Pedalez ca atunci când aveam cinci ani și mă jucam de-a Formula 1 pe coridor în casa bunicii, trecând înainte și-napoi precum vijelia, eu în “Ferrari”-ul meu cu 3 roți si ghidon, ridicând tot praful în aer și lăsând urme negre de cauciuc în capătul celălalt al holului - unde luam curba de întoarcere de 180°. Mă simt, pe rând: ca la 5 ani, apoi ca la 13 ani - când am primit prima bicicletă (un Pegas pentru fete, roșu), apoi ca la 17 ani (călare pe noua bicicletă “de poștaș”, cu anvelope subțiri cât degetul cel mic, pe care mă chinuiam să urc după ce mergeam planând într-un picior pe-o singură pedală câțiva metri, elegant, semeț, ca un june de pe timpuri), apoi ca la 35 de ani (pe care-i am acum), pe aceeași bicicletă subțire de poștaș, care scârțâie din toate șuruburile când mă urc pe ea.

Sprijin “lăcusta” mea de metal lângă poarta casei și intru în curte… Strig fetele, dar niciuna nu-mi răspunde; or fi ocupate, fiecare cu-ale ei… Sunt transpirat, cămașa albă mi s-a lipit de piele și pare roz, pantalonii mi s-au adunat sub genunchi după atâta pedalat prin oraș. Numai degetele de la picioare se simt bine în sandale, se răsfiră și se bucură să se-ngroape în iarba răcoroasă din fața casei.

Mariușa! Lizuca! Unde sunteți? A venit tata…

Fetele mele - nicăieri. Dau să intru în casă și pe prag găsesc un bilețel scris mărunțel și aplecat, cu litere ovale de clasa a doua, de mânuța Lizei: “Tati hai pe plajă, avem limonadă rece, Lizi“
Strâng foaia de hârtie și în timp ce-o împăturesc simt cum mă umplu de bine. Da, da, de Bine! Le iubesc tot mai mult, în fiecare zi abia aștept să mă întorc la ele, mă rog să mă mai țină bicicleta, să amân cât mai mult folosirea mașinii, care nu m-ar ajuta deloc să mă strecor prin trafic… Asa deci, fetițele mele iubite mă așteptau pe plajă; după primul volum de versuri publicat ne-am mutat din Capitală undeva la mare, într-un cartier din periferia Marbel-ului: liniștit, verde, cu grădină și cu un petec de țărm în spatele casei. Aici s-a născut Lizuca, apropiindu-ne și pe noi, obligându-ne să ne înlănțuim orarele astfel încât să stăm tot mai mult în preajma ei cât crește.

Răzbate de pe plajă un hohot de râs ascuțit al Lizei, care cuprinde în el atâta veselie încât simt că vreau să zbor până la ele să le sărut pe-amândouă deodată. Ajung într-o suflare pe țărm. Ele nu mă văd, vin din spatele lor. Fetița aleargă pe nisipul ud împreună cu Mira, cățelușa noastră portocalie (un setter irlandez zvelt și jucăus), nu mă observă, se joacă prin apă cu o minge mică și roșie.

Mariușa răsfoiește neatentă o revistă, așezată pe șezlongul de paie, sub umbrela de soare. La ce s-o fi gândind? Din când în când ridică privirea și-o urmărește pe Lizuca, îi face cu mâna, dar ea nu-i răspunde, e prea ocupată în joaca ei cu Mira.

Mă apropii, încercând să nu mă fac simțit; ajung în spatele Mariușei, mă aplec și-i scot pălăria albă de pânză brodată, o sărut moale pe părul călduț… Ea nu tresare - de parcă m-ar fi ghicit de când eram încă departe -, lasă capul încet pe spate și-mi sopteste: “iubitul..” O cuprind în brațe peste spătarul șezlongului, ne sărutăm “pe dos de sus în jos” (cum spune ea). E aromată si răcoroasă, cu gustul ei de scorțișoară, vanilie, citrice și nu mai știu ce bunătăți, toate amestecate și amețitoare. Mă aplec și mai mult, o cuprind de sub genunchii pe care-i sărut prin rochia albă de in, o strâng în brate și-o fac “pachețel”; Mariușă dragă, tare frumoasă mai ești tu! Ea se desprinde ușor din mâinile mele, se întinde spre măsuța din nuiele și-mi toarnă un pahar de limonadă rece cu gheață din carafa aburită, apoi îmi prinde bărbia în palmă și-mi dă să beau: “răcorește-te și tu puțin, așază-te cu noi, fă o baie (ți-am adus aici costumul) - Lizi spune că-i tare bună apa!”

Mira m-a simțit și aleargă spre noi, urmată de Lizuca, amândouă cu gurile deschise și limbuțele pe-afară, voioase și luminoase. “Tatiiiiiiiiiii!!!”