Sub anestezie

Așteptase o iarnă întreagă împreună cu Mioara această vacanță. Acum, când primăvara înmugurise abia sfios peste toate, se hotărâseră să meargă la casa lor de la țară. Sebastian voia să curețe grădina, și mai ales pomii, perii săi pergamuți, din dulceața cărora se ospăta în serile lungi de iarnă. Când intraseră pe ulița mare, nu era suflet de om, ai fi zis că se ascunseseră cu toții pe după perdelele de pânză topită ale ferestrelor să urmărească cum fiul satului, Sebastian Bojenaru, venea din nou sub nucii copilăriei. I-ar fi plăcut lui Sebastian să-l vadă măcar pe Tilică, bunul său prieten desprins dintre năzbâtiile copilăriei lor, petrecută cu mulți ani înainte. Dar, ciudat, nimeni nu se zărea, nici măcar la bufetul lui nea Spirache, de obicei ticsit la acea oră de oamenii locului, care, indiferent ce treabă aveau prin sat, nu ezitau să dea binețe unui pahar de tărie. Ajuns în fața căsuței sale, ridicată cu greutate, preț de câțiva ani, conform preceptelor moderne de creditare, Sebastian se dădu jos din mașină, încercând să ofere o clipă de destindere spatelui său, muncit atât de mult în depășirile și la frânele puse pe o șosea arhiaglomerată.
“Casă... dulce casă...!” murmură el un refren vechi de când lumea și intră pe poartă, trăgând după el geamantanul burdușit de Mioara cu lucrurile atât de necesare unei treceri de la confortul sporit al orașului, la primitivitatea dulceagă și sacră a satului. Chiar și azi, când trecuse de barieră și intrase în satul său, acesta îi păruse neschimbat, coborât parcă din timpurile copilăriei sale tot cu aceiași căciulă mițoasă pe cap și încălțat în aceiași gumari plini de praf vara, colb transformat în clisă sâcâitoare în zilele ploioase. Intrară cu sfială în casă, cu acea sfială cu care pătrunzi într-un loc drag, de care te-au despărțit clipe lungi, ca nu cumva să descoperi că în lipsa ta s-ar fi petrecut vreun lucru care să-ți facă inima să palpite. Și cum în zilele noastre casele orășenilor, părăsite iarnă de iarnă, deveneau ținta predilectă a "vizitatorilor" nocturni, experți în a nu lăsa urme, Sebastian cercetă rapid camerele, evaluând situația actuală. Dar putea fi liniștit, totul era așa cum lăsase la plecare astă-toamnă, în plus în căsuța lor venea o dată pe săptămână Tilică, să inspecteze cu ochii lui starea locației. Plutea prin camere, peste tot, un aer închis, stătut, amestecat parcă cu liniștea zilelor de iarnă ce petrecuseră singure prin camerele mobilate cu gust de amândoi. Sebastian privi pe geam la grădina ce de mâine aștepta mâna gospodarului. Nu putea fi plăcere mai mare pentru un om apăsat de tulburarea orașului, decât oaza aceea de iarbă proaspăt apărută pe pământul ce se zbicise de mult sub soarele primăvăratic, care ațipise parcă la răstimpuri pe grumazul dealurilor din jur, ai fi zis că aerul a amorțit și stă așa suspendat între cer și pământ.
Amurgea și nici nu apucase să despacheteze, când se auzi strigat la poartă. Nu era altul decât Tilică, probabil informat de trecerea lui Sebastian pe uliță în bătrânul lui VW. După ce se îmbrățișară îndelung, se priviră atent, să constate parcă ce schimbări au avut loc în fizionomia celuilalt, deși nu trecuseră decât câteva luni de iarnă prin părul lor.
- Bine ai revenit, Sebi? Te așteaptă grădina, nu-i așa?
- Te cred și eu, s-o fi plictisit și ea de mutrele voastre acre, îi era dor de un obraz de orășan, mai dat cu un deodorant, mai cu o cremă fină...spuse Sebastian, râzând zgomotos.
- Venisem să îți fac o invitație, îl întrerupse Tilică, să mergi cu mine mâine în deal, îl am acolo pe Gherase, gineri-miu, face țuică la cazan...Uite, ți-am adus și o mostră...
- La vremea asta țuică, bă Tilică? Să nu-mi spui că toată țuica pe care ai făcut-o astă-toamnă s-a evaporat? îl apostrofă parcă Sebastian, care niciodată nu se putuse împăca cu gândul că bunul lui prieten, de altfel un om destupat la minte, care nu-și făcuse neamul de rușine la școală, era de câțiva ani încoace un alcoolic înveterat.
Tilică, în loc de răspuns, se frecă cu o plăcere ce i se citea în ochi pe beregată. Semn că pe acolo se volatilizase bunătate de țuică, făcută din amestec de prune, boasca de la struguri și perele lui Sebastian, pergamutele stricate și fără sorți de a obține atestatul de calitate al gustului său și al Mioarei.
- Păi, tu nu știi... ba, ar trebui să o știi mai bine ca mine...orășenii ăștia nu mai gustă ionatanele noastre românești, cumpără numai mere din alea cu etichetă din Turcia și Grecia...ce să fac cu merele rămase nevândute peste iarnă și care acum s-au zbârcit la față ca baba Patica de sub deal? Le transform în esență tare...tare...tare bună! îi zâmbi Tilică pe sub mustața-i gălbejită de tutunul prost. Ce zici, mergi? Urcăm cu tractorașul meu, una-două ajungem!
Sebastian stătu preț de câteva clipe pe gânduri. Să meargă...ar fi pierdut o zi de curățit grădina și copacii nu așteaptă după capriciile și poftele omului. Când îi sosește bobocul pe ram îl primește, chit că ramul e puternic sau slăbănogit de uscăciune. Ar fi fost bună și o tărie, băută de la țeava cazanului, curată ca lacrima...Sebastian privi înspre dormitor, acolo unde Mioara se apucase să dea viață mobilelor și așternuturilor scoase de sub imperiul prafului ce se tolănise pe ele ca într-o domnie fără sfârșit.
- Bă, Tilică...știi ce...simt o poftă de muncă, cum n-am avut de foarte multă vreme...așa că, o lăsăm pe altădată cu țuica, mai stau aici cam vreo săptămână, avem timp berechet!
- Cum zici, tu, prietene! Ia, spune, merge bursa aia a ta, merge?
- Merge Tilică, tată, cum să nu meargă. Uneori merge în sus, alteori în jos, așa ca norocul omului...
- Mă gândeam, îi zise Tilică prietenului, privindu-l atent să vadă dacă gluma lui va fi gustată, mă gândeam să joc și eu la bursa ta cele 2 vaci și cele 4 oi...ce zici, dau lovitura sau mă falimentez și-mi trag vreun glonț în frunte, așa cum fac bogătașii care riscă și pierd totul?
- În cazul tău, Tilică, e o situație specială...așa, că ne cunoaștem, o să te sfătuiesc ce indice să joci...așa, ca între vechi prieteni...
- Bă, Sebi, lăsând gluma la o parte, să știi că e din ce în ce mai greu aici la noi, la țară. Tu știi că fără motorină stau tractoarele și fără tractoare îmbătrânește pământul și se destramă clipă de clipă și ultima îndeletnicire care ne-a scos mereu din sărăcie și nevoi, lucrul la țarină.
- Știu, Tilică, știu, dar ăsta-i cursul vieții ăsteia. Și, din păcate, viața ne conduce azi mai mult ca în trecut pe noi, oamenii.
- Greu, bă, greu...Stai să-ți spun, că și de-asta am venit întins la tine, stai să-ți spun ce visai acu câteva nopți, până să mă anunți la telefon că vii în concediu acasă. Se făcea că eram în curtea bisericii noastre de aici, din sat. Era ciopor de lume, căci cred că era o sărbătoare mare. Eu, mă știi, că n-am prea intrat prin curtea bisericii decât înfășat de nași-meu la botez și când am luat-o pe Stanca mea de nevastă. Când ridic privirea în sus, ce să vezi. La streașina bisericii stăteau, unul într-altul sufletele alor noștri plecați dincolo. Era și Mitu a lu’ Stroe, mort în accident, Ristița, fata popii, otrăvită din dragoste, îți mai amintești povestea cu locotenentul din Călărași...toți, și, bineânțeles, ăl bătrân al meu. Priveau toți țintă spre altar de unde popa citea cu glas tare pomelnicele. Și, cum se auzeau fiecare pomenit pe numele lui pământesc, coborau încet, parcă pluteau, și luau un capăt de colac sau puțină colivă de pe masa mare, unde ai lor aduseseră pomenile și se înălțau la cer, cu o lumină albă, nefiresc de albă, așezată pe urma de suflet ce-i îmbrăca. Băi, Sebi, nu cred că albul ăla se poate compara cu vreun alb, de aici, de pe pământ...Numai taica stătea la streașina bisericii, singur, ciucit, ca o pasăre cu o aripă frântă și lăcrima, căci niciodată numele lui nu-l citise popa. Nu-l citise niciodată, fiindcă nevrednicu’ de fii-su, Tilică, nu-l pomenise niciodată...de ce să-și piardă el vremea la biserică, când crâșma lui nea Spirache, era în calea lui spre altar! L-am auzit atunci în vis că mă strigă, și, pentru prima dată mi-au dat lacrimile pentru taica. Nu-ți pot spune cum lacrimezi, atunci când ești în vis, dar știu că parcă din ochi îmi curgeau lacrimile ca niște boabe ce se rostogoleau pe pardoseala somnului, clipocind ca o apă tainică, așa cum clipocea gârla noastră vara, când nădușeau malurile de căldură și roșioara și obleții forfoteau pe la răgăliile reci și nămoloase...M-am întors să-i răspund, dar se zice că nu e bine să răspunzi morților în vis, mai ales când te îndeamnă să mergi cu ei, acolo, undeva, dincolo de somn. Atunci te-am zărit pe tine în fața bisericii, într-o mașină decapotabilă, albastră, cum nu s-a mai văzut nicicând pe aici, pe la noi. M-am urcat cu tine în ea, ispita era prea mare! Și l-am lăsat pe taica, acolo, suspinând, așa cum cred că a făcut din ziua aceea când l-am îngropat...Ce șosea se întindea în fața noastră, cu marea luminată de albastru în dreapta, cu munți de gheață, în stânga, de mă întrebam, cum mama naibii zăpezile de pe fruntea lor nu se topesc la vederea soarelui ce arginta marea, peste care cădeau pescăruși, parcă erau mingii de foc lucitoare! Am ajuns în fața unei clădiri înalte, albă ca șuvoiul de lapte care-mi tremură printre degete seara, când îmi mulg văcuțele. Mi-ai zis să te aștept și ai intrat acolo. Am stat, am stat, neam să te mai întorci și, știi, că la mine tentația asta cu mașinile e mare! Ce mi-am zis, hai, să încerc să merg un pic singur... Am accelerat, nebun când simțeam vântul căldicel că mi se răsucea pe obraji ca fiori de gheață și mergeam din ce în ce mai tare, încât mă miram că decapotabila nu se ridica de pe șosea să zboare prin aer ca un balon albastru...M-am trezit lac de apă, parcă cu ochii umeziți de o urmă de lacrimi, sau ce-or fi fost alea din vis, ori din cauză că l-am zărit pe taica, acolo, ciucit lângă clopotniță, nepomenit de nimeni, ori că te lăsasem acolo și plecasem...
- Ciudat vis, băi, Tilică, dar și frumos în același timp...și, zi, ne plimbam ca niște oameni cu mare stare?
- Îhî, îi răspunse Tilică, cu gândul la legănarea decapotabilei spre mirifice tărâmuri.
Își petrecură seara sporovăind în fața unui păhărel, degustând aroma aburită ce se născuse la țeava cazanului lui Tilică, recunoscut peste trei sate, și fiindcă prietenul său fusese de mic mare meșter în povești ( de unde le prinsese, numai el știa) îl ascultase împreună cu Mioara, fascinați.
A doua zi de dimineață Sebastian ieșise să respire aerul curat și inspectase cu atenție perii ce trebuiau curățați de crengile uscate care nu rezistaseră la avalanșa iernii care pe aceste locuri era uneori crâncenă.
Își luă toporișca ascuțită la vecinul Cornel, mecanicul și tinichigiul recunoscut al acelor locuri și aburcă în părul bătrân ce străjuia cu penajul crengilor lui căsuța lor, ocrotind-o cu umbra lui binefăcătoare la amiază. Ajuns în vârful copacului privi împrejurimile scăldate ireal în lumina primăvăratecă, lăptoasă și molcomă, ce se deșira la acel ceas de pe fusul tors al zilei. Zări dealurile ce se roteau în jurul satului lor, ca niște carusele verzui, împănate cu livezi ce acum foșneau sub cântarea păsăretului ce binecuvântau primăvara prin glasul lor, pentru ca mai apoi, spre toamnă, să tremure sub pometul bogat și aromitor. Auzi dinspre dealul Bugeștilor tors de motor și văzu micul tractoraș al lui Tilică, cumpărat din fonduri europene, cum îi plăcea prietenului său să își prezinte obiectul muncii sale, mecanizat, ca și vremile ce coborau peste satul lor, amenințător, depărtându-l tot mai mult de tradiție. Urcau spre cazanul de țuică, tractorașul nerăbdător să simtă tăpșeanul odihnitor sub roțile mici, dar viguroase, iar Tilică să deguste plimbând pe buze mâna întâi de țuică, un pic aspră, binevoitoare, plăpândă, față de cea de a doua mână, pe care Tilică o făcea mereu, așa, doar pentru sufletul lui, ia, acolo, doi-trei litri, ca pentru fețele mai simandicoase, care-i vor trece pragul casei. Sebastian începu să curețe copacul cu limba strălucitoare a toporiștii sale, ce mușca parcă din lumina zilei, împrăștiind aerul în fâșii curate, îmbrăcând parcă tulpina bătrână a părului cu o cămașă de lumină, așteptată o iarnă întreagă de acesta pe sub crengile uscate, moarte, bătrâne. Se tot gândea la visul lui Tilică. Apucă cu stânga o creangă de sprijin, apoi cu dreapta începu chinuitor să încerce decapitarea unei crengi mai viguroase, dar creanga era atât de uscată, că pur și simplu toporișca sărea de pe suprafața putredă. Un amestec de nervozitate și încrâncenare îl cuprinse. Lovi și mai tare cu toporișca ce de data asta părea că-l ascultase supusă, dar își dădu seama că lama strălucitoare alunecase din nou, și nu...nu creanga era cea care fusese sfârtecată de colțul nemilos al fierului, ci încheietura lui stângă, cu care se sprijinea de copac. Simți pe față șuvoiul cald al sângelui ce se eliberase parcă din captivitatea arterelor și venelor, sugrumate de lovitură, în timp ce în creștet soarele părea că-i înfipsese un piron de foc, așa cum copil fiind împreună cu Tilică răstigneau în insectar bondarii aurii, cu pete negre-roșiatice. Se gândi cu groază, preț de o secundă, că se afla la peste trei metri înălțime, sub el, scara de lemn și pământul care parcă aștepta să-l prindă-n brațe. Scăpă toporișca pe pajiștea verde, și se apucă strâns de locul rănii, pentru a opri hemoragia incipientă. Coborâ cu grijă fușteii scării, și, când simți carcasa tare a pământului, se așeză pe vine, strângând din dinți de durere. O strigă pe Mioara, care sosită în fugă, nu izbuti să-și reprime un strigăt sfâșietor, atunci când îi văzu mâneca treningului subțire, cotropită de valurile de sânge purpuriu. Vecinul Cornel, aflat în spatele casei la padocul de porci o auzi și se apropie de gardul din nuiele și o întrebă ce s-a întâmplat. Dar Mioara nu mai avea cuvinte, se ascunseseră cu toatele în peștera aceea adâncă și neagră ce o numim deznădejde, teamă, spaimă. Cornel realiză că s-a întâmplat ceva grav, din moment ce Sebastian stătea ghemuit pe iarba măruntă, tocată dis de dimineață de cele câteva găini și rațe pe care peste iarnă le avea în grijă la Tilică. Sări pârleazul ce despărțea cele două curți și îl ridică pe Sebastian de la pământ. Acesta era livid, din obraji i se scursese picătură cu picătură urma de viață și când îi arătă mecanicului sângele ce i se prelingea printre degetele ce țineau strâns estuarul rănii, acesta îl strigă pe băiatul său și urcându-l în mașină pe Sebastian plecară spre spitalul județean.
- va urma -