S-a născut într-o noapte de Mai ploiasă, legănată de adierea vântului încă primăvărilă. În brațele falnicului
copac, bine legat, înfipt în țărâna cenușie. Mugurii, legați unul câte unul, așteptau răsfirați la rând în liniștea moale a nopții, primii pași, primele triluri, primele raze de soare. Contemplând cerul marcat de o dungă roșie la orizont, plămânii grei, își incarcă rezerva progresivă cu aerul curat al dimineții. La prima mângâiere încep să-și deschidă, puțin câte puțin, ascunzișul fraged de parfum.
Un an întreg am așteptat acest tablou să mi se arate, iar acum când mai am puțin, nu vreau să renunț la el. Întind mâna să mângâi, dar nu ajung de parcă el își retrage brațele
butucănoase, speriat de gândul meu. Privesc orizontul în depărtare, soarele se vede în întregime, căldura sa devenind di ce în ce mai densă, iar prin urmare a apărut prima floare de cireș, apoi alta și alta, una câte una.
Mirosul lor mi-au reîmprospătat memoria. E primăvară iar și cireșul este în floare. O să înfloresc și eu o dată cu el, și liberă să fie a mea mișcare. Să-mi împodobesc coroana cu flori, să le mișc în vânt, să le dau parfumul meu de om împlinit, să le fac să înflorească în universul meu călător, desprins din locul de acasă. Încerc să-l cuprind, să-l strâng în brațe să mă fac una cu el, dar nemișcat din podoaba ce-o poartă cu el, se desprinde o petală frumoasă.
Am împietrit în loc și timpul parcă stă și el, și mă-ntreb cu greu:
-De ce se scutură, florile de cireș?
Sunt atât de frumoase!