PETRUÞA IONESCU

CAMELEONII AU ȘI EI O ZI...


Piesă de teatru in 4 acte

















PROLOG



Simplu. Sau nu. Ideea de cuplu, cu ”muțenia” lui drăgălașă cu tot. O familie ca oricare. Sau nu. Are iubire. Are. Dar… Vă sună cunoscut? Vă grăbiți să vă bucurați ca pentru…”răul altuia”, nu-i așa? Bine-ar fi, dacă vă dă mâna. Dacă nu, înseamnă că acolo e iubire și interes pentru viață. Cea de dincolo de cotidian. Cea care, fericita, poate rezona cu noi , cu voi - muritorii care contemplă totul, doar, doar i-o binecuvânta cineva cu uitare.

Ciudat. Aș jura că asta și-au dorit și personajele, cu “muțenia” lor drăgălașă cu tot, pânâ ce au dat ochii cu dumneavoastră, cu mirajul irepetabil al scenei - cu lumea ei vie, mai vie decât cei care respiră… Uneori.







Autoarea



București, 3 aprilie 2005





















ACTUL 1



Decorul prezintă câteva obiecte de mobilier în stil clasic, alcătuind, fiecare așezate în colțul său, un living puternic luminat. În scenă, atunci când se ridică cortina, avem un singur personaj. Personajul feminin principal. Se numește Eva și e o femeie puternică. Numele de familie nu contează; Cel puțin deocamandată.

Eva, îmbrăcată în ținută elegantă de seară, dar nu ceva ostentativ pentru că nu e stilul ei, se uită o clipă pe fereastră deși știe că o face doar de nerăbdare, grăbind..timpul doar în gând. A câta oară avea sentimentul ăsta? Nici de data asta n-o să observe, n-o să comenteze nimic, nici el, nici Richard, fiul lor. Aranjă câteva obiecte prin “cameră”: suveniruri din călătorii. Nu ale lor; ea și soțul ei fuseseră plecați doar o dată, iar pentru el asta fusese ca un “fapt divers” sau ca o obligație de serviciu. Obligații de serviciu, suspină ea, asta era ceva la care sufletul soțului rezona. Poate chiar prea bine. Iar despre Richard, inimă de leu, bărbatul de 33 de ani, arătos ca și tatăl lui, interesat de lumea finanțelor-ca și bunicul lui dinspre mamă-ce putea să spună, la cât îl iubea? Că ar fi vrut să-l știe altfel, măcar trei zile pe săptămână. Nu avea dreptate Magda, logodnica lui oficială, când spunea că… Se opri din fredonatul melodiei auzind pași ușori pe scară. Se postă în fața ferestrei, astfel încât să fie cu spatele la ușă. Ușa se deschise doar pe jumătate - o descuiase ea cu vreo 1o minute înainte, și înăuntru se strecură cineva. Ea știa bine cine era datorită felului de a închide ușa, trântind-o efectiv în urma lui.

Scena nr.2:

Eva și soțul ei în decorul “living-ului” descris anterior.



Bărbatul care își face apariția în scenă e îmbrăcat într-un impermeabil de culoarea muștarului pe care-l poartă descheiat, lăsând să se vadă pe dedesubt un costum dintr-un material fin de o croială impecabilă. Intră, trântește ușa, mormmăie un “BUNÃ SEARA” de care nici nu se sinchisește, și aruncă servieta din mâna stângă pe măsuța de lângă ușa pe care tocmai a intrat. Femeia se întoarce către el cu un zâmbet larg dar nu se repede să-l îmbrățișeze. Are răbdare, ca în fiecare seară, să-l vadă așezat în fotoliu, cufundat în lectura unui cotidian care-l aștepta cuminte lângă farfuria de supă caldă, aburindă...

_Cum a fost ziua de astăzi, dragule? Îți mai aduc pâine prăjită?

_Nu, mulțumesc. Deocamdată citesc… Răspunsul a venit tocmai când frumoasa Eva se pregătea să-și lase ușor brațele în jurul gâtului lui, rezemată de spătarul fotoliului. Gestul a rămas în aer, ca atâtea altele. A câta oară revedea ea, încecând să domolească combustia interioră, ritualul ăsta, simțind că nodul din gât o sufocă iar, dar nu din lipsă de “MagneB6”…?!? Ochii ei au o lucire stranie, însă ea dispare atunci când doamna se așează la capătul opus al mesei care vine exact în stânga fotoliului unde se lecturează concentrat. O concentrație blestemată de 99,99%. Se așează acolo, foindu-se puțin,urmărindu-i dintr-o poziție perfectă profilul. Nu că nu l-ar cunoaște sau nu l-ar iubi, profilul, dar vrea să știe dacă el chiar citește. Siguranța din ochii ei o făcu să se înciudeze:pe ea,”ea” cea mai ea_, capabilă să-l iubească dincolo de multe, pe ea n-o “citise” nici pe vremea când Eva mai..voia asta. Acum… Acum soția vorbea pentru amândoi:

_ A fost Alina pe aici. Se simțea mult mai bine…Venise să ne invite la ea. Am refuzat-o… O frază lineară, pe care o spunea ca să se audă vorbind, deși ceea ce comunica era perfect adevărat, lăsându-și mintea să zboare la un gând pe care-l întorsese pe toate fețele, oprindu-se la fațeta care o atrăsese mai mult, cea care arăta într-o oglindă deformatoare, ascunsă încă, după bunul plac al clientului..în sfârșit, că ea, ea…ea se schimbase! Acest “ea” creștea înăuntru femei, de la suflet până în tălpi și înapoi în creier, ca o ciupercă…

_Ciupercile fac…din ce în ce mai multe victime, îl auzi pe el comentănd de parcă ar vorbi singur. Vreun titlu banal de articol ce tocmai i-a căzut sub ochi. Ce tâmpiți! Oamenii ăștia nu se mai deșteaptă niciodată. Degeaba a venit noul mileniu.Vorbea cu nasul ascuns după paginile ziarului ca după o pavăză, și dacă l-ai fi întrebat, n-ar fi știut să spună dacă nevastă-sa mai era în același perimetru sau nu.

_Noul mileniu, dragule, nu schimbă, după cum văd {Era evident că în seara asta vedea!} și mentalitățile! Astea ne aparțin nouă, nu crezi?



( Înainte de a continua firul poveștii, este important să precizăm un amănunt despre..profilul psihologic al personajelor, mai ales când vine vorba de cuplul “Eva”-“Cristian”; așa cum se arătă ele unele-altora și așa cum ar trebui să le descopere spectatorul: “dialogul” (sau mai bine zis “monologul”) are prețul și importanța lui, dar… MIMICA, MIȘCÃRILE, în majoritate reținute, intensitatea privirii sunt toate la un loc cele care vor motiva și defini fiecare profil în parte,susținând din plin ideea centrală a piesei pe care spectatorul o poate nega sau susține, după caz, la finalul finalului: lipsa de comunicare aduce cu sine multe; poate și ceva bun, tot după caz…)



_Hmm,eu mă duc…să mă întind puțin. Copilul ăla pe unde naiba umblă? Așa era mereu. Nu știai niciodată la care dintre cei doi copii ai lui, ai lor se referă. Fără să aștepte vreun răspuns, luă automat o carte din raftul bibliotecii, mai mormăi ceva, spuse în șoaptă ”Noapte bună”,un “Noapte bună” de două ori mai plictisit ca acum…două seri, asta dacă ne uităm bine la... sprâncenele ridicate ale soției și la mișcările lente ale balansuarului în care se așezase cu cinci minute înainte. Fără să remarce nimic, fără să o întrebe ceva, pe ea despre ea și nu despre restul Universului, și de fapt..despre mai nimic, avea ea dreptate,…dispăru pe ușa care ducea în dormitor.

Rămasă singură, Eva se ridică energic, ca și cum pierduse un timp neprețuit, aruncă o privire în jur, oprindu-se o clipă la farfuria cu supă neatinsă, la platoul de argint, nou, pe care tronau două pahare cu picior lung care așteptaseră degeaba binecuvântarea licorii galbene și înspumate, nevrând acum să-i mai spună nici femeii-soție-mamă, iubită, sau ce-o fi fost, ceva; Își puse în fugă mantoul și se repezi afară fără a uita un lucru esențial pentru finalul”apoteotic” al actului 1: TRÂNTIREA CU SETE A UȘII pe care ea a deschis-o larg, cât se poate de larg ! Capitol încheiat. Nu-i păsa că o aude, că o știe plecată. Să-i fie de bine!

Cortina cade.



::::::::::::::::::::


















ACTUL 2



Cortina se ridică.Cu încetinitorul.



Se ridică, cum am precizat, și dă la iveală un decor sumar: un pat mare pe care lumina cade centrat, ca și cum el ar fi, inert și descoperit cum așteptă acolo, aproape insultător, un personaj. POATE că e, dacă vă uitați așa cum ar vrea “el” la culorile ce-l animă, formând …husa ce-l acoperă senzual, cu…roșul ei aprins și degeaba, aproape degeaba, provocator… La dreapta, lângă piciorul mic și…metalic, avem un fir lung și negru, iar la capătul lui, ceva mai cuminte, un telefon cu taste. Cuminte jos pe podea. Și atât. Mai conta că-l jena nu poziția lui, ci prea multa cumințenie din aerul “irespirabil” ce domina ?



Scena 1:

În decorul prezentat intră din dreapta Cristian. Se așează pe marginea patului conjugal, rămânând câteva secunde aplecat, cu mâna stângă sprijinindu-și maxilarul, atitudine ce sugerează mai mult oboseala de natură psihică, abandonul și..lipsa de voință de care e perfect conștient, decăt una de natură fizică care e și ea acolo, prezentă pe obrazul tras și nebărbierit.

Tocmai se schimbase în camera de baie. Se uită în jos, se măsoară. Privește atent costumul care-i vine perfect, semn că Eva, Eva lui, îl cunoștea al naibii de bine. Și culoarea asta, gri-petrol, deși nu se privise în oglindă când terminase în grabă cu aranjatul ținutei, îl prindea. Se cunoștea bine, zicea el, așa că nu ținea neapărat să se admire. Se ridică în piciore și traversă spațiul cu pași mari. Pe măsură ce făcea “drumul” acesta de mai multe ori, chipul bărbatului lua diverse “expresii”, semn al gândurilor sale:la început un zâmbet care “se retrase” imediat, de parcă i-ar fi fost rușine.Apoi o mimică crispată, nemulțumită, ca și cum pe C. l-ar fi durât ceva, de exemplu spatele. Dar pe el nu-l durea niciodată nimic. Așa spusese și medicul lor de familie. Așa spunea și mama lui, Alina. Toata viața prea țeapăn-ca să mai și doară. Spatele.Sau el…El era “țeapăn”- cum strigase o dată Richard? Când ajunse aici, se opri în fața peretelui de lângă ușa care comunica cu living-ul, perete care era de fapt un frumos vitraliu. Frumos, vesel, modern.

Constatarea asta îl enervă, și strânse pumnii apoi le dădu drumul, trecându-și mâna prin păr...pentru că nu se potrivea cu el. Nu vedea mare lucru. Se îmbrăcase așa pentru ea, nu pentru el. Se grăbise, la un anumit moment, dar zgomotul acela de ușa trântită cu forță îl avertizase. Ridică telefonul de jos și-l așeză pe pat. Se aplecă, formă o parte din număr apoi renunță. Se simțea prost, n-avea chef de amabilități. Nu puse receptorul în furcă; nu voia. Se aruncă pe pat, rămânând așa, cu mâinile sub cap, piciorele întinse și abandonate, cu ochii în “tavan”. Era ceva nou. Îi plăcu, îi plăcu și începu să râdă. Destul de tare, dar controlat. Un râs controlat de o idee. Asta era, spuneau ochii lui din ce în ce mai senini: el, el din singurătatea asta pe care altădată o iubea, nu știuse să se …”abandoneze”! Se mai măsură, din creștet până în tălpi, încă o dată, strâmbându-se a dezgust, cum fac bolnavii, când devin conștienți de sine, după ce se întorc de la blocul operator… Auzi țiuitul din receptorul întins la picioarele sale și se repezi, automat, să-l pună în furcă. DAR NU SUNÃ NIMENI. Își dădu seama că timpul nu era de partea lui, dar reveni la …poziția-atitudine dinainte. Fostul Cristian refuza să regrete ceva ce noul Cristian ar fi regretat …strigând în gura mare, cu satisfacție, dacă de dincolo, din living, s-ar fi auzit ceva…

Măcar sunet de țăndări mărunte; mărunte-mărunte-mărunte. SIMÞI CUM ÎL ..”ÎNGHESUIE”, JENÂNDU-L PARCà PE LA COASTE,…toate mărunțișurile - mai vechi ori mai noi ale iubirii sale.

(Pe scenă se lasă un întuneric de nepătruns, cortina rămâne ridicată iar spectatorul crede, trebuie să creadă,… că personajul nostru_ cufundat de bunăvoie în întunericul care-l ascunde de sine_se pregătește de culcare.)



Ochii rămân mari, deschiși, privesc în sus, caută un punct. Auzul lui Cristian se ascute până la…durere. Și asta-i place.



……………….





Scena 2 :

Important de știut că se fac schimbări de décor pe întunericul acela de care deja am pomenit, spectatorul fiind conștient de ceea ce se petrece pe scenă, intrezărind ca într-o fugă…siluetele celor care fac lucrul acesta, împărțind repede spațiul scenei, practic...”în trei părți egale”, trei perimetre în care acțiunea se va desfășura simultan_lucru f.f. important pentru “personajul[ele]-spectator[i]” dar și pentru cei din fața scenei!



{Patul rămâne, și acum ...personajul central al decorului, potrivit cu secvențele-scene ce

urmează a se desfășura imediat, ceea ce se adaugă fiind: două perdele[din material transparent] lungi până-n pământ, până la..scândura scenei, de-o parte și de alta a patului masiv,“izolându-l”, vorba vine, ca niște paravane..diafane dincolo de care se vor așeza alte elemente de décor, de-o parte și de cealaltă; trei..mici universuri diferite, în timp ce personajul nostru, Cristian, trebuie să rămână, efectiv, pe loc, în postura în care se afla la finalul scenei anteriore, într-o imobilitate aparentă care-i va servi de minune.}

………………………………………………………………………………



DE O PARTE A UNEIA DINTRE PERDELELE “PARAVAN” SE VOR AȘEZA CÂTEVA OBIECTE CARE SÃ ALCÃTUIASCÃ DECORUL SUMAR AL UNEI SUFRAGERII”,sufrageria Evei și a familiei sale, respectiv în partea dreaptă a scenei, IAR DE PARTEA CEALALTÃ, DINCOLO DE CEA DE A DOUA…PERDEA”PARAVAN” SE VOR AȘEZA…2-3 MÃSUÞE, cu accesoriile aferente, astfel încăt…decorul de pe partea…stângă a scenei să închipuie o “cafenea” în stil parizian: cochetă, bine luminată, în culori vesele, lâsând …personajelor ce vor apărea aici, în secvența de față, senzația, mai mult decât necesară, de…intimitate și siguranță!

[‘Catalizatorul’ acțiunii din cele două spații de desfășurare vor fi…simțurile și, implicit, reacțiile lui “Cristian”.] Personajul său, de la care pornește toată acțiunea piesei, se remodelează, fie că-i va plăcea ori nu, reacționând. În speță, la ceea ce va avea de receptat din cele două…”scene” care-l încadrează cu dinamica lor proprie, gingaș sau…violent].



În partea dreaptă a scenei-acolo unde avem „sufrageria”, apare, aducând cu el o rumoare care se pare că-i place la nebunie, RICHARD, fiul lui Cristian, urmat de veșnica lui gașcă de prieteni care, doar pentru primele zece secunde, pare intimidată.



_Babacii tăi nu sunt, nu ?

_Bravo, azi am scăpat de dulceața aia de vișine! De fapt, să nu mă spui mamei tale, se grăbi să încheie ceva mai politicos Sorana, colega și...ultima sa cucerire.

În tot acest timp, Cristian tatăl,..bărbatul sau...soțul, de acolo din sanctuarul lui, este conștient de ceea ce se întâmplă, fără ca niciunul dintre celelalte personaje să-i remarce prezența, acesta fiind un amănunt esențial în desfășurarea scenei[lor] la care facem referire, scenele fiind urmărite simultan de spectatorii prezenți în sală.

Pe chipul lui Cristian apăru o grimasă. Nu-i plăcuse remarca, dar ce păcat că simțea nevoia să rămână așa: o stană de piatră care se bucură, descoperind-o, de starea sa cea nouă....

.....

_Știam noi că nu-ți place...dulceața. Ca atare, ai scăpat. Richard era de-a dreptul surescitat. Ce bem? Suc n-avem, copii... Vinul tatei? Putem atenta chiar la colecție, ca să vă arăt că știu să mă bucur de un succes, nu cum spune...Magda. Enervantă, de-a dreptul enervantă. N-a vrut să vină, să-i fie de bine...

_Acum 2 ore credeam că zăresc o lacrimă... Acum, îmi placi, dragule, îl tachină Sorana.

_Ești nebună. Eu nu plâng niciodată pentru...lucruri de nimic, nu-i așa, măi Radule? Lecția asta, copii, peroră Richard încercând să rămână de piatră, am învățat-o de la tata. Bravos lui! Azi e în delegație, dragul de el, umblă hai-hui... De ce să fie aici, cu ea... Bravo lui! Dar vocea lui avea o inflexiune nouă. Nu și pentru amicul Radu. Acesta se foi în fotoliu.

_De ce naiba începi tu discuțiile astea , eu nu știu. Se referise la Sorana. Ai tăi... Sunt toată ziua pe la Tv., că politica, domnii mei, e boală grea. Așa că nu e cazul, domniță, liberă cum ești, adică...prea, aș spune eu, să-i ironizezi tu pe alții care cel puțin, dă-mi voie...se adună seara acasă!

_Măi, măi, ce-ți poartă Răducu nostru de grijă... Dar se vedea bine că observația lui Radu venise la țanc, iar Richard folosea din nou tonul lui degajat și neutru. Hai măi băieți, ce facem sâmbăta asta? Mergem la cabana alor mei? Dacă n-aș mai trece și eu pe-acolo, ar putea să-i...schimbe destinația din „spațiu de recreare la poalele muntelui” în... nu știu, eventual „cavou de lux-de rezervă...” Hai că-i nostim. Nu știu ce am astăzi, se scuză gazda către Radu și Sorana, parcă nu-i a bună că ...mama nu-i acasă. Mie chiar îmi lipsește dulceața ei, dar să nu-i spuneți!

(În momentul când Richard pronunțase „cavou de lux-de rezervă”, Cristian, întins acolo, în pat, după cele 2 perdele frumușele-paravan, își schimbă poziția, de pe o parte pe cealaltă, ca și cum s-ar foi în somn, deși era evident că nu se odihnea, ci asculta atent, cu o atenție gravă și...profundă de 1ooo% , dacă o putem defini astfel fără patetisme, dar ținând cont de faptul că ...era PRIMA, și poate ultima, OARÃ când CRISTIAN, intangibilul CRISTIAN, își îngăduia sieși să asculte, doar să asculte, ce naiba spun alții despre el. Nu că i-ar fi convenit, dar n-avea de ales. „Sau visez, visez, la naiba, visez?” se întreba el, ciulind prea bine urechea la zumzetul vesel de „dincolo”. Nu putea să plece? De exemplu, să o caute pe Eva... NU? Cine dracu’ hotăra în locul lui? Bine, bine, fie... „Bine, bine, fie...” se auzi rostit cu voce tare, mult prea tare, dar nimeni din..”sufragerie” nu auzi și nu luă în seamă nimic. Rămase cu spatele la ei. Îmbufnat și cu ochii larg deschiși. Era mai bine. Trebuia să fie. Altfel s-ar fi dus la el. La străinul ăla de Richard.)





Dincolo de cea de-a doua frumoasă perdea – paravan care-l despărțea pe Cristian al lor de ..lume, lăsându-l în voia ei, era atmosfera ceva mai puțin animată, dar vie prin lumină și prin alcătuirea culorilor ce compuneau micul spațiu de relaxare, cam pustiu la ora aceea: era perimetrul din a treia parte a scenei propriu-zise_ cel pe care l-am descris deja ca fiind o „cafenea pariziană”. Una cu...trei-patru măsuțe cochete, dintre care doar una era ocupată de un personaj solitar. O doamnă între două vârste, poate că nici nu împlinise ... 47 de ani, dacă ar avea vreo importanța pentru ea vârsta biologică, tocmai într-o seară ca aceea, de primăvară târzie - o doamnă elegantă ce visase tocmai azi la artificii de tot felul, dar mai ales la cele..pregătite de ea însăși, iar acum stătea aici, într-un local primitor, în fața unei cafele cu lapte care-i făcea-n ciudă fiind un deliciu al papilelor sale gustative, fapt ce-o obliga să fie, atunci când o degustă, un „palid”...Marcel Proust! Tocmai îi trecea asta prin minte, înciudându-se iar, dar altfel, când se ivi cineva în spatele rotundei canapele din piele galben-pal pe care stătea, punând cu nonșalanță palma mâinii drepte, înmănușate, pe colțul mesei, lângă cotul femeii. Vru să tresară, cum i se mai întâmplase, dar se controlă și-l aținti cu o privire nu prea ademenitoare.

_E liber lângă dumneavoastră?

........

Scena 3 :



De ce i se păruse, înainte ca bărbatul să se așeze mai mult nepoftit la aceeași masă, cu atâtea locuri disponibile în jur, pe aceeași canapea confortabilă, circulară dar rece la propriu, chiar în fața ei..., că cineva, naiba să-l ia!, dacă putea spune așa, ținea cu tot dinadinsul să-i invadeze „cu stângul” ziua asta care nu se mai termina...?

_Așteptați sigur pe cineva, iar eu...

_Nu. Eu, alături de singurătatea acestui loc superb, tocmai aveam o conversație spumoasă...când dumneata, domnul meu...te-ai hotărât să intervii. Oricum, nu contează... Bărbatul era o prezență interesantă, la ora când monotonia se cere musai alungată cu..pietre, dar două chestii nu-i conveneau Evei: faptul că individul „aducea” bine-bine cu un fost coleg de liceu, sau cam așa ceva, lucru care n-avea chef să-l și afle, iar al doilea, cel mai enervant: spatele lui drept - ca o coloană romană sprijinind un..edificiu-naiba să-l ia și pe el - mult prea important; garnisit apoi cu o perche de ochelari fumurii...

_Ciudat. Nu credeam că e posibil să...

Tăcere. Pe femeia aceasta frumoasă nu o prea interesau părerile lui... În momentul când o chelneriță se apropie cu vădita intenție de a fi promtă și amabilă, fu rândul “Romanului”, așa-l botezase Eva-n mintea ei, într-o fracțiune de secundă... să tresară ușor și să pară

puțin sâcâit, atât cât să pară și mai chique, de întrebarea vioaie și convențională a angajatei:

_Doriți un Meniu ...

_O cafea și...ceva de scris, o coală adică, dacă aveți....

_Imediat, domnule. În 3 minute,...le aveți pe amândouă, se strădui chelnerița să nu pară mirată sau iritată. Se uită la Eva de parcă i-ar fi spus: „Soțul tău e cam...” Eva îi tăie elanul cu un zâmbet:

_Eu nu vreau nimic pentru moment. Mulțumesc. Tipul, cu doi ani mai mare decât Cristian, nu mulțumise...Două bile negre. Cristian, în schimb, era..mult prea ceremonios în public, pe când acasă, era, este... Fugea, asta era. Acasă, el, el fugise.

_Am fugit de-acasă... Mă sufocam, zise simplu „ROMANUL”.

_....

_Pereții uneori te trimit „afară”,nu, distinsă doamnă?

_Când stau și bine „înfipți” pe două picioare călcate…“la dungă”; da, cam așa e...

Bărbatului îi displăcuse remarca. Se strâmbă, și fu rândul Evei, Eva „de schimb” – cea malițioasă - să se simtă în apele ei.

_Dumneavoastră...vorbeați de „singurătatea în doi”, presupun. Eu nu sunt atât de norocos. De fapt, m-am încăpătânat să nu fiu...binecuvântat de o fericire ca a...

Eva îl privi gândindu-se la Cristian. Ce făcea el la ora asta? Să-l sune? Nu.

_Știți cum mi-am petrecut astăzi timpul? Râse cu poftă, dar se cenzură brusc, de parcă s-ar fi ferit. LUCRUL ÃSTA, o nimica toată... o deranja pe Eva la Cristi al ei. Acum nu. Acum se mărginea să se uite prin omul ăsta, cu o sete de a se „holba”, discret însă, aproape drăguț-sexi-obraznică, cum o vrea el să creadă. Am...așteptat un telefon... Om în toată firea, am așteptat un telefon. Pare ciudat, nu? Observă că nu a obținut nimic, și se hotărî să tacă. De ce n-are..nici o reacție?!? Oare... El se mustră, dar numai pe jumătate. Ea nu are nici... Cum el era atent la mâinile ei, femeia zise:

_Bărbatul așteaptă, dar dacă-i spui că...l-ai așteptat, e ca și cum l-ai stropi din greșeală, din greșeală, domnul meu, cu apă de ploaie. Se „scutură” nervos și..te obligă să-ți ceri scuze... Ciudat. Godot, uneori, nu mai e o ficțiune. Toți îl așteptăm, tocmai pentru că suntem convinși de către tot soiul de insensibili - nu despre ei vorbeați? se arătă ea interesată pentru zece secunde, ...că el, Godot, nici nu există... Îl așteptăm la grămadă, iar el râde de se omoară pentu că...noi uităm să trăim! De ce

n-ați sunat? îl luă ea prin surprindere. De ce n-ați sunat...dumneavoastră acolo?

Era o undă nouă de interes acolo, în ochii aceia de un negru intens, sau i se păruse lui? O privea, o cerceta, da, da, o cerceta, de parcă era...

_Prima oară...așa am vrut. Să sun eu. Dar aș fi dat orice să fie altfel. Să mă..surprindă cu vocea ei care mi-e dragă chiar dacă nu mai sunt un adolescent. O spusese pe un ton atât de al naibii de neutru, de parcă îi cita, cuminte, dintr-un Decret. Numărul..., din data de... „Bărbatul asta, care aducea în unele privințe cu Cristian...o fi știind ce dată e astăzi?” fu rândul ei să se întrebe. Conta, conta, la ora asta, ce zi fusese?!? Să deschidă subiectul în fața acestui individ? Aniversarea primei lor întâlniri... O să râdă și frustratul ăsta cu aere de „grande” de n-o să mai poată, în sinea lui!

_Frumoasă seară după ploaia măruntă din ultimele ore... Gata să nu mai pot îmbrăca rochia asta... Eva aruncase vorbele tot neutru, dar nici că se uitase vreo clipă spre poalele rochiei de care pomenise. O prindea nemaipomenit de bine, iar ea o știa și o simțea pe pielea fină și brună care se făcu o, miime de secundă, „ca de găină”. El o sorbea din priviri, bucuros că se ascunsese dincolo de ochelarii fini și fumurii. Tot timpul, absolut tot timpul simțea un nod în gât, ceva ce nu îndrăznea a numi neapărat „emoție”, ci mai degrabă o neliniște sumbră, dar care-i dădea atunci când ea părea să-i caute privirea, o durere plăcută. Știa că toate astea se numeau „regret”, un vechi regret, ca și durerea plăcută care-l acompania, asemenea femeii mândre și puțin...cochete din preajma lui. Să întindă brațul stâng, ar atinge-o... Și-o dorea dar se abținu.

_Vine perfect. Chiar și culoarea. Scoate în evidență talia și strălucirea ochilor aproape violeți, dacă îmi e... Eva tresări. Cum de sesizase străinul reflexele violete ale privirii ei?

Complimentul nu o deranja așa cum ar fi crezut și susținut mai ieri sau acum 3-4 ore, de exemplu, dar era ceva care se profila ca o...

_Sunteți un fin observator, n-am ce zice. Cum de...vă plângeți singur de milă? NU păreți, domnul meu, un neajutorat. Sau e o tactică? se trezi Eva întrebând, plictisită de fapt de prezența acestui om. N-o interesa nimic, nici măcar nu voia să știe cum îl cheamă. Dar conversau, conversau... Amândoi erau surprinși de lucrul ăsta, de parcă o făceau pentru prima oară. Așa credea Eva. Dar el?

......

{ E foarte important de reținut că în timpul desfășurării acțiunii din „cafeneaua” cu pricina, lumina care..cădea deasupra acelui spațiu, sub ochii atenți ai spectatorilor, devenea la un anumit moment, spre sfârșitul secvenței anterioare, de exemplu, din ce în ce mai difuză – lâsând cele 2 personaje aproape în întuneric, ca-ntr-o amorțeală plăcută, LUMINA mutându-se efectiv, odată cu interesul spectatorilor din sală, pe partea „centrală” a celor trei secvențe prezentate, ACOLO unde trona patul conjugal... Lumina intensă și roșiatică a reflectorului va arata f. clar că acolo nu mai era nici urmă de Cristian. El și plictisul lui enorm și ... contagios se „evaporaseră”, lăsând în urmă o cuvertură roșcat-aurie, total răvășită.

Scena se cufundă apoi, toată, în întuneric. Sfârșit de act.
ACTUL 3





Cortina se ridică și dă la iveala un decor prin excelență...modern,Înfățișând un ”birou directorial”. O atmosferă primitoare și care...predispune la fapte mari, cum ar spune fiece client care ar păși în acest spațiu.



Richard, căci al lui este...biroul, nu este prezent în scenă. Acolo este însă Anna, secretara lui. Lucrează pentru el de doar 2 luni dar are pretenția că-i cunoaște toate capriciile... Când se deschide - pe jumătate - ușa din spatele ei, așa cum stă așezată la birou, glasul i se aude vesel și amabil, potrivit situației și orei matinale:

_Bună dimineața. V-am făcut cafeaua... Presa a sosit acum zece minute. N-a sunat nimeni până acum...

Cînd întoarse însă privirea, avu surpriza să constate că individul din cadrul ușii nu era șeful ei, ci un bărbat deșirat și cu o față prelungă, un tip masiv, bine-făcut, ce prefera să-și ascundă privirea tăioasă și pătrunzătoare, aproape critică, își dădu Anna cu părerea, parcă feridu-se atunci cînd își dădu seama că o fixa curios ...în spatele ochelarilor cu ramă aurie și formă conică.

.................................

_Dumneavoastră... Aveți progamare?

Părea că n-o aude sau n-o vede, pentru că-și aruncă neglijent mapa, de culoare verde, ca și impermeabilul, și puțin jupuită pe la colțuri, pe un fotoliu gol aflat chiar în stînga ei.

_Pe cine căutați, domnule? Îi era teamă să nu-l jignească. Nu era un tip din „clasa de mijloc”, aaprecie ea; îl trăda și Rollex-ul de la mînă - dar avea o ținută neglijentă și o atitudine voit rătăcită care te punea pe gînduri, recunoscu Anna puțin rușinată. Da, șeful ei, un tînăr cu prestigiu în afaceri și un băiat „fin”, de familie bună, avea de-a face cu tot felul de oameni, în majoritatea lor bărbați mîndri, prostesc de mîndri să-și afișeze aroganța, chiar de erau niște coate-goale plini de idealuri ori oameni cu conturi grase și maniere de doi penny ori mai puțin...

_Tînărul a sosit? auzi ea o voce, foarte aproape de urechea ei, un glas răgușit și un ton ce sunase în mod cert mai mult a comandă decît a întrebare.

_Dnul director apare într-o clipă! luă Anna un aer deloc timid, ci mai degrabă înțepat și voit oficial. Pe cine să trec în agenda de lucru...? Doriți audiență? Regret, domnule, puteți fi trecut pe listă abia pentru joi.

Rîsul lui puternic o făcu să tresară. Se ridică în picioare, dar el îi făcu semn cu capul, cu un gest aproape galant, să ia loc.

_Programare... Dumneata ești chiar haioasă, domnișoară. Apropo, care e numele dumitale? O măsură de jos în sus, făcînd-o să se simtă ca în fața unei „Comisii de examinare”.

_Anna, numele meu e Anna. Asta nu rezolvă nimic, domnule. Dacă doriți, puteți aștepta în sala de alături, ca și ceilalți clienți. Aici se lucrează...

„NOUA ACHIZIÞIE” are cam mult tupeu, asta spuneau ochii bine_ascunși ai personajului ce părea să o supere pe domniță cu simpla lui prezență.

_Se lucrează al naibii de intens, zise el privind batjocoritor spre trusa de machiaj aflată pe un colț al biroului secretarei lui Richard, iar...amicul meu, da amicul meu, șeful dumitale ...o fi încă în așternuturi, bietul de el! Am să aștept aici, pe fotoliul acesta, dacă

nu te superi, domnișoară. Eu nu am azi timp de aruncat la gunoi, se pomeni bărbatul continuîndu-și fraza în timp ce apucă trusa de machiaj de unul din colțuri și o scăpă apoi, oarecum... întîmplător, lîngă coșul pentru hîrtii de la piciorul biroului.

În secunda imediat următoare, Richard apăru repede pe ușa din spatele Annei, spre marea ei fericire, dovadă zîmbetul larg cu care-l întîmpină.

Fredonatul lui ușor se opri.

_Bună, Anna.

_Bună dimineața, domnule.

_Pînă la unsprezece nu vreau să mă deranjeze ni...

_Domnul acesta tocmai îmi spunea...

_Aveți programare? îl luă Richard repede în primire pe...”domnul” Annei.

Bărbatul tăcea glacial, iar pe Richard tocmai asta-l călcase pe nervi, chiar din secunda în care dăduse ochii cu el, cu statura sa impunătoare și cu impermeabilul acela ponosit.

_Anna, te rog, lămurește-l tu pe domnul... Chiar n-am reținut numele dumneavoastră, încercă Richard o altă abordare, care să-și ascundă antipatia. Privirea lui nu trecu însă de bariera opacă a ochelarilor clientului său.

_Carminov, puștiule, știi, Carminov... Vocea era atît de guturală, încît în urechile puștiului - director sună a batjocură. Cum îndrăznea omul ăsta să-l ia peste picior, fără pic de reținere? Cine se credea, cine era?!?

_Domnul meu, nu e cazul... Dacă aveți o cerere, subalternii mei vor avea amabilitatea...

Brusc se simți măsurat precum o marionetă hazlie dintr-un teatru de păpuși. Nu greșise cu nimic, ba din contră... Anna, ar fi jurat, de-acolo, de pe scaunul ei, că niciodată nu-l văzuse atît de diplomat, și totuși, al naibii să fie, dacă nu se simțea un școlar la lecție...

_Am venit să...dau, nu să iau! Unde putem sta cinci minute de vorbă, puștiule? continuă pe același ton „vocea fără chip.”

Pentru cîteva clipe interesul lui Richard nu mai fu același. Venise să dea...

_O.K. Cinci minute, domnule. Poftiți în biroul meu, vă rog.



{Scena e, ca și în cazul anterior, împărțită în două “decoruri” distincte, pe același principiu. Partea dreaptă închipuie, așadar,...biroul dlui director.}



………



_Despre ce e vorba, domnule Carminev?

_Despre… Cum te numești dumneata? întrebă vocea fără chip, așezîndu-se pe unul din scaunele metalice, strîngînd în brațe mapa aceea cu colțurile roase.

_Richard, domnul meu. Al dumneavoastră este…

_Nu mai contează. E vorba despre intențiile mele, tinere. Aș vrea să discutăm de un subiect de maximă importanță, din care vei avea numai de câștigat. Dumneata…firma dumitale, în fine. Ce părere ai?

_Mă rog, noi avem experți care evaluază cu minuțiozitate proiectele în care ar fi posibil să investim, înțelegeți?

Richard se așezase în fața « clientului », la birou, aboordînd o mimică impenetrabilă, care-i reușise în 8o% din cazuri, să spunem așa. Îl privi în liniște pe bărbatul din fața lui și, fără să vrea, simți fiori reci pe șira spinării. Omul era un amestec nesuferit de șiretenie și indulgență. Iar mapa aceea…

_Aici e…testamentul meu, domnule Richard, îl abordă din nou “clientul” matinal. Vreau să te ocupi dumneata de el, de toate tranzacțiile necesare, astfel încît…

Lui Richard îi veni să rîdă. Se uită o secundă la secretara lui, care tocmai redacta un document cu ajutorul unui laptop, și reuși să se stăpînească, dominîndu-și destul de repede uimirea. Bărbatul din fața lui nu dădea semne de alienare mintală și totuși…

_Comiteți o greșeală, domnule dragă. Eu conduc o instituție bancară, nu un birou de avocatură!

_Crezi că nu știam asta, tinere Richard?

“Tinere Richard” sună ca o palmă peste față, probabil și în accepțiunea Annei care, ridicând ușor privirea din ecranul computerului, se uită o secundă spre biroul șefului, încercînd să-i capteze atenția.

_Nu înțeleg, dragă domnule, unde anume doriți să ajungeți. Iar eu, sincer, mă grăbesc la o ședință care începe peste vreo - își privi ceasul - peste...maximum un sfert de oră. Anna, ai pregătit documentația?

Anna nu apucă însă să deschidă gura, pentru că Richard era deja în picioare, răsfoind două dosare așezate pe partea stîngă a biroului.

_V-aș ruga să aruncați totuși o privire peste documentele din mapa asta! Mapa ateriză fără preaviz, deschisă, peste dosarul de deasupra. Richard scrîșni din dinți, fixîndu-l cu privirea pe bărbatul cu impermeabil. Luă în silă fila de deasupra, și o apropie ceva mai mult de el, ca să o poată citi, fie și printre rînduri. Plictiseala ce i se citea pe chip se schimbă cît ai clipi în nedumerire.

_Cuuuum, rosti el lung, dumneata vrei să lași…? Cum vine asta?

_Tot ce scrie acolo e perfect adevărat, iar tu, dragul meu, vei pune în aplicare instrucțiunile mele în… maximum trei, da, trei zile, dacă nu…

Îl fixă cu privirea, semeț și totodată cordial, prin sticla opacă a ochelarilor. Era calm, al dracului de calm. Anna, uitînd de laptop, încerca acum să ghicească cine va fi cîștigătorul meciului la care asista. Parie pe Richard, fără a se gîndi de două ori.

Richard rămase cu foaia între degete, prostit, vrînd să întrebe tocmai lucrul acela pe care tatăl său îl învățase că un adevărat om al finanțelor nu întreabă niciodată, adică să rostească banalul « de ce ? » Se opri. De ce-ul rămase și el undeva pe drum.

Bărbatul se ridică, lăsîndu-l pe Richard să constate că era cu vreo patru centimetri mai înalt ca el, salută mărunt din buze, se întoarse spre Anna, înclină respectuos din cap și, fără a aștepta vreun răspuns din partea acesteia, deschise ușa și ieși.

Directorul strînse instinctiv din ploape, spre mirarea secretarei care era din nou stăpînă pe ea, dar în afara unei liniști apăsătoare, nu mai auzi absolut nimic.

_ Trei zile. Trei amărîte de zile într-un oraș mult prea mare, se pomeni el spunînd, strîngîndu-și toate materialele de pe birou și vîrîndu-le apoi în servietă, fără a uita mapa aceea roasă pe la colțuri.

….

_Totul e în ordine, domnule director ?

_Da, Anna, mulțumesc. Trebuie să plec. Dacă mă caută cineva, spui că sînt plecat într-o scurtă călătorie. Preiei tu apelurile.

_Plecați într-o călătorie? se posomorî Anna.

_Nu.

_Atunci?

_Atunci... voi fi plecat în călătorie...

_Am înțeles, șefu’, spuse Anna veselă, sau cel puțin așa i se păru lui Richard.

_Toată lumea e aiurea astăzi, și nici măcar nu-i vineri, nu? întrebă el retoric. Anna ridică din umeri, întorcîndu-se la laptop-ul ei vișiniu. Richiard ieși, purtînd cu el o mutră scîrbită, mai scîrbită ca niciodată.

Cortina cade cîteva clipe. Actul 3 s-a sfîrșit.

















Actul 4



Cortina se ridică după o scurtă pauză.

Prezenți în scenă: Eva și Cristian. Momentul: servirea micului dejun.



Scena 1: Eva și Cristian stau așezați la masa, fiecare la cîte un capăt al acesteia, avînd în față cîte o farfurie albă, cu decorații aurii, pe care zace cuminte și aburindă o omletă cu șuncă și pătrunjel.

_Ce cusur are? întrebă Eva ca să rupă tăcerea.

_Cine?

_Omleta...

_...

_Aici ai dreptate. Uzul vorbirii se pierde cînd doi oameni nu s-au mai văzut de multă vreme.

Cristian tace, dar nu pentru că e stînjenit. Spre regretul lui, pe care l-a descoperit abia acum cîteva ore, atunci cînd ei doi...; el nu cunoscuse niciodată această senzație.

_Aseară voiam să-ți spun că...

_Ciudat. Tu „nu spui...” niciodată. Tu impui prin tăcere. Mă și întreb, dragul meu, cum de am fost în stare să fim, pentru toți ceilalți, un cuplu...

_Voiam să-ți spun că plec.

Eva îl privi. Scurt și intens. Demn.

Cristian nu-și feri privirea, încearcînd, încearcînd să găsească în ochii Evei, a Evei lui un... Nu. Nu un răspuns, ci un imbold. Se privesc unul pe altul. Se privesc, abandonîndu-se 3 secunde, fără să se studieze.

_Nimic nou sub soare, scumpule, veni replica soției.

_Supergustoasă omleta, da, supergustoasă...

Eva ar fi vrut să spună „Cînd te întorci?”, dar simțea că cel care avea nevoie să vorbească era Cristian. Îl privi cum mănîncă, atent la fiecare firimitură, dar cu gîndul aiurea.

_E opt și douăzeci și patru, mai ai timp. Apropo, și eu voiam acum două-trei ceasuri să-ți spun ceva, dar m-a surprins darul tău și am renunțat la vorbe.

_Darul meu... Cum spuneai? Uzul vorbirii se pierde atunci cînd cei doi nu se mai văd, nu? Dar iubirea? Ea, ea, Eva, ea cînd anume se ascunde în spatele vorbăriei?

Eva îl fixează din nou, dar altfel. Chiar voia Cristian un răspuns? Cristian - cel pe care îl avea alături de peste 32 de ani? Sau Cristian – acel Cristian de acum trei sau patru ceasuri, cel care nu dorise să plece, rămînînd, se pare, și la micul dejun?!!!? Eva se simțea ca și cum ar fi avut oaspeți.

_Apropo de iubire, sîmbătă vine la cină logodnica lui Richard cu părinții. Cristian nu avu nici o reacție. Se duse și luă ceștile de cafea de pe măsuța așezată între două fotolii de ratan, lucru pe care nu-l mai făcuse de peste zece ani, dacă nu mai mult, după cum își dădu seama Eva. Ce naiba era cu el astăzi?

_Și cameleonii au o zi a lor, draga mea, auzi ea vocea lui Cristian în dreptul umărului ei în timp ce așeza farfurioara și ceașca în fața ei.

_...

_Mă refeream la viitoarele noastre rude. Ea e fată bună, chiar e genul de femeie de care are nevoie Richard, dar părinții, sincer...

_Deci tu presupui că Richard și logodnica lui vor forma un cuplu, nu? schimbă Eva direcția, curiosă de ce avea să urmeze.

_Să înțeleg că ești de altă părere?

_Nu neapărat. Dar tu te-ai arătat întotdeauna f. puțin preocupat de „mărunțișurile acestea sufletești”, ca să te citez, iar Richard pare să-ți semene.

_Bietul de el... nu asta voiai să spui? Aici nu e vina mea, Eva. Nu, nu e vina mea.

Eva se uită la el dincolo de buza ceștii pe care o ridicase în dreptul gurii, strîngînd-o cu o mînă fermă, aproape crispată.

_Credeai că te acuz? replică Cristian-„oaspetele” pe un ton neutru. Departe de mine gîndul ăsta. Vina e a lui Richard. Doar a lui. De multe ori mă uit la el și mă gîndesc că... nu te merită.

_Nimic nu se compară cu aroma cafelei... Cine nu mă merită, dacă ești drăguț...

_Mai vrei o ceașcă? Þi-o aduc imediat.

_Da, mulțumesc. Dacă ești drăguț, spune-mi și mie cine nu mă merită... Eva prinsese gustul jocului și nu voia să dea înapoi. Mărul Evei... Uneori avea senzația că meritase.

_Văd că ai o dispoziție aparte în dimineața asta. Richard. Richard nu ia întotdeauna seama la dorințele tale.

Eva pufni în rîs. Un rîs adevărat, zglobiu, fără urmă de supărare.

_Idem, Cristian. Idem....

_Idem... Idem? Ce vrei să spui cu acest „idem”, Eva?

_Și cameleonii au o zi a lor, nu? Dar tu? Tu...ai ținut întotdeauna cont de dorințele mele?

_Desigur. Nu ți-a lipsit niciodată nimic. Totul a mers cu o exactitate de ceasornic. Apropo, unde e Richard? Nu servește micul dejun cu...”babacii”? Vezi că am dreptate, dragă? El e mereu cu capul în nori. E un bancher care promite mult, dar la alte capitole... Nu m-aș mira ca într-o zi să vină și să-mi strige în față că familia e doar o noțiune perimată.

_Richard nu m-a dezamăgit niciodată! E un copil... ba nu, e un bărbat în toată puterea cuvîntului. Nu-l cunoști, asta e. Nu-l răni doar pentru că n-ai avut timp sau...voință să îl cunoști. Totul a mers cu exactitate de ceasornic... Aiurea!

Cristian dă să riposteze, dar își înghite cuvintele. Stă mai departe pe scaun, cu coatele rezemate de masă, cu obrajii în palme. Privirile Evei sunt un fulger. „Are niște ochi superbi” își repeta Cristian, străduindu-se să-și ascundă un surîs care nu-i dă pace.

_O femeie are nevoie de cu totul altceva. Tocmai tu vorbești, Cristian, de semnificația noțiunii de „familie”? Tu care trăiești doar pentru afurisitele tale de afaceri? Tu, daaaa, tu ești de fapt ceasornicul! Așa să știi, concluzionă Eva sărind în picioare. O femeie, un copil, o căsnicie nu au nevoie de ceasornice... Cum reușești tu, scumpule, să vezi doar gunoiul din ochiul celuilalt?!? Totul cronometrat pînă la ultima secundă... Þi se face silă, ține minte, ți se face silă!

_Una peste alta, darul meu de aseară nu a însemnat nimic pentru tine. Ce frumos!

_Că tot ai adus vorba, scumpule. Astă-noapte, dincolo de tandrețurile tale...lăudabile, mi-ai lăsat încă o dată senzația că pentru tine dragostea are aceeași valoare cu achitarea unei datorii oarecare. Să faci dragoste din datorie...

_Ce tot spui acolo? se rățoi Cristian venind spre ea, lîngă unul dintre fotoliile de ratan pe care Eva tocmai aranja simetric cele două pernițe. Ea stătea cu spatele la el, iar el își dorea nebunește să întindă brațele și să-i înconjoare talia. Se opri văzînd că ea se răsucește cu fața spre el.

_Ce se întîmplă? Te surprinde că am rupt în sfîrșit firul tăcerii? Te surprinde sau te supără, iubire?

_Nu poate fi adevărat, pară Cristian într-o doară. Aseară erai atît de fericită, fermecătoare, perfectă!

_Asta e! URÃSC perfecțiunea, domnul meu. Am vrut spontaneitate, flacără... Mereu am avut parte de...

_De iubirea mea necondiționată, spuse Cristian, vîrîndu-și mîinile în buzunar și fixînd podeaua.

_De trăiri stereotipe. Apropo, de cîți ani nu ți-ai mai luat concediu? Unsprezece, treisprezece? Treisprezece, da, treisprezece...

Cristian se uită la Rolex-ul de la încheietura mîinii stîngi. Cadoul Evei de acum șapte ani... Comandă specială. Peste șase minute trebuia să fie la firmă cu contractele, dar el se trînti în fotoliu, turtind cele două pernițe galbene.

_De ce n-ai spus? întrebă el cu o voce joasă, profundă, aproape rănită.

Eva se făcu că nu aude. Se așeză și ea, fără grabă, pe celălalt fotoliu, luă o revistă din teancul de pe măsuța de cafea, o deschise și rămase cu ochii țintă la prima pagină.

_De ce naiba nu spui? E simplu, al dracului de simplu, mărturisește...

_Spun, dragul meu, spun. Peste... trei minute și 43 de secunde trebuie să intri pe ușa biroului. Punctual, impecabil.

_La dracu! spuse Cristian, ridicîndu-se și apucînd servieta. Cu alte cuvinte, ar fi cazul să-mi vad propriile defecte, cum de calități nu poate fi vorba, nu-i așa? Crezi că tot ce mă interesează e punctualitatea, nenorocita aia de puctualitate? Ei, află că nu. Cel mai mult mă interesează fericirea, nefericitarea ta, ca să fiu mai exact. Aseară...

_Mai ai 1 minut și...32 de secunde, rosti Eva calm, fără să ridice ochii din revstă, cu toate că simțea că nu mai poate respira din pricina pulsului accelerat și a emoției.

_Concediu... Da, tocmai acum cînd trebuie să plec în călătorie. Dar cine știe. Lucrurile s-ar putea aranja. Da, da, chiar s-ar putea. Te sărut, ne vedem diseară. La ce oră vrei să mă întorc?

Eva era perplexă, dar nu lăsă să se vadă. Un moment păstră tăcerea.

_Cina e la șapte și jumătate, știi asta. Îți doresc o zi bună, Cristian.



Ea nu mai aștepta nimic, dar era evident că observase schimbarea. Însă era prea devreme ca să se bucure, și în plus ura firimiturile. De cîțiva ani buni, ura firimiturile.

Peste 3 secunde observă că umbra din dreapta fotoluilui dispăruse, în timp ce ușa de la intrare se închidea. Încet, al naibii de încet. Cîștigase.



(Luminile se sting pe scenă pentru cîteva secunde. Se zărește doar privirea Evei care rămîne pe gînduri, semn că visează la ceva frumos, păstrînd un zîmbet ștrengăresc în colțul buzelor.)

..........

Scena 2:



Scena se luminează. Decorul reprezintă aceeași cafenea franțuzească. Mesele, puține la număr, dar aranjate cochet, sunt goale, cu excepția uneia la care stă așezat un bărbat. În fața lui are o ceașcă de cafea, iar pe colțul mesei stă așezată o mapă de culoare verde, roasă puțin pe la colțuri.

_Mai doriți ceva, domnule? întrebă chelnerul care poartă vestă în dungi, cămașă albă, papion și pantaloni negri. E tînăr, prezentabil și amabil.

_Nu, mersi. Poate mai încolo o... apă minerală. Căută cu privirea pe cineva, dar la măsuțele din jur nu era nimeni. Afurisitul... Cum dracu’ am putut crede că va fi aici? Cine ar fi în stare să se ia după mintea unui nebun? Da, un nebun, zise bărbatul, uitîndu-se la chelnerul care se dusese în spatele barului, apucîndu-se să ștergă bine un pahar. Tînărul îl privi o secundă, însă dîndu-și seama că clientul nu i se adresa lui, își văzu mai departe de treabă.

Bărbatul deschise mapa care zăcea acum pe un scaun de lîngă el, citînd încă o dată documentul acela. Era atît de straniu, că se văzu mînat de dorința de citi unele dintre pasaje cu voce tare, ca să-și stăpînească rîsul ce stătea să pufnească dintr-o clipă în alta. În spatele lui se auzi un hîrșîit metalic, ca zgomotul produs pe podeaua de lemn de un picior metalic, însă el nu întoarse capul.

Mapa verde roasă pe la colțuri, una care-i aducea aminte lui Richard de un obiect asemănător pe care îl zărise acum cîțiva ani în podul casei, aruncat pe o măsuță din fier forjat, conținea un document sigilat și o foaie pe care erau notate - cu un pix de culoare violet, cîteva ... indicații. Richard își drese glasul și citi cu voce tare:

_”DOCUMENTUL VA FI ÎNMÂNAT DESTINATAREI FÃRÃ CA ADUCÃTORUL SÃ INTRE ÎN DIALOG CU ACEASTA. BENEFICIERA ARE... OBLIGAÞIA SÃ DESCHIDÃ DOCUMENTUL NUMAI ÎN CAZUL ÎN CARE, ÎN DECURS DE 12 ORE DE LA PRIMIREA MAPEI, NU VA ÎNDEPLINI CONDIÞIILE PREZENTATE ÎN SUBSOLUL ACESTEI PAGINI...”

Bărbatul se opri din lectură, se uită în josul paginii, observînd că acolo se afla o descriere în amănunt a înfățișării femeii, fără a se preciza însă nici o dată concretă: nume, adresă... Nimic. Pufni în rîs, în timp ce în spatele lui se auzi un sunet care semăna cu o tuse. Sau mai degrabă cu un tic nervos. Bărbatul tresări, mai măsura o dată coala din mîinile lui, dar nu întoarse capul.

_Mă întreb cine e mai nebun, zău așa. Excentricul ăsta care reacționează ca un adolescent frustrat sau eu că stau aici „vînînd” o femeie... Pe dracu, la urma-urmei, n-avea decît să-și angajeze un detectiv, zise țîfnos bărbatul, trăgînd cu ochiul spre ușa cafenelei aflate în drapta lui, ușă care nu se deschisese de circa 27 de minute, deși afară ploua cu găleata. Se uită la ceasul telefonului mobil, iar apoi se hotărî să-și verifice mesajele. Omului ăsta nu i-o fi spus nimeni că există și femei care nu te vor, vorbi el mai departe, fără să-i pese dacă îl ascultă cineva. Cînd te vor ele, fugi tu, cînd le vrei tu, se... Magda, de ce naiba nu-mi dai nici un mesaj? Mă rog, da, ai dreptate... Se pare că am pierdut trenul... Tusea din spate se auzi din nou, însoțită de fîșiitul unei hîrtii rupte în bucăți.

Chelnerul se duse spre măsuța respectivă, dădu „Bună seara” și adună la repezeală bucățelele de hîrtie împrăștiate pe fața de masă cu pătrățele portocalii.

_”BENEFICIARA SE VA PREZENTA JOI, PE DATA DE...” citi bărbatul oprindu-se înaintea ultimei părți, LA GARA....” Urmă firesc o altă pauză, vrînd să lase laoparte unele amănunte, „... UNDE VA CERE INFORMAÞII DESPRE CURSA CU DESTINAÞIA PA... DE LA ORA 1O: 15 PM DIN ACEEAȘI ZI.” Adică astă seară, peste....4 ore și 7 minute, conchise el tot cu glas tare, privindu-și ceasul de la încheietura mîinii. Și dacă domnița nu vine, ce faci, omule, mă dai în judecată? Ești un dobitoc, Richard, asta ești, și te mai și miri că ești gata s-o pierzi pe... Ce-o face Anna acum, s-o fi descurcat singură cu investitorii? zise bărbatul, observînd cu coada ochiului cum clanța ușii cafenelei se îndoaie ușor, în timp ce chelnerul îl fixează mirat. Pentru cîteva secunde își ținu respirația, aproape emoționat. Să se deschidă naibii, îi venea să strige. SÎNT SÃTUL DE MISTERE! Îl privi însă pe chelnerul, care porni serviabil spre ușă, și tăcu mîlc. Ochii se deschiseră larg, larg de tot, în spatele ochelarilor cu lentilă Polaroid.

........

Scena nr.3:

(În scena sunt femeia ce tocmai a intrat pe ușă, și a rămas loculului, cu ochii țintă la masa din mijloc, chelnerul, care se va întoarce din nou la tejgheaua barului, Richard, care se uită fascinat la femeia care părea să aibă în jur de 42-43 de ani - pe jumătate ridicat de pe scaun, iar la... măsuța din spatele acestuia, un bărbat între două vîrste, ținînd în colțul buzelor o pipă de culoarea lemnului de cireș, total impasibil la auzul ușii care se deschise cu un scîrțîit enervant, deși femeia ar fi putut jura că-l observase tresărind ușor...)



Preț de vreo șapte secunde, doamna – de o înălțime medie, subțirică, înfășurată într-un impermeabil de culoarea măslinei, și purtînd la gît o eșarfă vaporoasă ce-i sublinia culoarea ochilor verzi-căprui – nu-și mută privirea de la masa din mijloc, ca și cum căutătura profundă și simțurile îi erau atrase într-acolo ca de un magnet.

Își desprinse alene brațul sprijinit pe clanța ușii, și se îndreptă cu pași siguri spre măsuța unde se afla Richard. Acesta rămîsese în aceeași poziție „suspendată”, atent la înaintarea ei ca de felină, fără a rosti o vorbă.

_Ce faci aici? îl abordă ea.

_...

_Ce e? Nu te simți bine? Cum de ești... singur?

Richard semăna cu o statuie, singurul lucru „viu” fiind privirea lui care o măsura nervos de sus pînă jos, și invers. În spatele scaunului lui se auzi din nou tusea.

_Aseară, am ajuns acasă ceva mai tîrziu... zise femeia. Cum a fost? Ați lămurit lucrurile?

Te văd cam abătut.

Richard îi făcu semn să se așeze pe scaunul din fața lui, dar nu făcu nici un comentariu. Singurul lucru din mintea lui era reprezentat de cele cîteva rînduri din josul paginii... Mapa verde zăcea din nou pe cel de-al treilea scaun al mesei din mijloc, ferită de privirea doamnei.

Îi făcu semn chelnerului, iar aceasta așeză pe masă o sticlă cu apă minerală și două pahare.

_Mulțumim, rosti femeia. Să nu-mi spui că așteptai pe... cineva, zise ea după o pauză, iar eu am nimerit prost, să zicem. Îmi pare rău dragule, chiar nespus de rău... comentă ea, însă Richard își aținti privirea către paharului gol, fără a o întreba la ce anume se referă. LUI ÎI PLÃCEAU LUCRURILE EXACTE, însă acum se simțea buimac, ca după 5 sau 6 pahare de whisky. Habar n-avea ce mi conta sau ce nu. Sau de-abia acum pricepuse?

Ea simți cum înăuntru lui se frînge ceva, și o duru, o duru mai mult decît o duruse vreodată ceva pe lumea asta.

_Nu trebuie să suferi în halul ăsta, puiule! Te duci, te umilești, îți decarci sufletul și gata... De ce v-o fi vouă, bărbaților, atît de greu să faceți asta, habar n-am. Și dacă te iubește, te iartă sigur! își încheie doamna monologul. Chelnerul ridică privirea, de acolo de unde se afla, în picioare lîngă măsuța din stînga ei, mirat peste măsura. Precis își imaginase că cei doi erau logodnici, ori ceva asemănător.

Richard o privi în ochi, lung și intens de data asta, căutînd acolo mai multe lucruri deodată... Era pus într-o situație mai mult decît ridicolă, absurdă, hilară, de neconceput. Stătea față în față cu „beneficiara”, iar el, din pricina afurisitului, trebuia să respecte o „clauză”. CLAUZA TÃCERII, ar fi strigat el în gura mare, dacă ceva inexplicabil, amestecat, asemănător unei sufocări, nu l-ar fi oprit. Brusc se decise. Luă de pe scaunul de alături mapa verde, o deschise, luă foaia de deasupra și i-o întinse, rămînînd în continuare cu privirea fixată asupra femeii.

Ea tresări, de două ori, o dată din pricina privirii lui ce părea să o condamne pentru o...greșeală necomisă, iar a doua oară pentru că dăduse brusc cu privirea de mapa verde, roasă pe la colțuri. Dacă nu se înșela, și ceva îi spunea că nu o face, pe spatele ei erau notate...

_Ce naiba faci tu cu asta? zise ea aspru, uitîndu-se cînd la el, cînd la mapa de pe măsuță. De-a ce te joci? E o glumă? Să știi că nu-ți permit să...

Richard deschise ochii mari, îndreptîndu-și spatele ca o pavăză în fața tiradei ei furioase la care nu se așteptase. Semăna limpede cu picătura care umple paharul. Se încăpățînă să tacă, făcîndu-și „datoria” pe care o ura din varii motive, rugînd-o din priviri să citească conținutul foii care era încă în mîna sa dreaptă.

Ea luă coala de hîrtie, smucind-o din mîna lui. Știa ca dacă nu se va controla, va urma un torent de vorbe.

_Ce se petrece cu tine, Richard? Care e „mesajul” tău, fă-mă și pe mine, dragule, să pricep... Ochii îi căzură pe hîrtie, pe primul rînd notat acolo, observînd și scrisul de mînă, grăbit, al naibii de grăbit, dar și pasta de culoare violet. Durerea de cap se amesteca acum, fericită, cu indignarea și cu uimirea. Am avut trei zile...infernale, măi copile, tu înțelegi? „Beneficiara”? Doamne, Dumnezeule ce e șarada asta?

De ce spune ea că a avut trei zile infernale? își spuse Richard, uimit peste măsură. Se referă la tata...sau la neghiobul ăla care îl făcuse pe el, bancherul respectabil, să se poarte ca un măscărici? Cum zicea tata? Da, daaa: Și cameleonii au o zi ... El se uită la femeie, ridicînd sprînceana ca și cum ar fi vrut s-o întrebe: Cum de ești arît de furiosă dăcă nu știi nimic, dacă ești nevinovată? Ești nevinovată?!?

Buzele lui rămase mai departe pecetluite, în timp ce ea citea, o dată, și încă o dată conținutul foii din mîna ei. Chelnerul îi urmărea cu curiozitate, bucuros parcă cu nu mai avea alți clienți. MISTERELE FUSESERÃ ÎNTOTDEAUNA SLÃBICIUNEA LUI, regretînd că nu avusese ocazia să fie S. Holmes. Tensiunea dintre cei doi așezați la masa din mijloc creștea văzînd cu ochii. Putea paria că femeia aceea frumoasă și elegantă cu obrajii ca para focului, cea care-și muta privirea efervescentă de la foaie la chipul bărbatului din fața ei și înapoi, se va ridica peste ... 3 secunde în picioare și-l va pălmui zdravăn pe respectivul.

În loc de asta se auzi un hîrșîit de scaun care se împingea înapoi, o tuse scurtă, chiar la măsuța din spatele lui Richard. Lui nici de data asta nu-i păsă, deși hîrșîitul acela îl zgîria pe creier, ca tot, absolut TOT CE SE PETRECEA ÎN SEARA ACEEA. Persoana care stătuse acolo se îndreptă spre ușă, clătinînd din cap către chelner, singurul care îi zări chipul pentru cîteva clipe. Un chip transfigurat, pe care tînărul de la bar n-ar fi putut spune exact dacă citise tristețe, bucurie, lehamite, renunțare, angoasă, plictis sau toate la un loc... Ușa se întredeschise o secundă, iar silueta aceea masivă dispăru într-o clipă dincolo de ea.

Scena 4:

(Chelnerul, tot în spatele barului, prefăcîndu-se neatent, femeia și Richard, la masă, față în față.)

Din pieptul tînărului Richard se auzi un oftat prelung, dar, dacă l-ai fi întrebat, nici el n-ar fi știut să-ți spună, concret, care fusese cauza.

_Zici că tocmai ai picat din nori.... îl apostrofă femeia, a cărui privire fusese tot timpul „protejată” de o pereche de ochelari la modă, accesoriile fiind una dintre pasiunile ei, în afara călătoriilor și a meseriei, firește. Apoi luă repede mapa din fața lui, deși el murmură ceva ce semăna a protest, unul oricum ridicol și neinteligibil, o deschise ca și cum de gestul acesta depindea însăși viața ei, își strecură abil mîna într-unul din buzunărașele ei interiore și scoase de acolo un staniol de ciocolată, marcă parisiană, pe care se uită atent, deschizînd gura într-un surîs larg. Scoase și ea un oftat de ușurare, ridică plicul care se afla între cele două coperți, acum deschise, ale mapei verzi, îi rupse sigiliul, scoase foile dinăuntru, le răsfoi, arucînd o privire fugară peste ele, încercînd să ignore, mormăitul neinteligibil al lui Richard. Ai fi jurat că el nu era acolo, că nu mau era nimeni acolo. ÎN AFARÃ DE EA, DE UIMIRE, DE PIATRA ACEEA ODIOSÃ CE I SE LUASE DE PE INIMÃ, transformînd-o într-un fluture, așa cum spunea...

_De ce n-ai spus, de ce nu mi-ai spus... De ce? Cît e ceasul, domnule? se întoarse femeia cea frumoasă și elegantă către chelner. E cumva 10: 00? Să nu cumva să...

_...

Luat prin surprindere, tînărul tresări, iar apoi se uită la cadranul ceasului din perete.

_E 7: 47, doamnă.

Cînd dracu’ trecuse timpul? vru să întrebe Richard din priviri, uitîndu-se mai întîi la veioza de pe bar pe care chelnerul o aprinsese de îndată, iar apoi către ceas. Renunțase să mai înțeleagă ceva, orice ar fi fost, concentrîndu-se să audă doar tic-tacul ceasului.

În aceeeși secundă, ca și cum și în mintea ei s-ar fi aprins instantaneu un bec, de data asta cu lumină roșie, ca sîngele care pompează prin inimă, se gîndi femeia, Richard observă o umbră care se ridica grabită în fața lui, în timp ce mapa verde dispăru de pe masă, ascunzîndu-se la subrațul femeii.

Se uită în ochii lui, vru să-i spună ceva, ceva important se pare, vru să înceapă fraza apoi se răzgîndi, dînd ușor din mînă, ca și cum ar zice: „Lasă, lasă, poate că nu meriți.” Porni apoi spre ușă, apăsă pe clanță, și dispăru cît a-i clipi...

De parcă nici n-a fost... ar fi spus chelnerul, trăgînd pe nări parfumul suav pe care îl lăsase în urmă trecerea ei. Apoi ridică capul, pentru că i se păru că aude ceva ce semăna a cuvînt, dintre măsuța din mijloc.

_Ma... Ma...

Sau i se păruse cumva? Uitîndu-se spre masă, îl văzu pe tînărul client cum stătea așa, cu capul prins între palme și cu coatele sprijinite de marginea mesei, cu privirea ațintită în jos, spre romburile portocalii ale feței de masă. În rest, tăcere, și tic-tac, tic-tac, de sus, de pe peretele din spate... Pe fereastră, întunericul prinsese o nuanță ușor gălbuie, semn că se aprinseseră felinarele din fața porții.

_E ora închiderii, domnule, i se păru lui Richard că îl aude pe chelner, dar nu se mișcă.

_Și cameleonii au o zi...așa spune tata, rosti el rar, dar i se păru că nu-și poate auzi propriile sunete. DE CE NU M-AM DUS DUPÃ... EA, poți să-mi spui?!? zise el ca un ecou.

Nu-i răspunse nimeni, făcîndu-i-se pentru prima oară pe plac în ziua aceea infernală!



(Pe scenă se lasă întunericul, personajele rămîn la locul lor, imobile, pentru cîteva secunde, fără să se lase cortina, ca și cum timpul ar fi rămas suspendat, iar publicul și personajele sunt conștiente la maximum de lucrul acesta.)

......










EPILOG





(Două personaje, o scenă ce închpuie un peron și trei „vagoane” agățate unul de altul.)



Ba mai mult, cineva care alergă acum pe scena ce închipuie un ... peron de gară, grăbită să prindă un tren, primul și ultimul de altfel, în timp ce tocurile ei răsună cadențat pe „pavaj” iar ea strînge în palmă, ca un semn de recunoaștere poate, un...staniol de ciocolată, acea ființă deci, dacă nu s-ar grăbi, trecînd cu privirea de la un „vagon” la celălalt, ar jura că timpul, care acum un ceas, trei zile sau treisprezece ani nu mai părea aliatul nimănui, ȘI MAI ALES AL CAMELEONILOR, o ajutase acolo, în cafenea, să re-devină „fluture”, fluturele lui fericit...



Ea zări în sfîrșit ce căuta, de acum și de mai demult, agită scurt din mînă cu chipul tot un zîmbet, ca apoi să urce piciorul zvelt, delicat și... provocator pe treapta de jos a primului vagon.



Pe scenă, lumina cade doar asupra vagonului întîi, fiindcă în total sunt trei, dar două dintre ele rămîn învăluite în întuneric; publicul din sală observă doar o mînă, o mînecă de impermeabil, o palmă care se întinde spre ea, ajutînd-o să urce treptele, ca apoi să perceapă în liniștea care s-a lăsat, doar un glas grav, profund, aproape sută la sută... emoționat care îi rostește numele:

_Eva...



O singură silabă, ca un zbor de de fluture care alungă „muțenia.” Muțenia unei căsnicii pînă la urmă neratate.

_...

_”Marea poate fi locul nostru

Dacă ne găsim. Pămîntul va fi

Prea mic dacă ne iubim. Oamenii...” rosti îndrăgostită Eva cu pricina, Eva lui Cristian, din nou a lui Cristian...

_...

_...

Eva așteaptă. Publicul la fel. Cu răsuflarea tăiată.

_”...Vor fi nisip dacă ne pasă de noi. Doi.” Rostire caldă, profundă, la unison.



(Publicul zărește mai întîi îmbrățișarea, apoi buzele lor care se caută și se regăsesesc. Chipurile rămîn în penumbră, conștiente că nu ele contează acum. Siluetele ce se zăresc doar pe jumătate se „unesc” într-un sărut lung, lung de tot, în timp ce lumina care cade și mai generos acum... asupra „vagonului,” alungă bucuroasă și ultima rămășiță a CAMELEONILOR...



Cortina cade acum încet, încet de tot.



Sfârșit


București, 11 aprilie 2006
………………

Autor: Petruța Ionescu,
București, 35 ani,
(filolog, traducător, psiholog)
……………..