Povestea bunicii luase sfârșit. Cei mici adormiseră rând pe rând, deși toți își doreau nespus să afle, în fine, ce s-a întâmplat cu micul bonsai rătăcit, după ce fusese smuls cu furie din vasul lui de un vânt năprasnic și depus, ca ofrandă, la picioarele pădurii. Lumina fusese stinsă, iar pașii bunicii sunau mărunt și moale dincolo de odaia copiilor.

Numai el ascultase cu încântare întreaga poveste, a nu știu câta oară, cu brațele lui micuțe chircite în jurul trupului încordat, cu răsuflarea tăiată. Din ghiveciul plin cu pământ, încerca să-și înalțe rămuricile din vârf, să-și umple ființa lui pitică de aroma învăluitoare de brad. Era acolo... Nu-l putea vedea, dar îi simțea prezența și parfumul. Aceeași mireasmă trebuia să fi avut și bradul din povestea bunicii... Și cât l-a așteptat! Niciodată n-a așteptat cineva bradul de Crăciun ca acel mic bonsai. Și nimeni nu l-a mai întâmpinat vreodată cu atâta bucurie. Au prins a-i străluci toate brațele plăpânde și verzi și, pentru întâia dată, deși un singur moment, a uitat că are rădăcini. Și în locul acestora, a avut aproape certitudinea că i-au crescut aripi.

Habar n-avea bietul bonsai că prietenul lui cel mare își trăia ultimele clipe fericite ale vieții. Cum să-și închipuie una ca asta, când nu de mult auzise clinchet de clopoței, de globulețe ciocnite, fâșâit de ghirlande?! Iar bradul, în naivitatea lui, îi povestise cu mândrie despre cum fusese împodobit de toți ai casei, despre cât de colorat și de strălucitor era. Chiar îi descrisese, cu lux de amănunte, fiecare ornament de pe crengile sale. De bună seamă că îl aștepta un viitor foarte luminos, o viață plină de glorie și de onoruri...

Bonsaiul, care se născuse fără lumina ochilor, nu avea deloc habar cum arată un pom de Crăciun. Verde, alb, roșu, globuri, beteală, pentru el erau lucruri greu de închipuit, cu atât mai mult cu cât nici o rudă a sa nu cunoscuse vreodată o asemenea cinste. Dar în adâncul sufletului, copăcelul nutrea speranța de a-și câștiga și el, într-o bună zi, dreptul de a fi strălucitor și admirat, deși nu știa prea bine ce însemna asta și nici ce trebuia să facă pentru a-și împlini visul.

Acum, inima lui pitică fusese tulburată de soarta bonsaiului din poveste. Vântul îl smulsese de la locul său și îl lăsase într-o pădure, dar nu orice fel de pădure, ci una de brazi, adică - gândea pomișorul - una de pomi de Crăciun. Mireasma de brad îl trezise, piciul ridicându-se din locul în care zăcea și pornind pe aleile pădurii. A încercat el zadarnic să se împrietenească cu locuitorii cei falnici dimprejur, căci nimeni nu-l lua în seamă; ba, unii mai glumeți îl luau peste picior, adică peste tulpinița pipernicită. În acea noapte, micul urgisit a adormit plângând cu sughițuri. Dar zâna cea bună a bonsailor l-a auzit cum plângea și, când au venit zorii, pomișorul rătăcit a realizat cu mirare, că de atunci înainte, suflețelul său de bonsai avea să locuiască într-un trup uriaș de brad.

În mintea micuțului încolți o idee: dacă ar putea scăpa din vasul lui și ar fugi într-o pădure și s-ar ruga de zâna cea bună, oare n-ar deveni și el un brad mare, apoi un pom frumos de Crăciun, iubit și prețuit de oameni? Căci oare ce viitor l-ar putea aștepta pe un copăcel amărât și umil?

Astfel gândind, micul bonsai își întinse cât putu de mult crenguțele și-și trase cu violență trupul în sus, apoi la stânga și la dreapta, și din nou în sus. În încercarea lui disperată și-a rănit brațele verzui de marginile ghiveciului, pierzându-și ochișorii orbi de frunze și aproape că și-a smuls rădăcinile.

Dar iată că veni dimineața. Pomișorul adormise frânt de oboseală. Soarele trimisese de mult razele să bată la geamul odăiței. Dar pe bonsaiul orb îl trezi zarva iscată de copiii casei, care-l găsiseră în starea aceea jalnică. Auzi apoi glasul bunicii și pe acela al tatălui, și glasul mamei și un altul mai domol - al bunicului. Îl durea întreg trupușorul și zăcea cu nasul în pământul din care atât de mult își dorise să se desprindă. Curând simți atingerea moale a mâinilor bunicii și, în scurt timp, suferințele îi erau alinate.

În mod straniu, simțea că un anume ceva îi lipsea, ceva nu era la locul lui. Oare ce?! Parfumul bradului, desigur - își aminti bonsaiul. Și începu să-și strige încet, șoptit, prietenul. Auzi întâi un suspin și nu mică îi fu mirarea când bradul, cu voce stinsă, îi relată pe scurt felul în care fusese despuiat de podoabele strălucitoare, culcat la pământ și legat fedeleș. După cele auzite de la stăpânii casei, avea să fie trimis într-o magazie, jos în curte și apoi, transformat în lemne de foc.

Iată pentru ce se luptase atât micul bonsai, pentru ce se rănise și suferise jumătate din noapte, plus o dimineață: ca, într-o bună zi, să devină un mănunchi de surcele.