Premoniție




Liniște, plictiseală, amorțeală… Ooof, vreau ceva nou, m-am plictisit de aceleași lucruri, m-am saturat de rutina zilelor banale. Privesc pe geam, e atât de frumos afară și eu stau în casă. Mă trântesc în pat și privesc în gol, dar îmi amintesc… îmi amintesc de el. Oare ce s-a întâmplat? Nu mai știu nimic…. Îi simt lipsa…
- Lorena, trezește-te! Ai de gând să dormi toată ziua? Mă gândeam că vrei să petrecem ceva timp împreună.
- Ce s-a întâmplat?
Deschid ochii și-l văd pe el, chipul lui blând… Oare visez? Mă privea așa de frumos, ochii lui albaștrii erau ațintiți asupra mea.
- Ooof, leneșo! Greu te mai trezești!
Îmi revin și mă ia în brațe, e atât de bine, nu vreau să mă mai gândesc la nimic pentru că el e lângă mine.
- Hai, ridică-te! Vreau să mergem la o plimbare.
Când m-am ridicat am realizat că nu mai sunt în camera mea. Eram înconjurată de flori multicolore, un parfum subtil îmi fascina mirosul. Cât era de frumos! Mă ia de mână și mă duce pe o cărare, împrejmuită de trandafiri, eu mă las purtată de el, nu scot nici un sunet, mi-e teamă să nu distrug magia acestui moment. Deodată se oprește și îmi culege un buchețel de trandafiri albi, iar în mijlocul lor pune unul negru.
- Poftim, pentru tine, iubita mea!
- Mulțumesc!
Îmi cuprinde din nou mâna și mă trage după el. Oare unde mă duce? Nu mă interesează nimic acum, important e că suntem împreună. Cărarea împrejmuită de trandafiri se termină, iar în față ni se arată o pădure întunecată.
- Raul, cred că ar fi bine să ne oprim aici…
- Nu-ți fie teamă, ești cu mine.
Ceva parcă țintuia în acel loc și nu mă lăsa să plec. Dar aproape forțat am continuat drumul. M-am zgribulit la pieptul lui și am continuat să-l urmez, nu spunea nimic, doar mă privea, iar ochii i se umpleau de lacrimi…
Drumul devenea din ce în ce mai încurcat, dar el îl cunoștea bine pentru că înainta fără nicio ezitare. Pădurea era aproape pustie, doar noi și o bufniță ce ne urma în permanență. Stătea în spatele lui, urmându-l cu sfințenie. Oare unde mă ducea? Mergeam deja de câteva ore și nu-mi adresa nici măcar o privire…
- Unde mergem? Am obosit…
- Ai răbdare!
- Dar…
Mi-a luat mâna într-a lui și m-a privit în ochi, acea privire îmi oferea încredere, așa că am continuat să-l urmez. Pădurea începea să se termine, în față se zărea o lumină puternică. După cinci minute am ieșit și am ajuns într-o altă lume… Pomii erau înfloriți dar în același timp aveau și fructe, izvoare cu apă limpede precum cristalul, flori de toate nuanțele și formele, animale ce zburdau fără a fi deranjate de prezența noastră, oameni ce discutau și zâmbeau încontinuu fără a arăta vreo urmă de tristețe, enervare sau plictiseală.
- Vai, cât e de frumos aici!
- Urmează-mă, te rog!
Am mai mers puțin și am ajuns la o cascadă, unde apa mirosea a mir iar peștii aveau culorile curcubeului.
-Iubito, iartă-mă!
Mă cuprinse cu putere în brațe de parcă n-ar fi vrut să-mi mai dea drumul niciodată, trupul lui tremura și era atât de rece… Mă privi în ochi, Doamne! Acei ochi precum cerul… mă privea atât de insistent de parcă ar fi fost ultima oară… Buzele lui le atinseră pe ale mele, un fior mă cuprinse pe șira spinării…
- Te iubesc, să nu uiți niciodată! Voi fi mereu cu tine, nu te voi părăsi…
- Și eu te iubesc, știi bine.
- Iartă-mă!
A dispărut. Unde? În urma lui n-au rămas decât doi trandafiri, unul alb și celălalt negru. O lacrimă îmi alunecă încet, încet pe obraz și se răsfrânse pe petala trandafirului negru… Am luat acei trandafiri în mână dar m-am înțepat într-un spin, sângele s-a prelins pe trandafirul alb, iar culoare acestuia s-a schimbat, a devenit roșu ca focul. Din depărtare aud doar acele cuvinte „Iartă-mă…” De ce să-l iert?
Telefonul sună de zori, tresar și răspund:
- Lorena, de ce nu răspunzi? Te sun de o oră… Pe unde umbli?
- Scuze, cred că am adormit…
- S-a întâmplat ceva foarte grav, Raul… a avut un accident și…
- Ce?!
- A intrat în comă… e internat la Spitalul Județean.
- Doamne, nu se poate așa ceva!
Am coborât în fugă scările, nu știu prin ce minune am reușit să ajung la spital. Familia și prietenii lui erau pe hol. Am intrat în salon, l-am văzut, era întins pe pat și conectat la multe aparate… M-am apropiat de el, era așa de palid; chipul lui frumos era brăzdat de răni. Îi cuprind mâna și simt o ușoară strângere, aud din depărtare „Iartă-mă”. Un zgomot infernal se aude, asistentele vin în grabă, îl consultă, nu mai e nimic de făcut decât să constate decesul…
Lacrimile mă năpădesc și mă prăbușesc pe podeaua rece, vreau să plec și eu cu el, a promis că nu mă va părăsi. Nu mai realizez nimic, văd negru în fața ochilor.
- Lorena, revino-ți!
- Ce s-a întâmplat?
- Ai leșinat.
După câteva minute mi-am revenit. Am stat de vorbă cu mama lui și am aflat că ultimul lucru pe care l-a spus a fost numele meu. Oare de ce a trebuit să se sfârșească? De ce mi l-a luat Dumnezeu? Dar știu că îmi va fi aproape, mi-a promis… dar îi simt lipsa…
De ce trăim în două lumi diferite?