II.



Ce aș face dacă aș face un master în toate Științele Sociale

Păi, dimineața o să trimit „Istoria” să îmi facă cafeaua (în calitate de primă dragoste și nevastă legiuită). La prânz o să plimb câinele în compania „Sociologiei”, o damă tinerică și plină de șarm, dar adesea incoerentă, insă foarte utilă pentru ieșirile în societate. După amiaza, mă voi omeni cu un prânz pregătit de „Antropologie” și voi da fuga în oraș pentru una scurtă și rapidă cu „Științele Politice”, o damă încă și mai jună decât precedentele, și rea de muscă rău de tot, că azi o vezi ba cu juriștii (cu care își face veacul cel mai adesea. Este explicabil, nu? Din motive strict pecuniare…), ba cu filozofii (pentru o țârâșică de spoială mai intelectuală, nu că s-ar înțelege de minune unii cu alții. Deh, e greu când vorbești limbaje diferite și reciproc ininteligibile), ba cu istoricii (ce să faci? Tre’ să mai trăim și noi, nu de alta, da’ nu ne vrea nime’, că doar n-o să ne înhăităm cu alde „Kremlinologia” sau „Sovietologia”, că ne înhață poliția, de, pentru corupere de minore. Dacă stai la masă cu întreținuta unui jurist, mai cade câte o șampanie, câte o fripturică… că doar acolo unde curge, e posibil să mai și pice câte ceva, nu?… și apoi ce importanță are că mai faci și amor cu ea? Oricum, în clipele alea stingi lumina, că tipa e prea prostuță ca să fantazeze cu lumina aprinsă și geamul deschis, pentru plăcerea vecinilor…). Iar seara, ferit de ochii curioși ai nevestei, care îți coase șosetele și îți îndreaptă cravata prefăcându-se că nu știe că la ora aceea bibliotecile e închise (da’ tu, și mai șmecher, o lași să creadă că tu îi ascunzi de fapt că te duci la cârciuma, la ”Mica Academie de șpriț și bere” cu a-micii), te vei duce să te vezi cu o altă „obiactă” a posesiei tale absolute, „Filosofia”. Ei aici e aici. Că aici e cu dragoste mare, reciprocă, de altfel. Tu i-ai reproșat întotdeauna că e prea rece, că e cam târfa și că are sifilis, bașca faptul că ar fi nesimțitoare, iar ea te-a acuzat că ești greu de cap și urechi, că adesea visezi mai mult decât trebuie și că nu știi ce vrei, bașca faptul că folosești prea multe metafore (și în ce scop? dacă le folosești, atunci ce gânduri ai cu ele? Ai? Inocente, da, sigur…) (acuzațiile mutuale sunt riguros exacte). Beți un pahar de vin, discutați… ea îți prinde capul in palme întrebându-te dacă ai înțeles bine nota 37 din capitolul Trei din Zain und Þait, tu zici că da, pentru că știi că atunci când ea o să încerce să te întrebe mai in detaliu, tu ai să îi astupi buzele cu un sărut fierbinte… Se întâmplă ce a fost scris să se întâmple, de, cu scântei și multe alea, apoi ea te ia la rost, că de ce ai zis despre ea că ar fi rece și nesimțitoare, că uite… dar tu stai calm, și îți fumezi țigara, dar ea nu te lasă in pace. Îți toarnă un pahar de vin, te atinge in părțile încă vii și îți amintește cum e cu nota aia, 37, parcă, de la Haidegher. Și tu nervos pentru că ai auzit „Gadamer” (chestie care te scoate din pepeni, ca de obicei), încerci să te stăpânești, și o plimbi pe la Sartră (dar, diplomat, nu o întrebi ce a făcut cu el, ci numai despre ce a discutat. Chiar trebuie sa știi totu’? dar chiar totu’?), îi mai povestești vreo doi trei comentatori minori, printre care Liiceanu și Clainingher, ea se preface că ai dreptate, și apoi te duce direct la „Organonul” aristotelic. Ei, aici e aici? Ce să-i mai faci la faza asta? Să o scoți termen mediu intr-un silogism? Ar vrea ea, da’ tu nu poți, că e dragoste mare la mijloc… Să-i dai cu categoriile in cap? Nu e chiar o idee atât de rea… Să o iei cu genul proxim că poate-poate dai peste diferența specifică dintre voi doi? Na, că nici așa nu merge… Ce, tu ești un sofist de-ăla de doi lei? Nu, o plesnești de nu se vede, să mai tacă dracului din gura, să mai termine cu Sartră ăsta, și alde Haidegher, și cu alde Fihte și Heghel și Șopănhauer și Kirchegooord, că te doare capul, mama ei de viață, că ce nevoie ai avut tu să te încurci cu una cu ea… Iar ea o să înceapă să plângă, și o să îți spună că ei, căreia atâția literați i-a făcut curte și i-a închinat romane și iepopei nemuritoare, ba unii a strâns chiar și mâna regelui Suediei, că până și George Bernard Shaw, cât era el de urat și de insensibil și țărănoi (da’ era faimos și al dracului de inteligent)… că la vârsta asta (aici e drept, e cam în vârsta… Da’, dacă stai să te gândești bine, nu e cu mult mai bătrână decât nevastă-ta legiuită, aia cu cravata și șosetele… și-apoi ce, tu ești chiar la prima tinerețe, ca atunci când te-ai amorezat de ea, și ți-a surâs șăgalnic după un colț, apoi ți-a dat cu tifla, iar tu te-ai ambiționat, și ai urmărit-o ca să faci spume la gură când ai dat peste ea într-un bar cu altu’, unu mai înalt și mai tâmpit decât tine. Nu, evident că nu mai ești tânăr, așa că mai dă-le dreacu’ de fasoane…), uite, ea nu are pe nime’, că e singură cuc, și că se întâlnește cu unu’ ca tine prin hoteluri și prin apartamente de prieteni plecați cu câte o bursă prin străinătățuri, că ar vrea și ea un cuib și un pui al ei… Pui? Ce pui? Spui tu, intrând la bănuieli… Adică nu vrei să spui că ești însărcinată și că o sa îl cheme Deivid Copărfild? Ai? Și ești gata să ii mai dai una peste ochi, să simtă, de, că tu ești șefu’… Ah, nu, a fost un malantandiu, dragă, zice ea, pițigăindu-și buzele în forma de „i” ca să îl spună mai bine pe acel „u” din final, ceea ce îți dă o idee, una de altfel foarte bună, și o luați de la început… și iar o întorci pe toate părțile, și pe față și pe dos, iar ea te privește cu ochii ăia de drăcoaică, așa cum îți plac ție, și te întrebi de ce nu te-ai însurat cu ea, dar nu prea mult, că ești prea ocupat să îți mai pui întrebări (chiar dacă ea asta zice că ar vrea, dar ce, tu trebuie să o iei în serios chiar de fiecare dată când face mișto de tine? Nu, îi dai două peste bot și îi mai zici vreo două, mama ei, și o să închidă gura imediat… deși nu pentru mult timp…). Da, la partea asta empirică vă înțelegeți de minune, și vă tot înțelegeți așa până dimineața, când frânt, mirosind a vin și cu șosetele pătate cu roșu ( pata ai făcut-o tu, lăsând să se scurgă paharul –dar nu prea mult, că e păcat de vin- să creadă nevasta că iar ai fost să bei cu a-micii), ajungi acasă la nevastă, unde ea, obosită și nedormită (dacă ți s-a întâmplat ceva) dar și dezamăgită (pencă nu ți s-a întâmplat nimic), îți deschide ușa, te privește de sus până jos cu un aer critic, apoi te sărută cu dezgust pe obraz (dar nu de dor sau de drag, ci ca să poate face un pic de critică „externă”, să își dea seama ce și cum…), și începe… că iar ai fost la băut, că uite te așteaptă referatu’ pe care i l-ai promis lui X…, și articolul pentru revista de Studii Nasamone, și expozeul despre onomastica argaragantă, bașca textul cu cavalerul curland astăzi scăpătat și cele trei fete bătrâne, atât de bătrâne cu care o să deschizi conferința de la Oak Ridge [auzi, bă criticule? Tu ai chef să mă plagiezi? Că acuși îi chem pe verii din Cecenia și Carniolia…] {Da, să trăiți…}, că numai de asta ești în stare, că de ce te-a luat, că uite unde a ajuns pentru că s-a înhăitat cu o haimana ca tine, și începe și astalaltă să plângă, da’ tu nu îi dai două peste bot, după cum ar merita, nu, te așezi prefăcându-te că te clatini (și adevărul e că după o asemenea noapte îți cam tremură picioarele, dar ai totuși direcția în bună stare…), îi îmbrățișezi genunchii (chestia asta îi place și ei că l-a citit pe Homer și îți place și ție că ești fetișist), și îi spui că iartă-mă, mămico, că nu mai fac, că nu știu ce m-a apucat, că așa sunt eu, da’ că pe tine te iubesc foarte mult și numai pe tine, că las’ că dorm un pic și beau o cafea și să vezi cum mut munții din loc, și ea o sa îți zâmbească, îmbunată, da’ cu năduf, că da, că tot ea tre’ să facă și cafeaua aia, și tu îi spui că n-o să se mai întâmple, și ea o să se încrunte și o sa îți zică că da, că n-o să se mai întâmple până data viitoare, și tu nu îndrăznești să râzi, pentru că evident că e adevărat, apoi îi spui că i-ai adus ceva și îi arați un tom prăfuit al unui oarecare Jehann Toutmouille (cu accent grav pe „e”-ul final), și ea se luminează toată, că de când își dorea, că nu trebuia, apoi te sărută și îți spune „Ticălosule” și tu te aperi, și întrebi de ce, și ea zice las’ că știi tu, și tu știi că criza a trecut, și la ora 7 dimineața, în loc să dormi, o arunci în pat, pentru ședința de critica internă de text că de, tre’ să îi demonstrezi că într-adevăr ai fost la băut (peste vreo 20 de ani o vei putea lua direct la palme, dar cui îi mai pasă atunci?!) și nu la femei etc… Și de data asta e chiar mai bine decât în primele dați, dar tu ești obosit, prea obosit ca să mai simți asta, și te întrebi când se va termina… Apoi adormi și te trezești și îți bei cafeaua pregătită de ea și ieși să plimbi câinele și mai apoi pentru un număr rapid, ca spre seara să spui că te duci la bibliotecă…
Da, așa arata viața unui masterand în și cu Științele Sociale, și nu e de loc rău, și pentru asta muncesc eu de îmi sar capacele (ups! Iar mi-a mai sărit unu’!), și țăndările și doagele

București, 2005, toamna
(netrimis)