În răcoroasa dimineață de primăvară cu puțin soare și cu zgomotele obișnuite ale orașului, se părea ca norocul se hotărâse să vină în sfârșit în brațele celei care-l aștepta.
Acum câteva zile descoperise această stradă pe care nu se construiseră încă blocuri. Ansambluri de locuințe îmbătrânite, cu storuri metalice cândva lucioase și colorate frumos, acum înnegrite de praf și înțepenite pe la jumătatea ferestrelor, pavaje odată moderne, acum mâncate de ploi și năpădite de ierburi uscate din anii trecuți, străzi triste, largi și cuminți, prea rar călcate de autovehicole...Oamenii, bătrâni și ei, nu puteau decât
să-ți lase impresia că au cămări pline cu merinde, cald în odăi și parchet lustruit, gutui pe soba de teracotă și chec vanilat în cuptor,vrăjiți de susurul melodios abia șoptit prin pâlnia aurie a patefonului, îndragostiți iremediabil de căminul lor prieten în care le făcea placere să stea,căci altfel,nu păreau dornici sa facă plimbări ori conversație prin vecini.
Fata se oprise în fața unei case în grădina căreia înflorise în sfârșit Copacul.Zile întregi îl pândise, mânată
de o curiozitate tăioasă, să vadă ce floare ar putea naște bobocul unic de pe creangă, uriaș, aproape obraznic,de un verde atât de proaspăt,că, de atunci, de la vederea lui prima dată, gândurile îi zburaseră numai într-acolo.
Și noaptea avea vise confuze, când fie era Floarea însăși, înflorită deja,de un roșu-sânge,udă și enormă, grea pe creanga subțire, mirosind ciudat a lămâie.În altă noapte fusese Copacul,prinzând putere și ieșind din grădină,luând chipul ei,înotând curajos în apele liniștite ale oceanului.Iar noaptea trecută, năluci de cai verzi,translucizi,se năpustiseră în camera ei alergând zgomotos pe perete...Așa că nu mai avusese răbdare.Cu fața umbrită de nesomn, aproape că fugise spre strada pustie să vadă Copacul.Era prea tulburată și prea curioasă pentru a se mai întreba cum de pașii nu o purtaseră niciodată până acum încoace,deși locuia de ani buni în oraș.Și iată, înflorise! Bobocul acela enorm se spărsese de curând, nu era floarea cea roșie din vis, dar nici nu se mai gândi la ea , căci ochii se mângâiară rapid și se limpeziră de umbrele nesomnului la vederea ei.Inconștient, trase aer în piept să-i simtă parfumul,deși se afla cu mult prea departe de ea.
-Cum te numești? rupse tăcerea momentului un băiat tânăr, cu obraz curat, răsărit parcă din pământ în grădina aceea.Ii facu semn sa se apropie.
Cum de nu-l observase până atunci? Miracolul Florii o făcuse să nu-l vadă? Vraja instalată de mirosul pe care-l răspândea? Ori poate apăruse și el odată cu Floarea?
-Camelia,se auzi răspunzând limpede și, privind în ochii lui gri, o trecu un fior prin tot trupul, ca atunci când te
îndrăgostești prima dată.Apoi, instinctiv, întoarse capul.Voci sidefate de femeie ,în ecou și râsete în batjocură, o strigau pe alt nume:
-Mayedira! Mayedira! hahahahhhahha.....Mayedira!.....și vârtejul acesta o ameți,așa că își cuprinse capul în palme.
-Prorike! se prezentă băiatul zâmbind și o apără de vocile acelea rele trăgând-o repede lângă el, dar fu prea stângaci pentru o îmbrățișare gestul lui insa, în loc să o tulbure și mai tare, o relaxă complet. O liniște adâncă se lăsă peste tot.
-A înflorit! șopti Camelia și amândoi priviră Floarea. Pentru o clipă avu senzația că își schimbase culoarea.Nu mai era alb-verzuie, devenise spinoasă, de metal,aproape de negru și în mijloc, între petale, i se păru că vede o piatră
lucitoare, poate un diamant și își privi instinctiv inelul de pe deget.
-Ce se întâmplă?
-Te-a supărat ceva, răspunse băiatul calm. E o floare deosebită. Îți citește gândurile...ia diferite forme și culori. Nu cred că ai mai văzut așa ceva, dar în Grădina Cealaltă sunt nenumărate. Știam că o să vii azi.Uite că a înflorit, într-adevăr! A sosit momentul.
-Mă vei iubi? ar fi vrut să o întrebe, dar își propuse să aibă răbdare cu toate astea.Copacul își îndeplinise misiunea:făcuse Floarea cea rară și atrăsese spre el făptura pământeană capabilă de iubire, care avea să-l învețe și pe el ...Să cunoască sentimentul, să poată să-l simtă , să-l trăiască.... Cât îi plăcuse îmbujorarea ei atunci când îi spusese cum o cheamă!...
Ca să o vadă zâmbind, clipi mărunt din ochii lui gri și grădina se lumină subit sub un soare canicular.Fata râse.Era frumoasă și receptivă la jocurile lui. Acum Floarea deveni albă și picături ca de rouă, portocalii, se prelingeau dintre petale spre creangă. În nări simți o aromă
amestecată: liliac și sâmbure proaspăt de migdală. Mirosul puternic o îmbujoră din nou. Floarea își schimbă iarasi culoarea . Un nufăr enorm, galben, o vrăji cu parfumul lui .
Băiatul începu să dea semne de oboseală. Efortul de a sta atâta timp sub chip de pământean și magia pe care o făcea pentru ca floarea să ia forme și culori diferite , apoi parfumurile, toate îi slăbiseră puterile.
-Trebuie să plec! strigă deodată fata și asta îl salvă. Nu avea de gând să o mai rețină. Când ea se întoarse cu spatele, ochii lui se adânciră în orbite și deveniră aproape albi. Apoi, încet-încet, pielea i se strânse pe trup până se uscă definitiv. Rămase un schelet metalic. Se micșoră ca dimensiune și Floarea se închise instantaneu. Asta fusese tot pentru azi. Știa sigur că mâine fata va veni din nou și că atunci avea să-l urmeze. O clipă se bucură că nu-l văzuse cum se transformă dar, până la urmă , la ce bun să se ascundă? Tot avea să-l cunoască pe el, cel adevărat.
Reușise! Semenii lui nu-i dăduseră nici o șansă, dar el, prin magie, atrăsese o pământeană și avea să se întoarcă triumfător.
Sfârșit