[Din ultimul episod: "… iar cititorii mei, iubiții mei cititori, nu sunt în stare să citească mai mult de o oră despre o altă oră, atât de decisivă în viața lui Anton Platonovici?…"]

Episodul II [- așadar]

Bietul Anton Platonovici, nefericit și doborât de perversiunea acelui soare îmbrăcat cu dantela unor nori cenușii, își plimba așadar pașii prin Parisul unei jumătăți de iulie, de-acum, zâmbind ruinei financiare în care se afla, neglijându-și bătăturile din picioare, strângând cu putere în mâna stângă sticluța cu apă vindecătoare de la strămătușa, iar în dreapta o țigară, pentru că se apucase din nou de fumat, iar de data aceasta nu mai avea de gând să se mai lase, așa ca altă dată. Era obosit, și doar la jumătatea unei zile de muncă, după ce șeful său ștersese cu el pe jos doar câteva ore, punându-l să alerge și apoi să aștepte în audiențe care nu durau mai mult de zece de minute iar apoi urma o nouă ședință de alergătură (ajuns aici, Anton Platonovici se întrebă, nu fără motiv, 'de ce?' Oare șeful său nu observase că mai slăbise între timp? De ce era nevoie de atâta alergare)… dar se făcuse vreo două după amiaza, iar Anton Platonovici simțea că se sufocă, în timp ce mergea spre Institutul de Egiptologie unde avea întâlnire cu o mumie proaspăt descoperită, suplă, cu feșele încă mustind de întunericul umedelor Piramide din Valea Regilor, o mumie încă neetichetată, cu dinții de un galben-fumător cum nu mai văzuseră nici la Grădina Zoologica în cușca elefantului tabagic… de fapt, nu era obligatoriu să se ducă acolo tocmai azi, la urma urmei mumiile pot să aștepte, dar Anton Platonovici era nerăbdător să dăruiască ultimul papirus egiptologic care îi rămăsese de la unchiul său, cândva un cavaler înfloritor litvan, cu apetit spre papyri și mumii tinere și proaspete, prea proaspete, după cum socoteau detractorii săi, dar astăzi scăpătat și decedat, de pe urma căruia mai rămăsese un samovar samoied și trei fete bătrâne și ionatane de pe malul Iordanului, atât de bătrâne încât creditorii nu au vrut să le primească decât după ce s-au convins că Anton Platonovici era într-adevăr și în întregime falit, ca și unchiul său. Această întâlnire era una sentimentală, pentru că Anton Platonovici știa cât ținuse unchiul să doneze acel papyr Organelor în drept și în fapt, iar el s-a lăsat convins… gândindu-se că acum, după plecarea mai întâi a Verei Magdalenovka (-draga de ea!) și apoi a celor trei fete bătrâne nu mai contează, oricum, nimic. Pentru moment, îi era o sete cumplită, îl dureau bătăturile din picioare și golurile din buzunar (cele din creier încetaseră, de mult, să mai doară, fiindcă un felcer gureș și iute de mână, de fel din Piperovskoe îi scosese și ultimul nerv din zona nevralgică pentru patru cervoneți, trei înghițituri de apă vindecătoare și două zile alături de cele trei fete bătrâne pomeraniene pe care le avea moștenire de la unchiul său, un vechi cavaler maltez, atât de bătrâne încât bietului felcer i-au căzut de la sine până și ultimele două măsele de minte)… îl mai durea și inima, de dorul dragei lui de Vera Magdalenovka, friguroasa și politicoasa lui Vera Magdalenovka. Undeva, într-o vagă depărtare, un patisier își schimba firma, ridicând la putere un panou rozaliu pe care se putea vedea, scris cu litere aurii și aproape gotice, un gotic de-a dreptul flamboaiant sau chiar delirant, precum barocul foarte târziu, următorul text: „Madeleines a la creme. Madeleines au chocolat. Madeleines a la vanille. Madeleines aux noisettes. Madeleines aux noix de cocos. Madeleines a la mayonnaise. Madeleines au poivre, sans sel. Madeleines au petit dejeuner. Madeleines au cafe. Madeleines a manger. Madeleines a emporter”, iar bietului Anton Platonovici i se strânse limba în gura, înecată într-un ocean de pofte, îi curgeau balele de-a dreptul când se gândea că de aproape trei ani nu mai gustase din această prăjitură, și nu-i rămase nimic altceva de făcut decât să treacă oftând mai departe, închizând ochii și întrebându-se oare cum or fi „les madeleines a emporter”? Cu siguranță, își spuse, o fi o nouă invenție venită din Japonia sau din Statele Unite (ca, acum doi ani, „madeleines au kimono en sauce royal” și „madeleines with cheese”). Eh… era ceva mai tânăr pe vremea aceea, și acum își dădea seama că ar fi putut da la schimb pe una din acele „madeleines” toate fetele bătrâne născute cu multe milenii în urmă pe malurile însorite ale Balticii, astăzi unica amintire de la un unchi bătrân, fost cavaler bielorutean, astăzi scăpătat și ajuns oale și ulcele, atât de zgârcit încât nu îl invitase niciodată la o partidă de madeleines, deși știa prea bine că ar fi putut face față (sau, poate, tocmai de aceea…). Cine știe, poate la anul?! Apoi, fără nici un motiv, ci doar așa, pentru că venise vorba, Anton Platonovici își aminti de Vera Magdalenovka, și simți că îl ia cu leșin, ba chiar mai rău, că îi lasă gura apă, și își aduse aminte cum o întâlnise, cândva, mai de mult, lângă același numit Institut de Egiptologie, dar că atunci ea era împreună cu nesuferitul acela de Vron Vronski (căci fiecare rege trebuie să aibă un servitor mai viclean decât toți regii la un loc, numai așa, de dragul autorilor de comedii și vodeviluri), și că îi zâmbise frumos, amețitor de frumos, ca într-o imagine de Epinal cu Maria Luiza la a doua nuntă a lui Napoleon, căci pe prima o ratase, nevenind încă pe lume, dar la a doua nu mai putea lipsi… că în perioada aceea ea se mai îngrășase, dar că asta nu îi schimba cu nimic zâmbetul acela năucitor și aproape babilonic, că pe bietul Anton Platonovici îl treceau toate apele și atunci trăgea mai vârtos din sticla cu votcă promițându-și că își va apropria repede un castel în Spania și că îl va provoca la groaznicul duel rusesc pe Vron Vronski până ce unul din ei va cădea decisiv și hotaărâtor sub masă și nu va mai fi în stare să facă dragoste cu Vera Magdalenovka, iar învingatorul îl va urma într-o birjă, acea birjă care îl va purta triumfător spre budoarele Verei Magdalenovka (draga de ea! Oare s-o fi dus totuși să vindece leproși?) iar ea i-ar fi spus, surâzând ca o vulpiță: „de ce bei, măi, animalule?”... Dar toate acestea nu erau decât vise. Pe Anton Platonovici îl durea cumplit bătătura din picior și golul din buzunar (capul, însă, nu-l durea, după cum am văzut), iar imaginea lui Vron Vronski, inseparabilă de aceea a Verei Magdalenovka, era, pentru moment, la fel de îndepărtată ca umbra unui castel din Spania sau ca amintirea zilelelor fericite pe care nu le-a avut niciodată cu draga de Vera Magdalenovka. În plus îi era sete - ar fi băut o bere, o bere alsaciană, chiar și la halba, chiar și cu egiptologii pe care unchiul său îi iubise atât de mult, dar nu atât de mult ca pe mumiile tinere și proaspete, prea proaspete, după cum se exprimau liber unii din detractorii săi, nimic altceva decât niște răuvoitori. Ah, de-ar fi văzut-o măcar pe Vera Magdalenovka, de-ar fi mâncat o madlenă și apoi ar fi putut să moară ca urmare a tratamentului cu apa vindecătoare a strămătușii! Ah, de-ar fi văzut-o!

[Văzându-se ajuns la capătul spațiului tipografic rezervat Episodului II, Fiodor Ilici Boloboresvski apucă în brațele-i voinice ultimul pahar de votcă și tăcu, sfios...]