-a mai fost și atunci?!
Am tăcut și eu. Apoi l-am auzit iar:
- În noaptea aia, deși a doua zi aveam o misiune grea, Diamond a refuzat să mai intre în casă. L-am oblicat s-o facă, dar a stat numai la geam și a tot scheunat până târziu, de parcă răspundea unor chemări, cerșind cu ochii ăia mari și milogi să-i dau voie să vină la voi. Iar eu am trăit o noapte de coșmar, deoarece a doua zi, de el depindea poate chiar și gâtul meu!
- Dar puiul... Puiul? am încercat eu o oarecare asigurare.
Jean doar a râs.
- Dacă tot nu mi-am pierdut gâtul atunci, am crezut că Andrei chiar merită un pui de-al său, gândind că poate și la câini o merge... Hm! Chestia aia cu așchia.
- Ești nebun! Să înțeleg că l-ai furat? Câinii ăștia sunt de neatins! De fapt, cum ai și spus atunci! Ei nici nu există! Dar actele...
- Actele sunt reale! De cea mai înaltă clasă în lumea crescătorilor, dar... Față de ce genetică are noul vostru Diamond, ele sunt exact ca o frecție cu frecție Diana la un picior de lemn. Supraveghează-l atent și nu lăsa băiatul să scoată violența din el. De fapt vei înțelege cu timpul că nici nu e nevoie! Nu sunt deloc agresivi dacă nu sunt crescuți într-un mediu de ostilitate și ură dar sunt tot... ceea ce sunt ei prin genetica lor. Dar tu ști prea bine asta... se opri el.
Am luat o gură de tărie și am oftat spunând:
- Da măi Jeane, știu!
- Cum îl chema, măi Mihai?! Copoiul tău ardelenesc... încerca el să-și amintească. V...V?
- Vlase! am zâmbit eu trist.
- Exact! Cel pe care îl aveai în facultate. Þin minte că nici nu prea vorbeai cu el, de parcă voi doi comunicați telepatic.
- Fii măi serios, l-am ponderat eu. Câinii nu au treabă de fapt cu limba în care le comanzi. Nici măcar cu mesajul formulat de tine în minte.
Era clar că fusesem rău! Poate și pentru că eu nu avusesem curajul să-i dăruiesc fiului meu un câine, așa cum făcuse tatăl meu cu mine!
Dar atunci mă pornisem, așa că am continuat cu o vagă dorință de epatare:
- Mintea câinelui, oricum o fi ea acolo, parcă nu poate să comunice direct cu mintea stăpânului. Două „mentaluri”, cum spun aceia care tot citesc și nu prea pricep ce, total diferite! Dacă vrei, e cumva cam ca un schimb de emoții, dar cumva tradus, transpus. De fapt, ei percep cu o acuitate de speriat emoțiile oamenilor, de parcă undeva acolo, poate într-un alt plan, emoțiile noastre le sunt transmise cumva, apoi parcă traduse înțelegerii lor, dar și propuse spre acceptare. Poate mai repede ca pe o propunere, da! Mai repede decât ca o comandă! Iar înțelegerea și mai ales acceptarea asta, ia ceva timp. Prima dată cel mai mult, dar așa, apoi se creează reflexe! E ca și cum ar intra totul într-o bază de date, dar una temporară, pentru că memoria câinilor nu e permanentă. De aceea se lucrează permanent și cu cei mai instruiți câini. Ca să nu uite și să piardă acele reflexe. Fiecărei emoții acceptate i se atașează în timp, prin repetare și o comandă verbală, pe care câinele o recunoaște într-un timp din ce în ce mai scurt ca fiind declanșatorul acelei emoții ce-i spune lui să facă una sau alta. Iar dacă el a acceptat-o, o va îndeplini după asta exact ca pe o comandă fermă. De fapt, ceea ce contează, cred eu, este mai mult fermitatea cu care proiectezi emoția decât rugămintea verbală, pe post de comandă. Dar... am zâmbit eu stingherit. Dresorii spun astea mult mai simplu! Fini psihologi ai acestor rase, ei doar au creat un fel de cod, un fel de limbă prin semne și proceduri care pot conduce ușor la o comunicare acceptabilă cu un câine disciplinat prin acest mod de educație și aceste practici, am oftat eu închizând discuția. Dacă vrei, e modelul spartan aplicat câinilor.
- Poate, murmură Jean! Oricum, tu o să rămâi un mare visător, râse el și mă cuprinse frățește pe după umeri. Dacă acum patru ani nu s-ar fi întâmplat povestea aia și așa cum s-a întâmplat, eu unul acum nu te ascultam, nenicule! îmi trânti el o palmă grea între umeri și râse de parcă încerca să se scuture de acea discuție.
Apoi spuse și mai brusc:
- Comandantul vrea să-ți transmitem un mesaj.
Am tresărit și l-am oprit, ascultând în întuneric, de parcă voiam să mă conving pe mine că nu ne ascultă nimeni:
- Atunci dă-i drumul, am spus.
- Eroule, încep să ne pască vechile fantome! Îți mai amintești povestea aia veche din Afganistan?
Am tresărit, apoi am zâmbit rău și greu în întuneric. Îmi aminteam totul. Dar și faptul că în perioada lungă și grea de refacere după acea misiune, o cunoscusem pe Ana.
- Există motive să credem că se urmărește dezgroparea ei, oftase el ridicând iar mâna pe umărul meu. Povara din glas, părea încă și mai grea de tristețe și regrete.
Am tăcut. Știam ce înseamnă asta. Mai ales pentru unul ca mine, care ieșise din sistem. Era povestea tânțarului între ciocan și nicovală.
- Memorează numărul ăsta, îmi întinse el un bilețel.
Când i l-am returnat, a aprins hârtia și a lăsat-o să ardă, ca un copil ce se joacă cu o flacără în întuneric.
S-a ridicat și mi-a strâns mâna a despărțire lungă.
- Și de-aia mi-ai adus un rotweiller? am încercat eu să glumesc.
- E al lui Andrei! Dar sunt convins că îl vei ajuta și să înțeleagă... Îl va iubi enorm, asta ajută! Dar... Þi-am spus și ce genetică are. Da ți l-am adus! De ce nu?! Noapte bună! a mai spus și a dispărut în noapte.
Nu m-am mirat că nu am auzit poarta, așa cum nu m-am mirat că de fapt aveam în suflet o mare ușurare. Semnele cele vechi fuseseră totuși adevărate, din nefericire! Doar eu nu înțelesesem că ar trebui să le interpretez pentru un alt timp, ulterior.




Diamond a reușit aproape din start să-și găsească locul și rolul în casa noastră, trecând succesiv prin multe ipostaze. Indiferent dacă eram în apartamentul din București, ori în casa de la munte, ori doar la o plimbare prin parc sau pe undeva, poate printr-o pădure sau orice alt loc din natura cea generoasă cu noi românii, dacă era cu noi, atunci el era un cățel la fel de fericit.
Ne-a catalogat repede și avea pentru fiecare dintre noi atitudini și reacții prin care parcă spunea fiecăruia cât de mult ne iubește, la un loc, dar și pe fiecare în parte. Deși era numai o bucățică de viață de doar o lună, vedeam în el acea nevoie de a domina, specifică tuturor raselor de câini mari, cu mușcături puternice, periculoase.
Ana, spre mirarea mea, se dovedise chiar prima victimă a dominației sale. Mă miram oarecum că-l iubea cu adevărat, deoarece eu chiar știam cât de oripilată fusese la ideea că va avea în casă un rotweiller, adică un câine periculos în opinia ei cea conformă cu legea în vigoare, câine ce ajunge uneori să-și devoreze stăpânii, ori să mutileze victimele atacurilor lor necruțătoare și de neoprit. Un timp chiar colecționase asemenea știri, spre supărarea lui Andrei, care se tot chinuia să explice că nu prea este așa cum spun „bulangii ăia de ziariști”.
Uneori, seara, pe când Andrei încă muncea la temele sale școlare, în timp ce mâncam și eu ceea ce trebuia să fi fost prânzul, uneori chiar reuniunea lui cu cina, asistam la joaca dintre cei doi, Ana și Diamond, joacă propusă invariabil de Diamond, dar acceptată cu bucurie, cu zâmbete și râsete pline și sincere de Ana. Erau atât de aproape, de împreună și vedeam cumva cu uimire câte lucruri învățase ghemotocul, doar din acel fel de atitudine plină de iubire.
Într-o seară oarecare, cu o bere în față, cam plictisit în încercarea mea de a concluziona o zi destul de confuză, vedeam cum Diamond urmărește atent papucii Anei, ca pe niște identități ostile lui, uitând că ei doar îmbracă tălpile stăpânei sale.
E drept că papucii Anei erau de fapt doi tigrișori din pluș, pe care îi smotocea el destul când îi găsea prin hol, la locul lor. Dar faptul că acum ei păreau însuflețiți, cu un fel de a se mișca în tandem, de parcă fiecare pas al Anei era doar o cursă între ei, îl făcuse iarăși curios, așa că era foarte doritor să li se alăture în ceea ce părea o joacă interesantă.
Ana sesizase agitația lui, îl văzuse cum îi pândește atent, curios să vadă ce fac cei doi. Tatona, mai sărea în calea lor mârâindu-i, mai se oprea pe după câte un picior de scaun, la pândă, după care sărea pe câte un inamic. Pe Ana o distra joaca asta și la un moment dat, întinsese un picior de fostă balerină, animând cu degetele botul acela de pluș, în timp ce se chinuia să mârâie cam ca un tigru. Diamond se oprise mirat și doar se așezase respingând atacul aproape inofensiv cu câte o labă din față, cam ca un boxer în fața sacului de box.
- Nătărăul ăsta chiar crede că papucul meu e ceva, Ia fii atent Mihai ! mă strigă Ana.
- Mai bine fii atentă și nu-l întărâta aiurea, spusesem eu destul de neatent.
Amuzată, Ana începuse să-l înghiontească și mai aprig, făcându-l să bată în retragere și să mârâie din ce în ce mai tare.
- La ce-l enervezi măi, protestasem eu, încercând să văd jocul cel de printre picioarele scaunelor de bucătărie.
- Așa. Că e nătărău, răsese Ana. Hrrrrrr!
Iar Diamond făcu imediat ceea ce eu speram încă să nu facă. Ridică privirea spre Ana și recunoscu tonul vocii ei. Ce o fi fost în capul său nu știu, dar cred că a asociat el cumva atacul cu vocea Anei, crezând că de fapt Ana îl strigă în ajutor. Așa că a ripostat aproape instantaneu, înfigând colții ăia de lapte, ascuțiți ca niște ace, în capul adversarului. Iar Ana a început să strige, de spaimă și durere, alergând încălțată de acum cu doi tigrișori de pluș și un pui de rotweiller, ce nu dădea drumul din mușcătura sa.
Am sărit ca ars și am apucat puiul de ceafă. Era ca un arc și simțindu-mă părea mirat și mă privea cu acea privire nedumerită.
Ana deja se bâzâia pe un fotoliu din hol, se descălțase și încerca să potolească arsura mușcăturii din degetul cel mare. Am luat puiul cel agitat cu mine și am adus din baie o trusă de prim ajutor, apoi i-am dat drumul pe gresie și l-am lăsat să urmărească atent ce se întâmpla. Văzuse tigrișorul descălțat, doar îl mirosise din fugă și se oprise lângă piciorul Anei, care îl tot certa:
- Ești un rău! Eu mă jucam cu tine și tu m-ai mușcat! Răule! Nu mai vorbesc cu tine și să știi că nici de mâncare nu o să-ți mai dau, îl amenința ea.
Iar cățelul fremăta, agitat iar, neînțelegând, simțind că ceva nu e în ordine. Scheuna ușor și tot încerca să se amestece prin mâinile mele, să lingă degetul pe care în două locuri străluceau picături de sânge. Se pare că sângele îl făcuse să reacționeze altfel, avea nările dilatate și părul i se zbârlise pe ceafă.
Am tamponat degetul cu un tampon cu spirt medicinal, conștient că asta va dilua mirosul specific, urmărind atent reacțiile cățelului. Se oprise de-acuma, curios ca orice pui și doar dilatând nările în adulmecarea acelor ciudate pete de bumbac cu care lucram eu. Am întins un mic bandaj autoadeziv peste degetul Anei care de-acuma se mai potolise, deși încă îi simțeam spaima.
- Vezi ce se întâmplă dacă nu înțelegi cu cine stai de vorbă! am spus eu în șoaptă și total neatent la cățelul ce se agita prin preajmă.
- Dar m-a atacat! protestase ea destul de neconvingător, dar cu aerul cuiva care cam știe el ce a făcut.
- Da! Așa din senin și cer albastru, râdeam eu de ea.
- Păi tu n-ai văzut? încercă ea să-mi capteze privirea.
- Ba da, chiar că am văzut! Am văzut cum l-ai întărâtat!
Diamond mirosise tamponul cu urme de sânge, apoi linsese de câteva ori degetul pansat și tocmai ne privea destul de serios, de parcă încerca să citească în noi ceva.
- Sunt supărată pe tine, îi spuse Ana pe ton de reproș.
Iar el reacționă imediat, trânti o labă peste capul celuilalt papuc din piciorul Anei și urmări atent reacția aceluia.
- Stai! Nu face nimic Ana, am șoptit eu oprind cu mâna piciorul ce voia să se retragă pe fotoliu. Te rog! Nu se va întâmpla nimic, dar aici chiar avem un paznic ce a priceput că stăpâna sa a pățit ceva. Urmează ceva represalii, dar te rog să nu intervii. Șșșșșt! am oprit eu avalanșa din gâtul Anei. Câinii nu gândesc ca oamenii, nu uita! am adăugat eu atent la mișcările cățelului.
Mușchii încă neformați se contractau sub piele și mârâitul se transformase într-unul de furie. Mai iute decât m-aș fi așteptat, Diamond sărise pe papucul cel descălțat și într-un timp mult prea scurt, cu o abilitate la care nu ne așteptam nici eu nici Ana, reușise să destrame cele câteva cârpe cusute, atacând tot timpul închipuirea feței de tigru, până când reuși să o distrugă. Un ochi de sticlă se rostogolise sunând pe gresie și el îl urmări lătrându-l furios până când se oprise lângă ușa de la intrare. Îl luase în gură, îl molfăise de câteva ori apoi îi dăduse drumul. Îl mai mirosise o singură dată, identificându-l ca fiind lipsit de viață, apoi se întorsese spre noi cu un aer de mare învingător, lătrând de data asta cu bucurie și agitând ciotul de coadă.
- Laudă-l, am șoptit au printre buze. Șșșșt! am oprit eu iar protestele Anei! Tocmai te-a salvat de agresiunea tigrului. Nu uita că avem aici un rotty ce tocmai a mirosit pentru prima dată în viața sa sânge uman. Probabil că pe undeva prin matricea sa, chestia asta stârnește reacții de protecție a celui atacat sau sângerând. Nu contează acum că hăbăucul nu pricepe că de fapt el te-a mușcat. A identificat atitudinea ta ca rezultatul atacului tigrișorului asupra ta, nu poate face diferența și nicidecum să priceapă că te-a rănit din greșeală, iar el a reglat de-acuma conturile. Uite-te ce mândrie pe el! Te-a apărat și așteaptă o recompensă. Dar una exact în ceea ce așteaptă el de la tine.
- Ce recompensă! Bomboane?! se mirase Ana privind atentă, cumva intrigată de atitudinea aproape îngâmfată a puiului.
- Nu fată dragă! Iubire! am zâmbit eu. De la tine și de la Andrei, el asta așteaptă. Laudă-l în gura mare și alintă-l oleacă. O să moară de fericire și te va iubi și mai tare.
Iar Ana bătu din palme și îl strigă să vină la ea. Îl luă în brațe și îl puse în poale alintându-l, scărpinându-l pe burtică:
- Măi ce mare viteaz mai ești! Și cam idiot, dar asta nu trebuie să audă și Andrei! Hai la mama, că m-ai făcut să transpir de frică, dobitoc mic și afurisit ce ești! Iar dacă Mihai are dreptate, te doare pe tine în bască de cuvintele mele, ceea ce contează este că uite cât te iubesc eu și să știi că aș fi fost chiar mândră dacă nu încurcai borcanele atât de rău, dar chiar m-ai fi apărat de mă ataca un papuc din ăla rău.
Iar micul Diamond, se topea de fericire în poalele sale.
- Auzi Mihai! Dar de la tine ce recompensă crezi că așteaptă cățelul ăsta? întrebă ea într-o doară.
Am râs și am răspuns destul de în coadă de pește:
- E treaba noastră! Între două naturi în care dominația are alte reguli.
- Dominația? se miră Ana destul de neatentă, jucându-se mai departe cu puiul cel masiv și greu.
- Da! Nu uita că pentru el eu sunt masculul dominant al haitei pe lângă care trăiește și el.
- Daaa? Și eu ce sunt? Femela numărul unu?! Ori doar sursa de hrană?! întrebă ea gâdilându-l ceva mai răutăcios, iar el simțind asta a început s-o mârâie.
- Nu râde, dar cam ăsta e adevărul, sau doar ce putem noi ca oameni înțelege din ce o fi în căpățâna aia de câine! am mai spus și am dat să ies, pentru a duce trusa înapoi la locul ei.
Ana azvârli și celălalt papuc din picior și spuse fără măcar să ridice privirile de la joaca ei:
- Aruncă tu papucii ăștia! Să nu-i mai văd, îmi zâmbise ea scurt și fără echivoc.




Cu Andrei însă, lucrurile păreau că o luaseră razna de tot. El era convins că are un super cățel și deja agasa pe toată lumea cu asta. Citea tot ce îi afișa unchiul Google și venea cu niște teorii de te luai cu mâinile de cap, scrise de copii doar ceva mai mari ca el, ori de „specialiști ai forumurilor”, care sufereau ca orice român de boala aflatului în treabă și a datului cu părerea. În sine mea fierbeam de furie, dar așteptam convins că lucrurile vor intra curând pe făgașul normalității.
Doctorul veterinar ce se ocupa de sănătatea lui Diamond reușise cu oarecare greutate să-l trezească la realitate, explicându-i că lucrurile au un parcurs natural, că nu poți dresa nici un câine înainte de trei patru luni, deși cel mai bine ar fi cam după șase luni, că super câinii sunt de fapt câini foarte inteligenți, dar și foarte disciplinați, prin metode educaționale ce se numesc dresură și că orice câine astfel educat și dresat poate executa diverse sarcini, ca și acelea executate de super câinii poliției și ai trupelor speciale din lume. Așa aflase Andrei că există pentru câinii utilitari câteva nivele de dresură și mă tot bătuse la cap să i le procur. I-am adus Completul 1 în dresura câinilor utilitari și i-am amintit că are de la Jean o carte și mai bună.
- Dar este în limba engleză, strâmbase el din nas.
- Ei și?! răspunsesem la fel. Învață această limbă și vei înțelege totul despre dresura specială a rotweillerilor, îl momisem eu.
Din acel moment nimic nu l-a mai ținut pe Andrei departe de studiul accelerat al acestei limbi pe care o tatonase doar la grădiniță și pe care o avea ca obiect de studiu și la școală. Iar progresele sale stârniseră adevărate valuri la școală, chiar dacă profesoara sa se mira cum de majoritatea întrebărilor sale sunt despre câini și termenii descriptivi ai vieții câinilor din limba lui Sheakespeare.




Mergeam din nou la munte, după o lipsă de mai multe săptămâni din țară. De fapt, trecuseră deja aproape două luni de când eram plecat cu treburile mele. Eram atât de obosit încât tot ceea ce îmi doream era să ajung mai repede lângă familia mea, să-i simt că-s bine, iar apoi să dorm. Să dorm!
Am intrat în curte pe seară, am lăsat mașina afară și încercând să nu fac prea mult zgomot am intrat în casă, pe ușa dinspre terasă. În semiîntunericul holului însă m-am oprit, ascultând un zgomot oarecum familiar. Am dat s-o pornesc spre bucătărie, dar zgomotul m-a oprit. Crescuse în intensitate. Abia atunci am reușit să mă lămuresc. Era acel mârâit prevenitor.
În capătul holului, blocând intrarea în restul casei, Diamond stătea pe labele din spate și parcă îmi spunea ceva. În prima clipă am tresărit, apoi am înțeles că dumnealui e prezent și „la datorie” și chiar că m-am bucurat. Am aprins lumina în hol și l-am studiat cu atenție, vorbindu-i în șoaptă. Crescuse foarte mult, avea încă aerul acela de pui, dar ceva din atitudinea și privirile sale deja aminteau luptătorul, gardianul.
- Ce faci băiete, ești la datorie?! am spus eu și l-am văzut cum se ridică și vine încet la mine.
Deja dădea vesel din coada cupată, semn de recunoaștere, mă privea cu un aer destul de concentrat, ori doar mi se părea mie și am întins o mână spre el, bucuros de așa revedere. A venit frumos, s-a oprit în fața mea în poziția șezi și a întins o labă deja enormă în semn de salut.
- Aha, adică te bucuri că mă vezi, dar tot mă mârâi, nu?!
Mă gândeam că arată fenomenal pentru un pui de doar trei luni și jumătate.
Cum îmi schimbasem poziția, aveam acum ușa de la intrare undeva în dreapta mea. Doar a întors capul spre ușă și a continuat să mârâie spre terasă.
- Ce e măi cățelule, ce nu e bine? am întrebat eu arătând spre ușă.
S-a ridicat și a pornit alergând ușor și elegant în ciuda masivității și odată ajuns la ușă a lătrat odată scurt, gros și hotărât.
- Dar nu mai e nimeni măi musiule, am dat eu să-l ponderez, dar privirea lui încă țintea spre afară, parcă dincolo de ușa de sticlă prinsă în ramele masive din lemn de stejar. Nu mă crezi? Hm! am făcut eu atunci și i-am deschis ușa.
S-a oprit pe terasă, la nici un metru de ușa din spatele său cel deja lat și a continuat să mârâie spre drumul pe care tocmai sosisem. Nu pricepeam de ce face asta, pentru că drumul era gol. A mai lătrat odată, amenințător și grav spre acea direcție ce aducea oamenii la casa noastră și apoi s-a ridicat iar pe toate labele și a venit lângă mine cu aerul oricărui pui doritor de o hârjoneală. Încercam să pricep ce a fost asta și m-am plecat pe un genunchi scărpinându-l după urechi. Îl auzeam cum geme de plăcere, încercând să-mi lingă mâinile. Apoi l-am tot păcălit că scot ceva din buzunar, de era să amețească dându-mi târcoale, curios foc, până când s-a prins că era doar o păcăleală și s-a oprit cu un aer destul de nedumerit.
M-am oprit și adunându-i obrajii în palmele strânse lângă capul său cel mare, l-am privit câteva clipe în ochi. Chiar îl iubeam și eram mândru de el. Iar el parcă simțea asta, dar, ca orice alt rotweiller, mă privea cu un aer serios și demn, lăsându-mă să-l admir. Cred că a simțit cumva speculantul că mă topesc după el și profitând de poziția de egalitate, că doar încă eram îngenuncheat lângă el, a revenit la tendințele-i dominatoare, așa că m-am trezit cu două labe zdravene pe piepții cămășii.
Am izbucnit în râs gândind că asta e natura tuturor ființelor, că fiecare își duce crucea pe limba sa și râzând m-am ridicat ținându-l de labe. Simțea că pierde teren, iar când i-am eliberat labele din față, a dat imediat să sară înapoi, ca un voleibalist la fileu. Am râs și doar l-am atins cu vârful pantofului pe una din labele din spate, făcându-l să sară ca ars, dar înapoi. Nu se așteptase, dar nu avea chef să renunțe nici la avantajul de a mă domina, așa că a dat să se ridice din nou cu labele pe mine. Calm și râzând de el am repetat figura cu călcatul pe labele din spate. Îl studiam atent, curios să văd cam cât este deja de căpos. M-a privit câteva clipe în ochi, apoi a sărit iar spre mine, însă a primit din partea mea aceeași atenție și cu același rezultat. Părea mirat și s-a trântit destul de ostentativ pe jos, făcând gresia terasei să sune înfundat.
- Diamond! l-am strigat scurt și a sărit în picioare, arc.
Dădea din coadă atent și mă privea concentrat, rotind capul dintr-o parte în alta, de parcă întreba: Da, sunt atent! Ce vrei?
- Andrei? Du-mă la el! Andrei, am pronunțat eu scurt și hotărât.
I-a luat ceva timp, apoi a pornit spre casă, s-a oprit o clipă în ușa terasei să se asigure că îl urmez și a pornit ață spre bucătărie. Îl urmam în tăcere, mândru și plăcut impresionat, gândind că uite ce treabă minunată a făcut Andrei al meu. L-am auzit lătrând a bucurie, oprit în mijlocul bucătăriei, marțial ca un paj ce anunță sosirea stăpânului.
Andrei a simțit mai mult decât a priceput și a pornit strigând spre Ana:
- Tata, a venit tataaaa! Thanks Dy!
Iar câinele s-a tras într-un colț de bucătărie, a lipăit ceva apă, apoi s-a întors și din șezi a pornit să ne urmărească atent. Îmi îmbrățișam familia, dar nu mă puteam opri să nu gândesc asupra valorii sângelui ce curgea prin acel cățel deja impozant, o valoare genetică de excepție, dăruită la un moment de bucurie, ori doar de cumpănă, de Jean, fiului meu de doar șapte ani. „Ce să mai înveți un câine ca ăsta?!” îmi tot umbla o vorbă de mirare prin minte.

Curând împărțeam cadourile, iar Diamond a primit o zgardă profesională din crom inox, pe care a mirosit-o demn, apoi a acceptat-o la gât cu un aer de prinț la încoronare, dar nu de la mine, ci de la stăpânul său, în timp ce pe mine parcă doar mă privea cumva recunoscător.
„Ce să mai înveți un câine ca ăsta?!” porni iar caruselul de gânduri.

A doua zi am aflat de la Ana că Diamond a stat toată noaptea la ușa noastră, că de fapt se instalase acolo imediat după retragerea mea la somn și că nu acceptase sub nici o formă să meargă în padocul lui, oricum deschis și nici măcar la locul său din hol. Părea foarte decis să ne păzească, iar Ana doar râsese de el amuzată. O singură dată, îl auzise îndepărtându-se și curioasă îl urmărise. Se oprise un timp în spatele ușii de la intrarea dinspre terasă, apoi ieșise afară unde adulmecase depărtările și doar lătrase odată scurt. O singură dată, de parcă doar prevenea pe cineva de departe, că el este acolo, că este atent și gata de orice!




Lunile care au trecut până la împlinirea primului său an, i-au adus lui Diamond o grămadă de probleme pe cap. Andrei, cu noua lor limbă, pe care chiar că nu o pricepeam nici eu și nici Ana, cu comenzile în limba engleză din completul 1 de dresură, limbă pe care o stăpânea din ce în ce mai bine spre mândria profesorilor săi, apoi cu cele din completul doi, pe lângă care, toate celelalte pe care le făceau împreună păreau adevărate fantezii.
Uneori Andrei îl solicita atât de tare încât reușea chiar să mă enerveze. Începuse să descifreze tainele rotweillerilor din cartea de la Jean, îi povestisem și eu despre bolile la care este predispusă această rasă dacă nu li se acordă destulă atenție în perioada de creștere, îi spusesem deja prea multe despre ce poate de fapt să facă în realitate un câine, parcă și mai multe despre ce nu poate el să facă, dar el parcă tot nu reușea să se rupă din mirajul visului de a fi stăpânul unui câine aproape atotputernic. Devenise cumva un mare îngâmfat, care uneori încerca să mă ignore, chiar și când, dar fără să realizeze asta, își aducea câinele la exasperare. Chiar dacă îl iubea fără de măsură sau reținere, răutatea aceea de copil cam răzgâiat îl tot îmboldea uneori la aceste excese.

Într-o seară venise acasă de la antrenamentul său de natație și pentru că avusese o zi ceva mai ușoară ce nu-i consumase resursele de energie, ieșise cu Diamond în parcul din fața blocului, la joacă. La plecare, câinele îl urmase parcă în silă și în sinea mea mă întrebasem cam câte aporturi și comenzi făcuse bietul cățel pe lângă bazinul cel mare, deoarece de multă vreme accesul le era permis împreună, iar Diamond era tare vesel și mândru să-și vegheze stăpânul cel atât de brav și curajos. Regretul lui era doar acela că nu avea voie și el în apă.
Toate ar fi fost bune, dar cum fiul meu era și un mare fanfaron, tare dornic să se dea mare cu minunea sa de super câine, uneori, cum reieșea din câteva telefoane ale antrenorului și iscodirea atentă a colegilor de lot, uneori Andrei reușea să pună câinele să facă mult prea multe, demonstrații și bravade inutile.
Mă enervasem la culme doar când auzisem de chestia cu pariurile. „Face mă javra ta și...!” Iar fiul meu, cu un orgoliu nemăsurat, parcă nu era în stare să priceapă că toate au o limită și accepta aproape orice astfel de provocare, spre disperarea cățelului său, care totuși punea tot sufletul și inima sa cea mare în a nu-l face de râs.
Văzându-i așa în seara aceea, doar am clătinat cu nemulțumire din cap spre Ana, care ridică din umeri a neputință și se întorsese la treburile ei de seară, așa că eu am dat drumul la televizor, încercând să mai prind ceva din ultimele știri.
Cum oferta era aceeași, sătul să mai aflu cum și-au mai violat ginerii soacrele cu toporul și alte asemenea interesante expuneri, tot schimbam posturile, cam apatic. Așa că tocmai mă duceam să-mi iau o bere din frigider când am auzit hohote de râs și chiote de încurajare în parc. Ceva s-a strâns în mine și am fost convins că principala sursă a acelora era chiar fiul meu. Era trecut de ora șapte și deja gândeam cam câți vecini sunt de-acuma pe balcoane, căinându-mă!
Cred că aia a fost o zi cam nefastă oricum, așa că iritat, am ieșit în balcon. Cu o droaie de copii de prin toate blocurile din preajmă adunați în cerc în jurul lor, Andrei cu Diamond tronau un fel de joc, pe care de la înălțimea etajului cinci nu reușeam să-l deslușesc. Dar curând am priceput. Și mi-a fost rușine!
Aveam un vecin cam obez, cu o balenă de nevastă și cu un fiu pe măsura geneticii lor. Erau acel gen de oameni ce încingeau zilnic grătarul pe balcon și făceau cumpărături la două zile. În cercul din părculețul cu bănci și leagăne, Diamond se chinuia să târască acel colos, se pare că pe o distanță anume. Iar Andrei îl forța să execute acea comandă inutilă, monstruoasă pentru orice om cu mintea întreagă. Un câine de poate cincizeci de kilograme cât avea atunci Diamond, oricât de puternic, nu putea târî ușor un copil de cam paisprezece ani și cam șaptezeci și cinci de kilograme.
Așa că am coborât val vârtej. Mă stăpâneam și când am ajuns în fața blocului am întors capul spre ferestrele noastre. De la bucătărie Ana privea spectacolul cu mâinile adunate la gură.
Am intrat în cercul copiilor care se potoliră aproape instantaneu, încetând hărmălaia. Doar Colosul, cum era poreclit bietul băiat, chicotea fericit, agățându-se cu mâinile și picioarele de iarba uscată a verii. Diamond strălucea de transpirație, gâfâind la limita puterilor sale, în timp ce Andrei, parcă transfigurat urla în acea limbă a sa și a câinelui ceva din care eu înțelegeam doar cuvântul Euro.
Sesizând liniștea nefirească din preajmă, se întoarse în sfârșit spre mine și am văzut cum pălește. Câinele dădu drumul poverii și mă privea cu aerul acela sfârșit, gâfâind ca o mică locomotivă neagră.
- Să-ți fie rușine Andrei, am reușit să mârâi printre dinții strânși.
Nu-mi lovisem fiul niciodată și recunosc că dacă nu vedeam în el acolo și pe loc măcar primele semne ale înțelegerii atrocității comise, nu știu ce aș fi făcut. Dar pezevenghiul a simțit el că e groasă. L-am văzut cum se strânge în el de frică. Asta m-a pus imediat în gardă. M-am ponderat. Știa că a sfeclit-o de data asta cu mine așa că restul trebuia să fie doar din categoria măsurilor corective.
- Come here boy, am strigat eu câinele ce a venit imediat și s-a așezat disciplinat la piciorul meu stâng, mândru și demn, deși încă răsufla nefiresc, aburitor, pentru o seară destul de caldă a verii. Respira și gemea ușor, în același ritm. O vecină a apărut din spate cu un prosop pe care mi l-a întins cu o privire mustrătoare. Am luat acel prosop ce parcă mă frigea și i l-am întins fiului meu într-o tăcere deplină. A priceput imediat ce are de făcut și a pornit să buciume pielea câinelui. O lacrimă i se scurgea deja pe obraz. În clipa aceea am crezut că e doar de frică.
Câinele încerca încă să-i lingă mâinile, dar Andrei parcă refuza asta și eu căutam rușinea din ochii lui, ce stăpâneau cu greu un șuvoi de lacrimi. Iar Diamond încerca să i le șteargă cu limba, privind în jur, de parcă grija sa era doar aceea ca cei din jur să nu vadă acele lacrimi ale rușinii stăpânului său.

Copii începuseră să se împrăștie, dar i-am oprit. Era rândul meu să am nevoie de acest public crud.
- Nu vă îndepărtați copii, vă rog! Pușlamalelor ce sunteți! Nu vă mai place acuma, dar când chinuiați câinele erați numai strigăte de bucurie, așa-i!?
Rușinați, mă priveau pe sub ochi. Cei mai mari, cu ifosele de cartier cu scoarță al Bucureștiului, plini de șepci purtate pe dos și cu izmenele atârnând lălâi, supervizau scena cu priviri blazate și zeflemitoare. Nu mă îngrijorau, ne cunoșteam destul de bine și știam cumva fiecare cam cât valorează și fapta și vorba celuilalt.
Diamond respira din nou normal, iar prosopul se îmbibase cu o sudoare a cărui duhoare o simțeam în nări, în timp ce blana pierduse strălucirea udă.
- Ce a fost asta Andrei?
- Un pariu, mormăise el fără să ridice privirea.
- Un pariu! Aha! Pe ce?
- Pe douăzeci de euro, că Diamond îl poate trage pe Colos cincizeci de metrii. Ca la exercițiile de salvare, ridicase el ochii, dar ce văzu îl făcu să-i plece repede la loc, ba chiar și mâinile păreau cumva mai harnice.
- Și? Ai câștigat sau ai pierdut? am întrebat eu.
Doar a ridicat din umeri parcă scârbit.
- A pierdut? am întrebat eu roata de copii.
- A câstigat, răspunse o fețiță ce încă avea probleme cu pronunția lui Ș.
Am întins doar palma spre Andrei, care nu ridică ochii, dar se repezi la fetiță.
- Ia taci tu din gură, măi ghemotoc! Ești proastă! Am pierdut, tu nu vezi?
- Ba plost esti tu! ripostase fetița, aruncând mâinile în spate de iritare. Diamond a câstigat! apăsă ea pe ceea ce trebuia să iasă ș, dar se încăpățâna să se audă tot s. Că Colosul s-a ținut de iarbă, ce nu asta ziceai când a venit tatăl tău? Plostule! făcu ea cu țâfnă și îi întoarse spatele ostentativ.
- Și la cine sunt banii? am întrebat eu aruncând o privire circulară. Ia zi Lică, am ridicat eu bărbia spre cel ce conducea grupul veteranilor cartierului.
- La Colos domnule inginer, mă lămuri el simplu și jucând de pe un picior pe celălalt.
- Aha! am aprobat eu a pace și el s-a grăbit să adauge:
- Așa a fost înțelegerea, mă lămuri el, dar ar fi tăcut sărmanul dacă ar fi știut ce înțelegere i-aș fi dat eu lui și celor ca el, acolo și pe loc.
- Dar măi Lică... Tu cine crezi măi că a câștigat?
Băiatul se codi o vreme, fulgerând cu ochii săi frumoși, moșteniți de la maică-sa, o țigancă focoasă de prin Ferentari.
- Nu știu domnule inginer! Că mai avea așa, cam cinci, poate chiar șapte metrii, ridică el din umeri.
- Dar dacă Colosul juca cinstit, cam cât ar fi rămas?
- Habar n-am! ridică el destul de sincer din umeri.
- Hai băi Lică, n-o mai aburii! Câinele a câștigat dom’ inginer, ce mai tura vura! Scoate bă’ Buligaiule loveaua, că nu ține, tu nu vezi, i se adresă un alt băiat Colosului, ce juca și el de pe un picior pe celălalt cam ca și un popândău.
Am întins mâna și băiatul, cu o silă provocatoare pe față îmi întinse o bancnotă de douăzeci de euro. Am ridicat-o spre un felinar și am verificat-o cu atenție. Părea bună, dar am strâmbat din nas și i-am întins-o înapoi:
- Ce faci măi Colosule, te joci cu mine? E falsă! Dă-mi alta. Că dacă nu, te reclam că ai umplut cartierul de bani falși, am mai spus eu, dar cât am putut de serios. Ia zi Lică, ție cum ți se pare? am întins eu banii băiatului, care s-a grăbit să mi se facă util.
A examinat-o îndelung, plin de importanță:
- Pe bune dom’ inginer, e valabilă!
- Da? Bine măi Lică, am zis eu și am făcut un semn cu mâna, așa că bancnota a fost depusă cu destul servilism pe palma întinsă poruncitor.
Am luat banii și i-am arătat copiilor, întrebându-i:
- Doar pentru asta chinuiți voi un asemenea câine? am pufnit eu aruncându-i la picioarele câinelui. Ia-ți banii Andrei, am poruncit. Ridică-i și ia-i, am țipat la el. Pentru asta ai fost în stare să riști să nenorocești un câine care te iubește într-atât încât se lasă umilit zilnic de ifosele tale de copil răsfățat și cam inconștient. Ia banii, că el a muncit pentru tine! Uite-l cum gâfâie, cum arată! Abia-și mai tage sufletul! Să-ți fie rușine! Ia banii și fii mândru și fericit că te-ai dat mare cu ce face un câine pentru tine! O să-l chem mâine pe Jean și o să-i spun că l-ai mințit, că ne-ai mințit pe toți, că nu ești în stare să respecți responsabilitățile de a crește frumos un asemenea câine.
Parcă simțind ce teatru jucam eu acolo, Diamond se ridicase pe labe și venise să-mi lingă mâna.
- Sit down, boy! am ordonat eu însă și câinele s-a așezat imediat, pradă reflexului format.
Andrei doar plângea în tăcere, frângându-și mâinile.
- Spectacolul s-a terminat, am spus eu și copii s-au împrăștiat în tăcere, deșii sușotiseră tot timpul între ei.
Câinele își revenise. L-am provocat la joacă și l-am studiat atent, observând cu prioritate articulațiile spatelui. Dar nu avea nici o jenă, nu scheuna, nu șchiopăta și cumva am respirat ușurat. Cățelul ăla părea turnat în bronz.
- Iar tu încrezutule, ia-ți câinele pe care nu-l meriți, așa că o să-l pierzi curând și treci imediat în casă.
I-am privit cum se îndepărtează de mine spre scara blocului. Diamond parcă ezitase, a venit doar și m-a împuns cu botul în palmă, mi-a lins mâna, cumva complice și a alergat abia apoi după Andrei.
Eu am rămas o vreme în parc, jucându-mă cu bancnota culeasă din iarbă. A doua zi am înrămat-o și am pus-o în camera lui Andrei, deasupra patului.




Cu timpul, lucrurile s-au îndreptat. Andrei a reușit să găsească alte canale pentru mândria și orgoliul său cam exagerat, iar Diamond a continuat să crească. În acel an participa la primul său CAC și CACIB și Andrei, care habar n-avea ce se întâmplă în asemenea expoziții, cu comisii de evaluare, nu numai că nu voia, dar parcă nu putea înțelege că asta nu va avea nici o legătură cu dresura, cu performanțele de câine utilitar ale lui Diamond.
De când Andrei reușise să descifreze cartea de la Jean, performanțele lor de comunicare depășeau limitele cunoscute. Oricum, rotweillerul este un câine foarte curios, care te însoțește pentru asta la orice activitate ai desfășura, pentru că el trebuie să știe ce faci tu acolo. Uneori asta ajunge și ei revin la alte activități ale vieții lor de câine, mai interesante și poate mai recompensatoare. Dar alteori lucrurile pot deveni de la comice până la stresante, cu aceeași ușurință. Restul depinde doar de tine și de câinele tău.
Îmi amintesc cum făcusem din Diamond un adevărat ucenic!

Constatasem că în padocul de la munte, cotețul său devenise prea mic și într-un week-end, ne-am apucat să facem un altul, pe măsura găliganului ce amenința să treacă curând de 80 de kilograme și asta încă fără să aibă pic de grăsime. Așa că am cumpărat materiale și cu Andrei pe post de ucenic, m-am apucat să modific vechiul coteț. Diamond era tot pe lângă noi, încurcându-ne, călare pe scule și materiale, cu botul prin toate pungile cu cuie și altele, foarte atent la ceea ce făceam noi acolo, dar la fel de atent și la lucrurile pe care le foloseam pentru asta. Știa că e cotețul său, iar acum mă distra să văd cum se poartă la fel de nesuferit ca orice alt beneficiar.
Ciopleam, măsuram, scurtam și tăiam scânduri, băteam cuie! Uneori constatam că exact scula ce trebuia dispăruse, ori era de mult pe post de jucărie sau os pentru acest beneficiar stresant. La un moment dat am oprit totul și i-am smuls un ciocan dintre fălci, furios să constat că o coadă zdravănă nu rezistase nici cât o scobitoare în mașinăria aia infernală de sfărâmat oase. L-am certat și i-am ținut o adevărată predică, de care eu aveam mult mai multă nevoie, convins că pentru el asta nu avea cum să conteze. Mă privea cu ochii aceia mari, curioși și vii și dădea din coadă cam cum dă un elev la ora de matematică din cap. Conștient că oricum nu va pricepe nimica, am luat pe rând, scule și materiale și i le-am arătat, i le-am dat să le miroasă și apoi le puneam într-o ordine destul de relativă, dar măcar erau pe două rânduri, scule și materiale. Între timp mă domolisem așa că m-a distrat să reiau totul, explicând totul ca unui copil cam neastâmpărat.
- Astea nu sunt jucării și am nevoie de ele. Pe rândul ăsta sunt sculele, iar aici materiale
Și tot așa. Iar el era tot lângă mine, atent și îndatoritor. La un moment dat am constat că dacă spuneam spre exemplu ciocan, el se oprea lângă ciocan. Restul a fost o bagatelă. Cred că m-am jucat așa cu el cam o jumătate de oră și mă distra să văd că reușește să de descurce în cele mai multe cazuri. Apoi am început să i-o cer, fie o sculă sau altceva, iar el mi-o aducea tare fericit, eu îl mângâiam și îl lăudam apoi îl trimiteam s-o pună la loc, iar el făcea asta cu destulă precizie Dar încă le mai încurca, ori le ducea la loc pe celălalt rând. Mi-am amintit atunci un mic secret, așa că de câte ori rosteam numele unei scule, încercam să o și vizualizez, cumva, în spatele ochilor închiși.. Din acel moment nu s-a mai încurcat.
Cum pe o bancă de curte aveam înșirate și câteva scule electrice, al căror nume nu îl rostisem și pe care nu i le prezentasem, am zâmbit unui gând ce părea irealizabil și așa am început să mă gândesc la pendular. Când am reușit să-l văd clar, doar am comandat în gând să mi-l aducă și doar am întins mâna, cum făcusem de fiecare dată. Mă privea concentrat, părea că ezită, chiar a scheunat de câteva ori, apoi a mers până lângă banca cu sculele alea și a început să le miroasă. Eu țineam în minte imaginea pendularului rostind în gând: „Give it to me, boy! Aport!”
A durat mai mult decât de obicei și până la urmă, tot privind spre mine a priceput ce vreau și mi-a adus pendularul. Am prins scula și apoi, încă nevenindu-mi să cred l-am strâns în brațe și l-am lăudat că e cel mai deștept câine și restul.

Dar acel CAC a fost o adevărată belea pentru Andrei, dar și o lecție dură despre cum merg de fapt lucrurile pe lumea aceasta. Din păcate însă, cu toate cele ce urmează, convingerile sale că Diamond este un super câine nici măcar nu s-au clintit.
Expoziția din acel an era organizată de o organizație din Ploiești, Sempre fidelis parcă, într-un parc de la marginea orașului. Noi am ajuns pe la ora nouă și cum plătisem toate taxele, am tras o adevărată plimbare de la un stand la altul, eu explicând fiului meu cum merg lucrurile, cum fiecare stand va arbitra una sau mai multe rase de câini, în funcție și de numărul de exemplare înscrise. Apoi i-am explicat că pentru fiecare rasă este numit un arbitru de ring și că pentru crescătorii reproducători, calitatea înscrisă pe acele buletine reprezintă garanția unor afaceri bune cu puii rezultați din exemplarele cotate așa. Sugeram doar că de fapt acolo se vorbește de afaceri și de orgolii, dar fără să insist cu prea multe amănunte. Dar cumva, mă așteptam la surprize și n-aș fi vrut ca toate acele interese să-l ia prin surprindere pe fiul meu, care abia mai avea răbdare să ajungem la standul nostru, pe care eu îl stabilisem ca port final al acelei călătorii prin acea lume a câinilor.
Foarte marțial, cu același aer princiar pe care Diamond îl afișa invariabil în societate, câinele ne însoțea cuminte, mergând la piciorul lui Andrei cu o lesă simbolică, dintr-o curelușă subțire din piele, accesoriu menit să sublinieze doar nivelul de disciplinare și calitatea muncii depusă cu el. Iar el, deși observa totul, mirosind și amușinând spre toate acele noutăți, dar cu un aer destul de reținut, reușea să se abțină destul de bine de la imboldurile firii sale cele jucăușe.
De prin câte o cușcă, porneau spre el lătrături furioase și agresive, dar el doar ridica parcă și mai mult ciotul de coadă și lărgea pieptul. La un moment dat, ne oprisem lângă un coș cu pui de bishon maltez, admirând încântați mogâldețele acelea vioaie și cu aspect de jucării extraordinare din pluș, fără să observăm că la nici doi metrii unde era legat, un ciobănesc german, foarte frumos și puternic de altfel, se isterizase lătrând provocator spre Diamond, care doar întorsese capul spre el și parcă îl ignora ostentativ. La un moment dat, Andrei a simțit doar cum Diamond întinde lesa și s-a întors spre el, iar eu am sesizat asta și am privit acolo din reflex. Diamond se proțăpise pe picioarele din spate scoțând un piept cât un lighean spre acel câine și scosese doar un singur lătrat, adânc, gros și răsunător. Pentru bietul ciobănesc asta fusese prea mult. Parcă înnebunise de furie, lătra în continuu cu spume la gură, în timp ce colierul zgardă de la gâtul său, făcut după modelul purtat de acești câini de pază în lagărele germane, strălucea parcă și mai provocator. Lanțul său cedă curând și se repezi ca un zbanghiu spre Diamond, care îl aștepta calm, doar fandă a eschivă spre stângă, răsucindu-și ușor capul enorm și în ultima clipă, îl apucă de gât într-o mușcătură largă, în care de obicei încăpea chiar și o minge de baschet și îl opri din zborul acela de furie, țintuindu-l la pământ, sugrumându-l, făcându-l să scheaune de frică. Doar mârâia înfundat, excitat, cu părul scurt de pe spate zbârlit la verticală și cu ochii la Andrei, parcă așteptând comanda ucigașă. Eram speriat, dar nu de evenimentul în sine, unul destul de previzibil, ci de ceea ce dovedise genetica sa în chiar acea clipă, pentru că era prima dată când înfrunta un alt câine, așa cum era tot prima dată când mușca ceva altfel decât în joacă, în afară de mingile pe care le făcea una două spray. Iar Andrei se pierduse, privea oripilat toată scena, împietrit de spaimă.
Norocul acelui câine a fost tocmai zorzoana acea de zgardă, destul de lată pe plăcuța de înmatriculare hitleristă și destul de groasă și de lată să-i protejeze beregata. Diamond se lămurise că Andrei nu va da nici o comandă și acum mă privea cu ochii injectați, dar cumva calm, ca și un ucigaș profesionist. Aveam fiori reci pe spate când am spus destul de încet și cât am putut de calm:
- No boy! Spear him! Realease!
Iar el eliberă imediat gâtul mușcat destul de adânc în ceafă, lăsându-și agresorul aproape de leșin sau stop respirator. Doar se mai aplecă odată până lângă urechea sa, mârâind acum cu adevărat amenințător, în crescendo, până când lătră iar, o singură dată, ca o mică explozie și eliberare de energii negative, ori poate doar ca pe o sentință.
Stăpânul acelui frumos exemplar se repezi la câinele său după ce eu l-am retras pe al nostru. Fusese la fel de paralizat ca și noi ceilalți, iar acum toată acea mulțime împietrită pentru doar o jumătate de minut, părea că se dezgheța, animată de mirări și comentarii.
Un băiat, cam de aceeași vârstă cu Andrei, ieși în cercul liber din preajma câinilor și privindu-l pe Diamond cu o oarecare invidie, începu să aplaude. Curând, toată lumea din preajmă aplauda, iar asta părea să strângă cercul nostru din ce în ce mai mult, așa că i-am stricat lui Diamond momentul său de triumf și recunoaștere și am ieșit urmați de aplauzele unei părți a acelei comunități a crescătorilor și iubitorilor de câini, reunite acolo în acea zi. Nu știu care pășeam mai mândru dintre noi trei, Cred că eu!

Dar lucrurile au luat-o razna apoi, când deși Diamond era clar cel mai frumos și valoros exemplar, cel mai agil și bine dezvoltat pentru orice categorie chiar dacă era doar un junior mic, deși era cel mai disciplinat și doar jucându-se cu Andrei ca să mai treacă vremea adunase un adevărat cerc de fani ce-l susțineau zgomotoși, el a fost depunctat de arbitru, pentru o închipuită mușcătură cu prognatism, deoarece premiul de excelență fusese rezervat pentru cățelul cel vai de mama lui, un grăsan puturos și capricios, care aparținea chiar primarului Ploieștiului. Publicul protesta vehement, iar Andrei avea lacrimi în ochi, în timp ce Diamond încerca să înțeleagă ce e cu stăpânul său. Mi-am luat copilul, l-am mângâiat a încurajare și pe el și câinele său ce părea agitat de plânsul lui Andrei și am pornit spre parcare. În spate, mulțimea din jurul ringului strica bucuria primarului, strigând scandat:
- Hoții! Hoții! Hoții!
În drumul nostru a apărut acel băiat ce pornise mai devreme aplauzele. S-a oprit decent în fața noastră și doar a ridicat din umeri, a neputință și furie.
- Nu fii supărat! Câinele tău este oricum unul de mare excepție! În viața mea, nici la televizor nu am văzut unul ca el! Ești adevărat măi cățel, tot sporovăia el. Am și eu o fetiță de rotty dar nu am adus-o azi! E în călduri, ridicase el din umeri jenat! Uite, o am aici în poză, spuse el și scoase un portofel în care căuta febril.
M-am îndepărtat ușor, m-am așezat pe o bancă, apoi mi-am aprins o țigară și i-am lăsat să vorbească. Diamond chiar încerca pe labele din spate să vadă și el poza. Curând, în jurul lor s-au strâns și alți copii, ce veneau cu sinceritate și inima grea, dar deschisă, să-mi consoleze fiul. Am mulțumit în sinea mea bunătății acestui pământ și am încercat să-mi șterg din minte toată acea mizerie de întâmplare.

Când Diamond avea deja trei ani, am primit un telefon de la Jean. Am stabilit să ne vedem la munte și am terminat discuția sporovăind despre Diamond.
- Þi-am spus eu, conchise el parcă zâmbind înainte să închidem convorbirea.
I-am spus doar Anei că-l vom revedea pe fostul meu coleg, sperând ca asta să fie o surpriză plăcută pentru Andrei.
Dar n-a fost.

Jean apăruse elegant și spilcuit, dar părea doar o epavă lustruită. Pierduse aproape tot părul și mulți dinți și abia vorbea. Mă durea totul în mine văzându-l în halul ăla, pentru că ghicisem ce se întâmpla cu el. În loc de o seară minunată, întâlnirea a fost destul de formală, ai mei retrăgându-se destul de repede la culcare. Am ieșit pe terasă, cu câte un pahar de lapte în mână și cu Diamond lângă noi.
Jean se așezase greu pe unul din fotoliile de ratan și tot mângâia grumajii-i puternici.
- Chiar semeni cu tac-tu, măi câine, tot repeta el zâmbind amintirilor. O adevărată mașină de mușcat! Dar tu măcar ai crescut liber și iubit, nu un soldățoi slugarnic ca el. Ai avut noroc măi câine!
Simțindu-i boala Diamond îi tot lingea mâna, iar Jean, accepta asta cu un aer mulțumit.
- M-au găjbit Mihai! Pe mine m-au terminat! oftă el din rărunchi.
Am tăcut. În clipa aia îmi aminteam una din replicile sale de atunci, din restaurantul acela din București:
- Și ce vrei tu Mihai? Asta e viața noastră! Câțiva ani vulturi, lei! Într-o zi ne vom găsii nașii cei tineri, fie ca inamici, fie ca șefi sau colegi mai tineri ce se grăbesc să ne ia locul! Dar eu așa vreau să mor! Pac, poc și gata! Decât o suferință nedreaptă, umblând cu plosca la brâu sau cine mai știe cum!
L-am auzit după o vreme:
- M-au iradiat!
- Cine?! am întrebat eu fierbând de nervi, cu dor de răzbunare în vârful limbii.
- Ce mai contează! dăduse el slab din umerii subțiați. Ai lor, ai noștri! Cei vechi, cei noi! Tot un drac!
Știam că mă minte. Știam că dincolo de acest macabru adio, venirea sa aici, apoi această joacă cu câinele, spunea aceeași veche poveste ce debutase cu decenii în urmă, într-un Afganistan invadat de trupele sovietice.
S-a ridicat cu greu. L-am ajutat și m-a cuprins în brațe plângând.
- Adio prietene! Să nu mă uiți, că vin să te bântui, încercă el să se adune în această glumă, ce doar imita vechile noastre glume. Eu nu știu dacă mai apuc o lună, poate mai mult, poate mai puțin! Dar tu să nu te dai bătut și să trăiești mai departe fericit! Atât cât se poate, nu uita! a mai spus, apoi și-a pus cu greu pălăria și m-a lăsat să-l conduc până la poartă. Ultimele sale cuvinte au fost pentru Diamond.
- Tu să faci ce știi mai bine, de va veni vremea și vei avea și ocazia, măi câine! Ocazia ta, șansa lor!
L-a mai mângâiat odată între urechi, mi-a strâns mâna cu greu și a pornit spre mașina care-l aștepta. Diamond scheuna ușor iar eu plângeam fără suspine, doar simțeam cum lacrimile mi se scurg pe obraji. Odată cu mașina, în praful drumului de munte, parcă vedeam cum tinerețea mea toată aleargă să treacă orizontul!