Întârziere

Motto “ Am realizat că renunț la suflet pentru lumea de dincolo de mine”

E un oraș mic. Denumirea mi-a țâșnit odată auzită prin mădularele sufletului și mi-a surâs. Cordova. E ca un tablou de la care nu ai vrea să-ți mai ridici ochii. La prima vedere pare pustiu, pare mai degrabă un sat ciopârțit ici colo de poienițe colorate. Lipsesc cu desăvârșire clădirile înalte gen bloc. De fapt, parcă și timpul și-a luat pauză, zugrăvit în vreo frescă de biserică de un pictor întudit cu lumea. Concentrat, simbolic tăinuit. Am simțit că liniștea aceasta face parte din mine și construiește mersul firesc al vieții.
Optând pentru el mi s-au întocmit de îndată ședințe diferite prin caracterul polemicilor, prin finețea slăbiciunilor folosite. Ne întâlnim pentru ultima oară la barul din centru. Un bar cochet dealtfel, cu o denumire pe gust – La dolce vita.
Mitică și-a ascuțit vocea pledând cu un entuziasm debordant pentru patriotism, eliberare, termeni folosiți parcă pentru a stimula nonosensul. Timidu, între accese de sughiț (pentru că tot fusese berea prea rece și el prea transpirat),înalță filosofia la rang de existență, gesticulând cu paharul în mână și gura plină de amărăciune. Marta fumează și îngână un refren, care de fiecare sună diferit. Stă calmă, cu brațele pe masă, încercând cu ochii să cuprindă toată încăperea barului, pe toată lumea și pe fiecare dintre noi.
Toți sunt vizibil iritați de veștile noi,inoportune, dar mai ales pentru faptul că trebuie să plec singur, într-un loc străin, într-o lume plină, lume care începe și se termină în ritmul limitatei vieți. Indiscutabil, o viață segmentată, împărțită după principii deja stabilite, ordonate în funcție de necesități.
Convingerea vis-a vis de plecare pare că înduioșează, crează obligații. S-a făcut liniște, o liniște atât de adâncă încât nici nu mai auzim muzica stridență, propice acestui loc. Explic succint de ce majoritatea oamnenilor pierd coordonata timp, pierd logica zbaterii interioare, se pierd unii de alții.. Nu vreau să mi se întâmple la fel. Mitică mă privește încruntat cu buzele țuguiate, strânse.
-Pentru cât timp? Vocea Martei sună răgușit, prelungindu-se oarecum în ecouri oprite de urechea mea.Acum tușește. Înghit încă o picătură de coniac, și răspund ochilor tulburi și greoi cu un nu știu sincer și dezolant. Partea mea de suflet se contractă, transformându-se într-un buncăr de sinistrați. Devine pradă și în același timp prădătorul convins de reușită. Se confundă cu tânăra chelneriță, ce tocmai și-a încheiat tura, cu domnul gras și mic din fața noastră care pipăie o duduie. Stăm până la miezul nopții în bar și reculegem amintiri. Amintirile se sfărâmă de variantele propuse, se dilată, cresc și iar devin mici, neânsemnate. Constatăm că avem lacune, că nu am fost chiar atât de imposibil, că suntem prea sinceri și regretăm că nu am crezut suficient. Ideile zboară precum cercurile de fum din țigările Martei, devin tot mai repezi, surprinzătoare. Simt odată cu ele că ar trebui să plec, că nu îmi sunt familiare, că nu mă regăsesc printre personajele narate. Devenim nepăsători, cruzi în priviri, temători în gesturi. Ne privim stingheri și ținem pentru o secundă ochii închiși. Tăcerea se deschide în mine ca o rană cicatrizată.
Timidu a adormit de-a binelea. Fața osoasă î se odihnește lângă sticla de bere. Marta se pregătește să spună ceva dar se eschivează. Apleacă trist capul în jos, devine oarecum nedumerită de ceea ce ar fi vrut probabil să afirme. Mi-e greu să văd slăbiciune acestei femei. Mitică dă peste cap un pahar întreg de coniac și strâmbă scârbit din mustăți. Știe că nu sunt ușor de înduplecat.
“ Da cum să facem mă… mă noi te iubim...nu înțelegi, atâta lucru? “ Mitică a tăcut și acest lucru mă înfioară. S-a tetras tacticos. Strânge din pumni își ridică paltonul de pe scaun și pleacă. Îmi reapare în minte pentru câteva secunde secvențe contradictorii. Instinctiv, repet motivul pentru care trebuie să plec și nu mă fac înțeles nici măcar atunci când, epuizat și din cauza alcoolului rămân singur. Aproape singur. Frânturi de planuri îmi cablează fruntea , mă ridică și mă coboară ca pe un accordion. Odată plecat, mi-e indiferent de toți cei care dintr-un motiv sau altul m-au oprit. Marta îmi vorbește. De câtva timp o aud de ea. Dar n-o înțeleg.
-Odată cu plecarea dumneata ne vom separa și noi. Cert este că nu mai avem atât de mult timp încât să reflectăm și la greșeli. Avem reguli bine definite și nu putem să trecem așa pur și simplu…datorită sistemului ne-am mobilizat și noi.
Tremurul Martei sensibilizează. I se strâmbă zâmbetul într-un mod care mă sperie. Devine palidă. A mai aprins o țigară. Lumina din bar a devenit semiobscură. Probabil personalul se pregătește să închidă.
-Marta, să nu dramatizăm lucrurile. Motivul principal al renunțării e că am devenit prea simplist, mărginit la a face doar ce mi se impune să fac, ceea ce m-a făcut să devin maleabil și corupt. Nu vreau să devin o legumă, una ușor de înlăturat.
- Pecând nu vei mai simți că ești legat de noi. Nu vei mai simți nimic din ceea ce ți-ar compromite viața. Noi am început să creștem sub protecția autorităților ca niște delincvenți. Un cuvânt e de ajuns. Tocmai despre asta este vorba. Mitică s-a întristat pentru că nu reușești să vezi dincolo de aparențe. Și a plecat tot din aceeași cauză.
- Dar Marta, el nu crede că există și altceva în afară de…
-Oprește-te, nu pronunța cuvinte mari în mulțime.
-Dar n-am rămas decât noi și Tinidu care doarme.
Tăcerea se întinde ca o pâclă peste noi. Crește din noi, armonizând cu gânduri noastre pierdute.

Partea a 2 a

Ne pregătim să-l trezim pe Timidu, în timp ce chelnerul ne înmânează nota de plată. Aerul este înțepător. Noaptea senină, cu mii de stele palide pe harta cerului. Ne mișcăm amândoi în același timp, pentru că ținem între noi aceiași povară…Timidu, care acuză niște puternice dureri de cap, suprapuse cu o stare generală de amorțeală. Se scuză de câteva ori pentru neplăcerea de a-l vedea beat, încercând printr-o forțare să-și păstreze echilibrul. Marta zâmbește calm, împăcată cu sine. Pasul ei, deasemeni, calm păstrază ceva din sălbăticia căprioarelor. Un alt plan, Timidu reușește cu greu să urmărească trotuarul, călcând deznădăzduit pe diferite căi. Ne privește trist, prelung, fără a încerca să schițeze vreo idée ce ar putea ajuta la descifrarea misterului. Dar cine a vorbit de mister. Eu?! Și îmi imput că nu am reușit în tot acest timp să recunosc adevărul.
Străzile parcurse de noi au o nouă înfățișare, sunt negre , umbroase, și mai mult ca sigur, ascund ceva…visele oamenilor, toropeala acestei veri plăcute, firescul. Mergem unul lângă altul tăcuți și singuratici asemenea castanilor de pe marginea șoselei. Asemeni câinilor vagabonți pe care doar teama îi mai sperie. Timpul se scurge. Am impresia că ne îndreptăm spre nicăieri.
-Aici locuiesc eu, zice Marta tresărind. Acum trebuie să ne despărțim. Acum trebuie să ne despărțim. Pe curând. Întoarcea spatele, un spate subțiat, obosit. Îi privim corpul mic, urcând scări interminabile. Dispare după o ușă masivă, grea. Timidu zâmbește și zâmbetul i se lățește pe fața osoasă devenind rânjet.
-Marta și-ar da viața pentru sistem. Am convingerea că da.
Ajungem pe străzi neștiute, neânsemnate.. Unele sunt electrificate, altele nu, dar toate par străine, ciudate și lungi. Suntem în cealaltă parte a orașului, oarecum în nord, la periferie, unde bate un vânt rece și noaptea servește cu nesaț din zori. Pentru puțin timp îmi zugrăvesc în gând planul de plecare. Caraghios de-a dreptul e faptul că nu am pregătit nimic însemnant pentru această călătorie, plănuită totuși din timp. Timpul s-a scurs nefiresc.
Drumul devine zgronțuros, greu de parcurs. Bucăți mari de noroi uscat se împleticesc în picioarele noastre, rostogolindu-se. Călcăm atent, nu de alta, dar nu am vrea să ne luxăm vreo gleznă și spre nefericirea mea să rămân în aceste locuri străine de mine. Ocolim un șir de case dărăpănate, u altul de-a dreptul risipite și tot așa până ajungem pe o străduță îngustă cu felinare. Îmi atrage atenția o clădire înaltă, luminată puternic, de patru spoturi, cu geamuri mari de gratii. Mersul devine lin, firesc pe un asfalt bine întreținut. Lumina se îngustează încet, până când strecurându-ne pe o stradă lăturalnică, nu ne mai putem vedea.
Mă lovesc de câteva ori de Timidu care la un moment dat se oprește pentru a-mi spune
-Ar fi prudent să nu mai vorbim o vreme.Înțelegi? Până să articulez și eu un cuvând, mergeam din nou o bună bucată de drum.

Partea a 3 a

-Aici o să intrăm puțin, zise Timidu.
Ne strecurăm printr-o portiță mică de scânduri, legată de un gard de sârmă puternic ancorat în pământ. De aici și până la ușa de la intrarea în casă era o boltă uriașă de viță de vie deasă, umbroasă bine susținută de butuci groși. Mă grăbesc să-l ajung pe Timidu, ca un câine credincios. Piciorul stâng mi se oprește într-o ușoară strânsoare de ierburi ceea ce îmi dă o senzație că sunt legat de locurile acestea. Următorul pas mă face să ating cu fața iarba umedă și rece. Mă lovesc și următoarea secvență care îmi sondează conștiința e cea a ostașului căzut la datorie. Pe câmpul de luptă, înghesuiți în tranșee, dorindu-și mai mult ca niciodată moartea dușmanului...Timidu trece în față ca o stafie, grăbindu-se la o sonerie care în curând scoate un țipăt asurzitor de fiară. De ce oare ne grăbim așa? Doar nu suntem urmăriți...Timidu știe ce face, e cumpătat...dar dacă..
-Ea este o prietenă veche, s-ar putea să o cunoști. Iar dumnealui, sublocotenent. Un om remarcabil. Doamna își apleacă ceremonios capul, în timp ce domnul îmi întinde mâna dreaptă. Și acum vă prezint pe amicul care m-a însoțit, Andrei Petre, director adjunct.
Suntem într- încăpere albă, luminată, înadrată de lux și luăm o gustare care se prelungește. Timidu răspunde cu amabilitate, zâmbește rareori dar cu înțeles, se mișcă pe scaun. În schimb domnul tace, privind camera, aranjamentul culinar, pe mine. Pare mai degrabă absent. Bem un vin negru, asortat de minune la friptura de porc. Ambianța devine plăcută, zâmbim împăcați de îndată ce golim câteva pahare de vin. Se aude dintr-o altă cameră o muzică dansantă. Timidu s-a ridicat în picioare și a ieșit.
-Spuneți-mi, cum e viața de armată, cu toate neajunsurile ei, întreb distrat pe domnul care înfulecă lacom o halcă de porc. Se șterge cu un șervețe politicos la gură, mai gustă un strop de vin, după care adaugă...
-Ca atunci când ucizi oameni, domnule Andrei. Și pentru ce cauză, dat fiind faptul că nu mai există principii. Vedeți dumneavoastră, trădarea încă se mai plătește, și numai cel în cauză știe cât de usturător. Trebuie să adaug faptul că am participat la multe execuții, și nu doar ca privitor. Extraordinar, domnule, să vezi disperarea celui ghilotinat...și să anticipezi..
-Te rog, dragă, încetează cu atrocitățile astea, suntem la masă...doamna care până acum a ținut o tăcere de mormânt devine vizibil iritată. Se resemnează mai ușor decât am crezut eu și tace din nou.
-Andrei , după cum bine ai observat, aceasta este o reuniune, genul acela familial, în care membrii de elită ai sistemului participă. E drept că suntem matinali, dar așa e mai sigur. Timidu încheie fraza cu solemnitate. Doamna tușește ușor.
-Sunt încântat pentru o asemenea onoare...Domnul stă puțin pe gânduri și adaugă.
-Știu că doriți să părăsiți partidul, că doriți să vă înstrăinați și nu doar atât. Că vreți să vă stabiliți domiciulul în alt oraș, în altă țară. Ei, bine domnule, nu puteți face asta.
-Dragă, nu-l zăpăci de tot pe stimatul domn Andrei, spune-i mai degrabă că nu poate pleca temporar, că-i o chestiune de timp... Doamna mă privește cu înțeles. Îmi întinde o mână subțire dar energică adăugând
-Fii înțelept, domnule și ia în calcul toate variantele, nu o facem din răutate ci doar din prudență.
Aceste idei străine mă înfurie și mă fac să devin taciturn. Privesc obbiectele de pe masă, din încăpere dezordinea din gânduri. Mi se încețoșează ochii și ultimul lucru pe care îl mai țin minte este exaltarea sublocotenetului și teama presupusă acelui ghilotinat.
-La ce te gândești? În întrebarea lui Timidu revăd acel filosof, demascat, incapabil să creadă în lumea deșartă. Își atinge încet fruntea simțind-o grea.
Atât doamna cât și domnul așteaptă cu ochii în farfurie răspunsul. Muzica a fost oprită și odată cu ea și starea de bine. Stăm tăcuți ascuțindu-ne astfel auzul. Se aude afară un zgomot de mașină prelung. Cineva tocmai a venit.
-Constat că sunteți la curent cu intențiile mele, și că vă pripiți la a trage concluzii. După cum bine știți, nu voi permite să stea ceva în calea reușitei mele. Sunt profund recunoscător pentru bunăvoința dumneavoastră de a mă invita la masă, de a-mi vorbi politicos, dar nu aveți nici un drept să vă amestecați în viața mea. Doamna s-a ridicat, târându-și cu greu buclele rochiei. Deschide o altă ușă care odată deschisă aduce un val de lumină puternică..
-Domnule, mai adugă sublocotenetul, trebuie să te decizi în maxim zece minute pe ce cale vrei să apuci. Am informat că avem un trădător printre noi, și că ar trebui luate măsuri.
Timidu a încetat să mai vorbească, s-a ascuns undeva în carapacea gândurilor lui și așteaptă. Culoarea feței lui a devenit pală iar oasele prelungi și mai evidente.
-Imposibil, eu voi pleca și atât! Nu agreez provocările de genul acesta. Și nu sunt trădător pentru că îmi dau demisia. În nici un caz. Dealtfel partidul n-are nimic împotriva asta. Mi-a fost comunicat nu de mult că pot pleca.

Zgomotul puștii trezi odată cu ecoul câteva glasuri iritate de vecini. Dimineața se desfăcu limpede și clară ca o floare de crin. Trupul zguduit căzu la podea fără a mai geme. Cele două gloanțe străpunseră pieptul și luaseră tot ceea ce mai rămase în viață.
Sublocotenentul scuipă într-o parte, curățindu-și sângele proaspăt de pe mâini. Dădu câteva telefoane, după care îl conduse pe Timidu la ușă.
Timidu călca apăsat, grăbit împins de frigul dimineții târzii de vară. Își simțea capul vâjâind, semn că oboseala se strecura prin mădulare. Razele soarelui se întinseră pe tot cuprinsul cerului, în sufletele reci, în lucruri. Azi este o zi frumoasă, își zise Timidu în timp ce se învelea cu plapuma caldă.