Ultima feștilă


Demult, în Germania fărâmițată în sute de stătulețe, trăia prințul Guzu, stăpân al unui oraș faimos prin școlile și cărturarii de tot felul. Toți locuitorii orașului publicaseră cel puțin câte o carte, chiar și gunoierii scoaseră un volumaș, despre pericolul pe care-l prezintă obiectele uzate de a-i înduioșa pe oameni să nu le arunce.
Numai pe prinț nu-l trăgea inima să pună mâna pe stilou și să lege barem două cuvinte unul de altul. Cât putea, se ferea de supușii lui și de servitorii palatului, pentru că aceștia, când dădeau ochii cu el, îl sâcâiau cu o unică întrebare: când își termină de scris cartea și când o dă la tipar?
Așa se face că cei mai frumoși ani ai vieții și-i petrecea ascunzându-se prin nenumăratele camere ale palatului, pe când, în cele o sută de cafenele ale orașului i se ducea vestea că lucrează la o carte fundamentală despre singurătate.
Într-o zi reuși să se strecoare nevăzut din palat și, cum se plimba printr-o pădure de la marginea orașului, întâlni o fată ce ședea pe un trunchi căzut. Fata era foarte frumoasă și scria ceva într-un caiet. Din vorbă în vorbă, află că o chema Suzana și că e îndrăgostită de un profesor ce publicase cincizeci de cărți. Profesorul o atenționă să nu se gândească la căsătorie până nu își publică și ea cel puțin un volum, și Suzana îi mărturisi fericită prințului că nu va trece o lună de zile și va vedea, în vitrinele librăriilor, cartea ei de poeme, intitulată Laudă primei feștile.
Prințul o sorbea din ochi. Dezvăluindu-i cine este, îi ceru mâna, asigurând-o că el nu va avea pretenția la nici măcar un singur rând scris de mâna ei.
- Cu cartea dumitale despre singurătate îți poți permite să vorbești în felul ăsta, dar ce va zice orașul despre mine?...” Uite cum l-a orbit nevrednica asta pe prinț, s-o ia fără nici o carte!”...
Cât pe ce, prințul, să-i mărturisească despre cumplitul său secret, dar se stăpâni. Insistă doar s-o mai întâlnească. Din respect pentru titlul lui, Suzana îi promise că peste o lună va veni iar la trunchiul căzut.
- Voi aduce o sticlă de șampanie, să sărbătorim publicarea cărții!

Când se împlini luna de zile, Guzu se înfățișă în poiana trunchiului căzut, cu o sticlă de șampanie și un buchet de flori.
- Cu dumneata trebuia să se întâlnească fiica mea? îl întâmpină un bătrân îndurerat.
- Cu mine.
- Vai ce dramă! După publicare, tot orașul a râs de poemele ei și biata Suzana și-a luat lumea în cap! Mi-a lăsat doar o scrisoare să vin în locul ei și să o scuz... Apoi bătrânul se jelui:
- Nu că e fiică-mea... dar nu pricep de ce-au râs, că poemele ei sunt pline de bun simț. Ce-i mai mișcător decât să lauzi primul licăr de lumină ieșit din mâna omului? Nici măcar ticălosul de profesor, căruia i-a fost dedicat volumul, nu i-a înțeles tâlcul! Zici feștilă, zici lumânare, zici bec! Să-l văd eu pe profesor cum și-ar mai fi scris cele cincizeci de volume dacă n-ar fi stat nopți de-a rândul la biroul lui!
Prințul nu zise nimic. Bău cu bătrânul sticla de șampanie și apoi fiecare își văzu de drumul lui...

Nu trecu mult și în întreaga lume se răspândi vestea despre nemaipomenita lege, dată de un prinț din Germania, ca nu cumva, în orașul stăpânit de el, să se mai aprindă vreun bec ori altă sursă de lumină artificială.
Avidă de curiozitate, lumea își opri privirile pe orașul prințului, așteptându-se la cine știe ce răzmeriță în fața unei asemenea hotărâri.
Cetățenii orașului însă, se puseră care mai de care pe scris și, într-o săptămână, toate vitrinele librăriilor erau pline de cărți precum: Întunericul, factor hotărâtor al apropierii dintre sexe. Întunericul, mediu ideal al cunoașterii propriilor bătăi de inimă. Mărturie asupra limpezimii întunericului...
Văzând una ca asta, cu un rictus superior de plictiseală, lumea își luă ochii de pe orașul prințului, care ofta și el, neputincios și enervat de neașteptata întorsătură a lucrurilor...

Ca o scânteie dusă de vânt până cine știe unde și acolo căzută pe niște vreascuri uscate dintr-o pădure falnică, așa și ideea asta trăznită a prințului ajunse în America, unde mocni cât mocni în dedesupturile umile ale populației, până când, într-o bună zi, răbufni într-o flacără uriașă ce se întinse rapid peste întreaga țară.
- Suntem sătui de lumină artificială!
- Vrem să ducem o viață simplă și naturală, ca a strămoșilor noștri!
- De ce să fim contra întunericului, când putem foarte bine, pe înnoptate, să ne cuibărim în paturi și să stăm la taclale cu membrii familiei până adormim!
Văzând ce ațâțate sunt spiritele, președintele Americii se văzu constrâns să-și adune miniștrii într-o ședință.
- Știți cu toții de ce v-am chemat și uitați ce vă propun eu: Cetățenii noștri, stăpânii noștri! Haideți să spargem toate becurile din America, ce țigănie cu atâtea reclame și brizbrizuri! De câteva nopți, mă culc și eu odată cu găinile și nici nu știți voi ce odihnit și proaspăt mă scol dimineața. Ce ziceți? Hai să le facem oamenilor pe plac, mai ales că nu ne costă nimica!
- Dar ce-or zice franțujii?
- Dacă nu-i ideea lor, pe ei nu-i interesează.
- Dar englezii?
- Pentru ei e totuna, dacă nu le punem în pericol ceaiul de la ora cinci. Ei...ce ziceți? Spargem ori nu becurile?
- Haideți s-o facem și pe asta! strigară cu toții într-un avânt.
- Dar oare...oamenii mei, n-or rămâne fără pâine? se nelămuri în gura mare patronul fabricilor de curent.
- Dar hoții? sări și șeful poliției. Întunericul e lumea lor!
- Deci nu se poate..., se mâhni președintele. Haideți atunci să-i scoatem din capul prințului german această idee periculoasă.
- Chiar acum câteva zile am luat la mine-n gazdă o fată din orașul lui, se ridică un ministru. Suzana o cheamă și s-a lăudat fiicei mele că numai din cauza ei a dat prințul legea asta, să-și pedepsească supușii că nu i-au primit favorabil un volum de poezii, intitulat Laudă primei feștile.
- Haideți atunci să i-l lăudăm noi, dar știți cum? Nu așa, pe ici, pe colo, tot ce apare tipărit în țara asta să i-l înalțe la cer!

Nu le venea supușilor prințului să-și creadă ochilor ce succes imens are în America volumul Suzanei. Se mirau, se scărpinau în cap, oftau, își chinuiau mințile să priceapă cum de le-a plăcut o asemenea inepție, dar până la urmă, vrând-nevrând, se dădură bătuți în fața evidenței.
- Adevărul e că are talent..., îndrăzni unul.
- Și încă ce talent! sări altul, recitind perplex pentru a zecea oară o poezie din volumul ei.
- E mare!
- Ce să crezi, dacă în Daily Telegraph i-a apărut o poezie pe prima pagină? O singură dată s-a mai întâmplat treaba asta, cu un sonet de-al lui Shakespeare, când a împlinit 500 de ani, de la naștere.

Aflând despre succesul ei, prințul îi scrise:
“ Mă bucur din inimă pentru tine. Vino înapoi acasă. Au apărut în librării peste o sută de volume de critică la poeziile tale. Din anul acesta vei fi inclusă în manualele școlare. Am dat comandă să se fabrice 10000 de feștile. Ce frumos spectacol va fi în noaptea în care vei ateriza pe aeroport!”
“ Știu că mă iubești și că vrei să te căsătorești cu mine, îi răspunse Suzana, sunt și eu de acord, cu condiția să-ți publici mai întâi Cartea fundamentală despre singurătate. Nu vreau să mai trec încă odată prin calvarul prin care am trecut cu volumul meu.”

Începând din ziua aceea, prințul își părăsi palatul. Se plimba pe străzi, intra prin cafenele să stea de vorbă cu cărturarii. Aceștia râdeau temători la glumele făcute de prinț și-și aruncau speriați privirile către pieptul lui, unde, de-a latul hainei stătea scris cu litere mari: Cartea fundamentală despre singurătate...