agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4276 .



Crimă și pace bună
proză [ ]
capitolul al XXX - lea
Colecţia: Crima si pace buna

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Marius Marian Solea ]

2008-07-15  |     | 



30

Vara stăpânea tot, de la trupurile oamenilor și până la păsări, ca niște trupuri ale cerului. Lumea imediată se înfrumuseța în ritmul ei vital, particular. Lumina nu venea de foarte departe, părea familiară, aducând împrejur mai multă speranță. Fetele se dezgoleau pe gât, pe umeri, pe pântec și pe coapsele cântând piciorul, se dezgoleau pentru a primi lumina și căldura ei. Inimile li se dezmorțeau, lăsând bucuria verii să se adăpostească în casa lui Dumnezeu, și trupurile le creșteau încet pentru luptele pe care urmau să le dea mai târziu cu menirile vieții. Poate că nici una dintre ele nu se gândea la nimic.
Toate imaginile ar fi trebuit să rămână singure, fără intervenția lui, fără ca nimeni să le mai observe atât de pasional. Întreg peisajul era împotriva despărțirii, împotriva acestui drum. De unde o fi fost această răzbunare care îl lovea acum? Dar sufletul său, deși singur, poruncea din depărtări, poruncea și de aproape. Plecarea, cu urmările pe care le-ar fi putut aduce, părea a fi mai sigură ca moartea.


În ultimile două luni, Marin Petreanu își schimbase în ruble toți banii pe care îi avea, ciubucuri de la cumpărături, resturi neînapoiate părinților, banii lui de cheltuială, tot felul de economii corespondente acelei vârste. La un curs aproximativ de unu la opt, strânsese o sumă care i-ar fi fost de ajuns la Chișinău pentru două-trei săptămâni. Schimburile fuseseră făcute la basarabenii care vindeau tot felul de lucruri în Piața Mare a orașului și la un elev care învăța la Liceul Tudor Vladimirescu, Mișa, un băiat roșcat, cu pistrui, care juca în fiecare seară baschet pe baza sportivă a liceului și care era cel mai serios din toată seria de elevi veniți să învețe în Târgu-Jiu.
Pentru a nu fi găsite de către părinți, semnal precis, de mare scandal, al hotărârii lui de a pleca în Basarabia, amândoi, și mama, și tatăl lui, crezând într-o renunțare de ultim moment, sperând într-o răzgândire, Petreanu ținea rublele, făcute suluri mici, ascunse în punga lui cu ciorapi împachetați ordonat. Majoritatea bancnotelor erau de 10 ruble și de 25, bancnote roșii și verzui, bani schimbați după cum avusese sumele în lei, în momentul tranzacției.
Se interesase în care zi va fi programată plecarea autobuzului, cel care urma să îi transporte acasă pe elevii basarabeni, bursieri ai statului român, și cine va fi inspectorul școlar care va fi delegat pentru acest drum, aflase că va fi un astfel de conducător al transportului. Îl chema Gheorghe Gămăneci, un fost coleg al tatălui său, la liceul din Novaci. Îl cunoștea. O fericită coincidență… În urmă cu vreo cinci ani, adică înainte cu trei ani de revoluție, ca inspector școlar, acest Gămăneci răspundea de pregătirea politică a elevilor, de tematica orelor de dirigenție și de altele, probabil la fel de importante. Făcuse atunci, la școala generală din Sadu, o ins-pecție neanunțată și alesese, întâmplător, exact clasa diri-gintelui Gheorghe Cornea, clasa în care era el. Gămăneci dăduse la ora de dirigenție, pentru a verifica nivelul de pregătire al elevilor, o lucrare de control, tip compunere, în care ei trebuiau să vorbească despre valorile socialismului, despre rolul lor în societate, definirea unor virtuți etc. Lucrarea lui Petreanu fusese cea mai apreciată, surprinzătoare pentru chiar temutul și responsabilul inspector. Împreună cu a altor două colege, Irenne Bană, simpatia lui de atunci, și Felicia Popescu, salvaseră dirigintele, iubit de toată clasa, de vina de a nu fi predat la orele de pregătire politică și de dirigenție acele stupidități. Improvizația fusese impecabilă, atingea temele și directivele partidului...
Acum, inspectorul școlar, care își păstrase acest statut și după revoluție, cum s-a întâmplat cu toată structura comunistă, cu deosebirea că unii au părăsit funcțiile pe linie de stat și au intrat în afaceri, ar fi trebuit să îl țină minte, să își regăsească simpatia de atunci, măcar să își aducă aminte de promisiunea făcută atunci lui Petreanu de a merge gratuit în tabăra de la Năvodari, promisiune uitată însă, dar pe care ar fi putut-o repara acum, dacă i-ar da voie să urce în autocarul pentru Chișinău... Evident, trebuia să îi spună că drumul său în Basarabia este ceva cât se poate de comun, o excursie, o vacanță la cineva anume... Dar la cine? Nu cunoștea pe nimeni, nici măcar un singur nume nu avea la îndemână! Totuși, avea încredere că nu va fi atât de complicat. Această ocazie ar fi fost perfectă pentru salvarea unor bani... În plus, se baza pe el. Vrăjeala, pe care o stăpânea acum, era cu totul alta decât aceea care îl dăduse gata pe „tovarășul inspector”, la școala generală din Sadu…
În nici un caz, Gămăneci nu trebuia anunțat dinainte. Inspectorul școlar de acum lucra în aceeași clădire, a Prefecturii, ca și tatăl său. Așa încât, Gămăneci ar fi putut verifica ușor motivul invocat de Petreanu și totul s-ar fi năruit. Trebuia să fie abordat cu trei minute înainte de plecarea autobuzului, să îi spună că îl roagă chiar tatăl, Victor, colegul dumnealui de la Novaci, dacă își mai amintește…, lucru sigur, pentru că o făcuse și atunci, la școala generală din Sadu… Puțină inocență, dublată de neâncrederea mimată, că un om, aflat pe o astfel de poziție, ar fi putut să țină minte niște lucruri atât de mărunte… Iar el trebuia să ajungă în ultimul moment la autocar, optând pentru această variantă, de moment, tocmai pentru că aflase, în ultima clipă, că dumnealui, inspectorul Gămăneci, este conducătorul de grup… îi va spune că a venit la autobuz abia când a aflat cine va fi conducătorul delegației...
Mai erau câteva zile până la acele momente. Timpul se grăbise să se alăture copilăriei pierdute. Se gândea acum că ar trebui să meargă din nou până acasă, la țară. Doar îi promisese Măriei că orice ar fi, înainte de a pleca, mai trece o dată pe la Corșor, să stea de vorbă.
Peste două-trei seri, pe la ora cinci, a sunat telefonul, convorbire cu taxă inversă, era Măria:
 Mă jnapane, măi pleci, mă, în Băsărabia? Că să termenă șicoala săptămâna asta. Te măi duci, mă, la război, să îndrepț’ tu lucrurile pe-acolo?
 Da, mă, țăcănito, mă duc.
 Așa… Deci tot n-ai capu’ bun, nu te deșteptași deloc! Și casa noastră cui rămâne, mă? Casa lu’ Tătăică al nost’.
 Mă, nu ți-am zâs că mă-ntorc?
 Te-ntorci pă diavu al mare! Cine știe ce-o fi pe-acolo? Știe capu’ tău, al bolnăvit de cărț’, ce-o fi pe-acolo?!
 Lasă, mă! Vin eu acasă și vorbim…
 Bă, ia ascultă ici, să nu cumva să nu vii!
 Vin miercuri.
 Mumă, țâne minte la mine, ăștia sunt blăstăme pă casa noastră, blăstămele Oprii, ca să rămâie casa pustie… La revedere, te aștept încoa! Þâne minte, miercuri ai zâs! Să nu mă faci să viu iar la Antonica să-ț’ dau telifon! Să te țâi de ce spui!
 Vin miercuri seara, Mărie. Vorbim atunci…
 Nu că vorbim atunci…, atunci hotărâm!
 Bine, mă, nebuno! Vedem noi cum o fi.
 Nebună zâci? Bine că sunt io nebună… Dacă îț’ spui că este posâbil să îț’ cure oasăle pe-acolo, însamnă că sunt io nebună... Bine, mă... Dacă așa zâci tu... Așa să fie, io să fiu nebună și tu să știi ce vorbești... Bine ar măi fi!
 Te salut, la revedere!
 La revedere, mumă! Te aștept…
A mai auzit în receptor: „Mulțămesc, fă, Antonico, mulțămesc de convorbire!”, apoi s-a întrerupt...


Această femeie, bunica lui, reprezenta legătura cea mai directă cu un timp care trecuse cu repeziciunea unui gând bun, în urma căruia rămâne numai un confort, o melancolie a binelui, care încă mai poate compensa gustul certitudinii de a fi iremediabil pierdut. Ea era legătura simplă a lui Marin Petreanu cu viața, la suprafața căreia simțea că abia ieșise, tot așa cum ieși dintr-o apă, poftind să iei o gură decisivă din aerul foarte aproape.


Toată salvarea petrecerii vremii, a rostului acesteia, se odihnea în memorie, acest spațiu sigur unde se pot lăsa, pentru mai târziu, toate dobândirile.
O familiară bună dispoziție îl cuprindea ori de câte ori se gândea că toate lucrurile trecute nu se vor putea pierde, ci numai timpul care le-a făcut cunoscute, că ele se vor putea adăposti mereu acolo, într-un loc de carne, într-un ungher de suflet. Memoria trebuia să însemne ceva, să aibă o menire, dincolo de utilitatea ei de agent de pază, de șoaptă în urechea realității. Memoria este identitatea și dovada!
Părea aproape incredibil că nu mai era un copil, că fusese obligat de timp să părăsească universul Corșorului, care ducea cu sine mișcarea acelor chipuri vechi și mișcarea acestor noi întâmplări ca niște planete descoperite curând. Părea fantastic faptul că el nu mai era el, „copilu’”, de-a dreptul ciudat! Știa cu siguranță că undeva, în om, întreg timpul omului trebuia să fie salvat în ceva, iar sufletul părea cel mai capabil pentru acest lucru.


Petreanu iubea cu privirea, învăluitor, ca un timp acid, chiar și pietrele de pe ulița satului, pe care, uneori, le căuta cu tălpile, atunci când ploile mari desfundau drumurile, cu dușmănie îndreptățită. Altădată, le ocolea, venind desculț de la Olteț, pentru că ardeau și învingeau dureros frăgezimea tălpilor de copilandru stăpân pe copilăria lui. Aruncate după câini sau după pere și nuci, toate erau pietrele lui, de neânlocuit acum, vizualizate întregi, cu timp, cu tot. Pe cele mai mari dintre ele ar fi putut să le găsească, precum un orb, dacă i-ar fi putut oferi cineva posibilitatea ca acest sat să fie construit în miniatură, să îl poată pipăi, un sat  miniatură a posibilei împărății a lui Dumnezeu…


Auzise de pe la bătrâni că nu îți dai prea bine seama ce înseamnă un om atât timp cât el este lângă tine, cât locuirea lui este vecină cu locuirea ta. Încetarea raporturilor pe care le are cu tine aduce cu sine senzația unui gol, aproape imposibil de a fi umplut cu o resemnare sau cu o amăgire.
Înțelegea prea bine că nu avea cum să nu treacă pe la Alimpești, înainte de a pleca, deși știa dinainte că va fi o discuție fără nici un rost, cel mult niște sfaturi și o mare mâhnire lăsată în urmă…
Bunica lui era singura din toată familia care știa sigur, poate chiar mai mult decât el, că Petreanu va pleca și că aceste vorbe, această situație absolut surprinzătoare are ea undeva o bază, de vreme ce există. Maria era unicul om care putea să simtă acest lucru, având asupra nepotului ei o cunoaștere întreagă.
Treptat, toată grija celorlalți, a părinților în special, se preschimbase din evitarea problemei, la început, considerându-o pe cât de gravă, pe atât de improbabilă și de incredibilă, fără sens în a o stimula chiar și prin tatonări, în dorința de a vorbi cu el, din ce în ce mai puțin ezitantă, pâlpâind într-o luptă continuă, înfricoșată intim, purtând cu ea o speranță de optimism, precum o fi, în primăvară, întâiul zbor al unor pui de rândunică, atunci când trece cu aripile neântinse bine peste obrazul unui timp care va să vină.
Convingerea părinților că totul nu este decât o toană a unei adolescențe speciale, cu atât mai de crezut cu cât toți adolescenții sunt cu totul speciali, mai ales aceia din oraș, mari trăitori de crize de personalitate, pentru că nu au nici o treabă, nici probleme imediate, de agricultură, crize care se rezolvă simplu și terapeutic cu sapa ori cu furca. Numai aceștia devin importanți în simțirile lor, tocmai pentru că nu se confruntă cu lucrurile cu adevărat importante și atunci personalităților acestor adolescenți de oraș nu le mai rămâne de făcut decât să mimeze realități, sau să și le procure dintr-un alt registru.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!