32

Pe la 16.30, foarte devreme față de cum era obișnuit, tatăl său a venit acasă. Părea supărat și oarecum abătut. Se controla însă destul de bine, numai o paloare neobișnuită a feței l-ar fi putut trăda, la o privire mai atentă, înaintea celor care l-ar fi cunoscut, pentru că, în momentele în care era nervos, obrazul lua o nuanță a culorii galbene.
Petreanu se uita la televizor, iar Victor încă nu spunea nimic, doar îl auzea prin bucătărie, căutând în frigider. Apoi, brusc, l-a auzit venind în pragul ușii de la camera lui și i s-a a-dresat după o pauză oarecare:
 Măi, băiete, mă sună Măria și îmi spuse, foarte îngrijorată, că te duci în Transnistria, că nu ai renunțat la prostia asta... Cică te-ai fi dus la Alimpești să îți iei la revedere. Tu nu mai ești întreg la minte?! Ia hai dincolo să discutăm!
 Nu știai că plec? Ai aflat azi de la Măria?!
 Te-am auzit odată spunând, acum vreo două-trei luni, prin primăvară, dar nici nu am luat în seamă. Atât de pros-tească mi s-a părut ideea asta! Însă văd că nu mai ai judecată!
 Dacă vorbești așa, te asigur că vei vorbi singur, cât vei dori tu... Dacă vrei să mă întrebi ceva, îți răspund. Dar nu așa...
 Închide naibii televizorul ăla și hai dincolo să vorbim!
 De ce nu rămâi aici?
 Dincolo, în camera maică-tii, este mai multă liniște.
 Crezi că vorbim mult sau că ne trebuie neapărat liniște? Ar fi bine să nu îți propui să mă convingi de ceva anume, nici să îți dorești să negociem... Nu avem obiectul negocierii. Hotărârea asta a fost luată de mult, am avut suficient timp să mă răzgândesc și nu am făcut-o. Așa că nu spera nimic. Îmi imaginez, cel puțin, că nu poți înțelege. Cred că îți este greu să accepți așa ceva, dar nu avem ce face, deși, sincer, nici eu poate că nu aș accepta să fiu în locul vostru.
 Măi, copile, tu știi ce înseamnă un război? Ai bazele necesare pentru o astfel de reprezentare? În primul rând, îți spun eu că nici nu vei putea să ajungi acolo. Nu vei putea să treci nici măcar în zona de conflict, vei eșua pe undeva, prin Basarabia.
 Vedem noi asta...
 Ascultă-mă, eu știu ce se întâmplă într-un război. Acolo nu e maidan.
 Te rog să mă lași cu aiurelile astea. Ce crezi că poți să îmi spui tu și eu să nu știu?
 Ești un prost! Dacă reușești tâmpenia asta, cu toate că nu am cum să îți dau șanse reale, să nu vii încoace într-un căruț cu rotile, zâmbind, arătându-ne că nu e nici o problemă... Înțelegi? Să vedem atunci cât ești de curajos în lupta cu viața! Să ai curajul să plângi, să urli de disperare de cât ai fost de tâmpit. Auzi și tu?! În anul 1992, să plece pe front!
 Ce-i cu anul ’92?! Ce legătură are anul? Acum nu există lume? Lumea nu suntem noi? Lumea e aceeași...
 Bă, tu ești un mare prost! Poate că așa ți-o fi scris... Fac și eu ca biata Măria, săraca, poate că așa e soarta, să mori de prostie...
 Ești amuzant, ai umor fără să-ți propui...
 Măi, băiete, hai, mă, la un control! Fă un control la cap și pleci pe urmă...
 Ei..., vezi? Asta mai merge... E o glumă puțin mai reușită. Și în condiții de stres...
 Mă, băiatule, poți să îmi aduci câte argumente dorești, dar, în rezumat, te duci acolo de prost! Nici nu înțelegi ceea ce faci. Convingerea mea este că tu nu ai discernământ. Cum să pleci, mă, tu într-un război? Nu are nici o legătură cu tine, nici măcar nu este responsabilitatea ta... Cum să te duci?! Hai să discutăm cu oricine dorești tu, să vezi dacă îți dă careva dreptate. Astăzi, am spus prostia asta și la doi colegi de-ai mei, din Prefectură. Și ei tot așa cred, că e o aiureală! O mare tâmpenie! Dar nu știu de unde se trage... Cine ți-o fi băgat ție prostia asta în cap?!
 Vezi? Fără să îți propui acest lucru, ai enunțat una dintre diferențele dintre noi. Pe tine trebuie să te convingă cineva de un lucru, pe când eu îl aflu singur, nu simt nevoia unei astfel de forme de autentificare, de verificare…
 Nu pricep ce este cu războiul ăsta. Ce legătură ai tu cu el?
 Mă, dacă nici tu nu înțelegi, cum o să înțeleagă imbecilii ăia?
 Imbecili pe naiba!
 Cum, colegii tăi din Prefectură nu sunt imbecili? Vrei să ți-i iau pe fiecare în parte? Doar se vede că sunt imbecili... Pe fețele lor se citește indubitabil asta! Și cum ți-ai permis tu să discuți cu ei despre această problemă? Crezi că te-a ajutat cu ceva?
 Tu ești un prost! Nu oamenii ăia.
 Hai, du-te și te odihnește! Pari surmenat... Nu mă interesează câtuși de puțin părerile voastre, nu au nici o legă-tură cu motivația pentru care merg eu acolo, nu este un singur motiv, este o rezultantă din argumente și contraargumente. Să nu ți se pară că plec, așa, pur și simplu... Și ce crezi că poți schimba tu cu urletele tale? Sau consideri că este de ajuns faptul că îmi ești părinte? De ajuns este numai să îmi spui, nu să încerci să-mi interzici. Pentru că, te previn, nu ai cum să mă oprești. Ar trebui să vă obișnuiți cu asta, și tu, și Mariana. Abia de aici încolo, find convinși de acest lucru, putem discuta, ați putea să îmi dați sfaturi... Să vă iasă din cap că pot sta la discuții pe această problemă. Nu pot negocia cu viața mea, restul, da, negociem, dar viața mea, nu! Așa vreau eu să plec acolo. Și cu asta basta! Simplul fapt că așa îmi doresc vă scoate din ecuație. Și nu mai veniți la mine cu tot felul de palavre, pe post de argumente, vezi Doamne, raționale! Dacă vreți să aveți un cât de mic succes, ar trebui măcar să mă surprindeți. Tu nu ai văzut că în discuțiile dintre noi tot ceea ce vrei tu să îmi spui, îți spun eu ție? Cu diferența că eu nu sunt nervos... De ce nu poți lua această hotărâre a mea ca pe un fapt normal, firesc, obișnuit? Ce, nu au mai fost războaie până acum, nu au mai plecat oameni pe front? Ce este atât de anormal?! Faptul că pot muri? Nu am să mor, simt eu asta. Altceva ce ar mai fi? Că mă duc de bună voie, fără să mă trimită nimeni? S-au dus mulți alții înaintea mea. În concluzie, ce este anormal? Nu prea mai e nimic... Chiar dacă aș muri, ce mare lucru este ăsta? Câți nu mor de tineri? Mare brânză! Nu e nici o diferență dacă mori acum sau mâine, observă și tu aceste lucruri în ceea ce îi privește pe alții și vezi că așa este, cum spun eu! Este adevărat, la nivel individual este foarte greu să înțelegi aceste situații. Dar, cel puțin, înțelege-le când acestea aparțin altora, apoi transferă-ți-le și ai să vezi cât de ușor poți pricepe unele lucruri. Unii mor tineri, alții, bătrâni. Ce contează?! Nu ai văzut tineri morți? Era atât de nefiresc? Îmi va fi esențială o astfel de experiență. Ce, asta, pe care o trăiești tu, este viață?! Tot repeți la nesfârșit o singură zi! Chiar dacă nu mă întorc, experiența de acolo va fi mai importantă decât toată viața ta la un loc! Însă eu mă duc să trăiesc, nu mă duc să mor! Mă duc pentru viață. În plus, se întâmplă și niște lucruri ciudate, despre care nu are nici un rost să îți vorbesc. Și nici nu mă judeca prin prisma a ceea ce ești tu în stare să faci! Este posibil ca tu să nu fii în stare să faci nimic, condiția ta nu permite. Nu suprapune personalitatea ta peste a mea. Ceea ce ție îți poate părea absurd, ca realizare, mie îmi poate părea la îndemână. Una ești tu în stare să faci, alta, eu! Puși amândoi într-o situație anume, vom avea soluții diferite. Oricum, gândim, ne comportăm diferit. Respectăm altfel cuvântul, trăim și analizăm lumea după criterii diferite… Înțeleg că îți este greu să consideri ceea ce spun eu ca fiind întru totul normal. Nu este ceva obișnuit, dar normal… Nu considera normal numai ce îți este ție îngăduit de posibilitate, de concepții, de crezuri, iar ceea ce îți depășește ție structura să consideri, degrabă, a fi o prostie, o nebunie etc. Pe de altă parte, este posibil și ca tu să înțelegi mult mai puține lucruri din acel război decât mine. Și, în situația asta, cum poți tu să îmi dai sfaturi mie?! Uite, de probă, explică-mi ce reprezintă acest război din Transnistria? De ce există el, cine l-a inițiat, cum, ce finalitate se urmărește? Chestii dintr-astea, mărunțișuri... Te ascult. Nu îți va lua mult timp, în cazul în care ești cumva grăbit…
 Termină cu miștoul tău de doi bani! Nu are sens, nici un sens, să mergi acolo. Nu schimbi nimic...
 Nu mă duc să schimb ceva, deși tocmai pentru asta sunt prezenți acolo toți cei implicați, pentru asta se întâmplă și ceea ce se întâmplă. Mă duc să cunosc.
 Nu este responsabilitatea ta...
 Ce responsabilitate?! Nu vezi că ești pe lângă subiect? Mă duc să mă cunosc pe mine, pe alții, mă duc să văd ce este cu această Basarabie, ce s-a întâmplat cu oamenii ăia, cât sunt de afectați, de înstrăinați...
 E doar o aventură, băiete, ceea ce vrei tu sa faci... Nu folosește nimănui.
 Da, știi tu asta… Chiar dacă ar fi așa, fiecare om îi este dator vieții măcar o aventură... Trebuie divizată cumva celula asta a ei. Viața esențială este dincolo de obișnuit, dincolo de ruptură. Ruptura e numai tentația, dar totul se află dincolo de condiția asta comună. Pentru ce să stau în Târgu-Jiu? Pot afla ceva de aici? îmi poți spune tu ceva și eu să nu știu?
 Măi, băiete, nu așa se pune problema... Poți muri. Și, atunci, mai este vreun rost în toate acestea, rostul de care vorbești? Poți veni fără mâini, fără picioare, cu handicapuri majore...
 Da..., ți-o fi teamă că vei fi nevoit să mă îngrijești în vreun cărucior cu rotile, ori imobilizat la pat... Fii fără grijă! O rămășiță din demnitate îmi va rămâne tot timpul... Nu vor îndura alții efectele gesturilor mele. M-am gândit eu la toate.
 Nu îmi pot explica... De unde ai tu aiureala asta? Ce îți trebuie ție războiul din Transnistria?! E absurd! Poți întreba pe oricine! Orice om îți va zice că este o nebunie. Bineînțeles, după ce îl convingi să te creadă. Nimeni nici nu te crede. Am spus și eu unora pe la serviciu, nu m-a crezut nimeni, nimeni nu își poate imagina o astfel de situație, dar să mai și fie de acord!
 Să nu mai stai de vorbă pe acest subiect cu tâmpiții ăia din prefectură! Tâmpiții ăia nu știu decât ceea ce ține de condiția lor de imbecili. Nu pot să facă nimic, nu sunt în stare decât să mănânce atunci când le e foame...
 Nu îi mai face proști, sunt specialiști în ceva, au o meserie la care se pricep, nu trebuie să fie filosofi, literați, oameni de știință.
 Ce filosofi, mă? Ce literați? Sunt niște escroci ordinari, niște derbedei și mărunți găinari. Toată scursoarea țării s-a aciuit în prefecturi. Nu mă interesează pe mine ce îți spun ție paramecii și euglenele alea!
 De ce vorbești așa? Să știi că ei țin la tine...
 Nu am ce face cu dragostea lor. La ce să îmi folosească o dragoste din care nu pot să fac nimic?
 Orice ai spune tu și oricum ai argumenta, nu există nici o coerență în această intenție a ta... E o aiureală. Cel mult, o copilărie...
 Ba chiar coerență există! Datorită ei mă și duc. Tu nu îți dai seama?
 Nu înțeleg și nu am să înțeleg niciodată... Aș vrea să discutăm din nou această problemă peste zece ani, de pildă. Sunt convins că vei râde atunci de toate vorbele tale de acum…
 Mă, știi cum e? Cum să îți explic eu ție? Tu, pe când erai copil, nu te-ai urcat niciodată într-un copac, pentru a vedea de acolo ceea ce știai deja, ori pentru a vedea mai departe? Nu te-ai dus pe un deal, să vezi de acolo satul? Nu te-ai suit niciodată, când erai tu mic, în car, prin târg, la Alimpești, să vezi lumea de sus, să vezi până mai departe? Tiribomba, chioșcurile, grătarele cu frigărui, tonetele, oamenii, lumea, toate până unde se întind? Așa o fi și cu mine acum. Vreau să mă ridic în picioare, din car.
S-a auzit sunând telefonul, tatăl său a ieșit din cameră pentru a răspunde, timp în care Petreanu a deschis geamul. Simțea nevoia să privească afară, ceva îndepărtat, să caute o imagine pe care să se odihnească. Încărcătura discuției îl obosea. Mai precis, sfâșierea dintre părerea de rău față de ei și necesitatea de a-și menține făgăduința pe care și-o făcuse lui însuși. Măcar dacă nu ar fi fost nevoit să vorbească! Cât de bună i-ar fi fost tăcerea acum! Dulce, înceată, ca venirea unui somn reparatoriu.
Pe stradă, vedea doar puțin din strada Victoriei, partea din dreptul hotelului. Începuseră să iasă oamenii. Aproape de fiecare dată, la venirea serii, parcă îi chema cineva să o întâmpine pe străzi. Poate că era un tip de sensibilitate, ori poate o necesitate. La întâlnirea nopții, oamenii trebuiau să fie pe străzi... O mulțime abuzată de timp! Și de simpla ei exis-tență. Se grupau acolo, ei și fețele lor, mărci sigure ale identității și ale unei origini, într-o dinamică impersonală. Se adunau pentru a călători în cerc. Un exercițiu, probabil, obligatoriu. Se întâlneau pe străzi pentru a călători, un timp, împreună...
Marin Petreanu căuta să respire profund, așa cum ar fi făcut înainte de un salt, de o scufundare, sau, pur și simplu, înaintea unui sentiment. Victor intra din nou în cameră:
 Așadar, băiete, hai să continuăm! Să te aud și să mă minunez... Măcar să înțeleg ce este în capul tău... Doar atât vreau să înțeleg. Nu cer mult. Nu pot să concep ceea ce îndrugi tu, parcă ai fi sub efectul unei hipnoze.
 Asta este foarte dificil, poate îți va fi și imposibil... Dacă acest lucru este chiar mai greu decât să mă convingi să rămân acasă? Și să merg cu tine la adunat de prune...
 Hai, că n-avem timp de aiureli. Nu stăm aici pentru bancuri! Vorbește!
 Ce să vorbesc?
 Zi ce ai de zis...
 Nu am de zis nimic. Uite cum facem, salvează-ne de momentele astea penibile și absolut fără nici un rezultat! Voi nu sunteți capabili să mă înțelegeți, eu nu sunt capabil să realizez ceea ce îmi spuneți, nici să mă impresionez cu văică-relile voastre nuanțate. Dintr-un punct de vedere suntem chit, este echitabil.
 Măi, băiete, cu tine s-a-ntâmplat ceva.
 Nu s-a întâmplat nimic, acum mă descoperi...
 Taci, măi, din gură, tu nici nu știi ce-i cu tine pe acest pământ.
 Care-i argumentul tău, prin care să îmi arăți neîndoielnic că tu ai ști ce-i și cu tine „pe acest pământ”? Cu ce m-ai putea convinge să îți urmez calea? Care sunt lucrurile realizate de tine? Ce model poți să îmi oferi tu, ca să te iau în calcul atunci când vrei să îmi spui ceva? în ce constă credibilitatea ta? Doar în faptul că tu susții un punct de vedere care pare mult mai apropiat de normalitate, de ceea ce este comun, mai bine zis? Crezi că este de ajuns? Și, foarte important, cine sunt aceștia, cei care dau, prin opțiunile și comportamentul lor, „normalitatea” respectivă, cea de care te legi tu, cea la care te raportezi pentru a mă judeca pe mine? Merită ei să îi iau în calcul pentru un lucru cât de mic ar fi el? Sunt majoritatea niște înlocuitori ai omului! Nu au vocație. Niște viețuitoare care trăiesc și muncesc doar pentru că le este foame! Niște orbi care își pipăie poftele... Pentru ce să mă compar vreodată cu ei și să mă reduc atât de mult în ochii mei?! Reprezintă ei vreo miză? Și îți mai spun ceva, real, despre care sper ca măcar la școală să fi învățat: nu se face nimic, dintre cele importante, dintre cele care dăinuiesc, fără jertfă. Asta nu este o ipoteză, este realitatea cea mai exactă. Așa o fi scris în condiția omului: orice lucru bun, pentru a fi materializat, trebuie clădit pe o jertfă, pe o renunțare, pe o pierdere a unei alte materialități. Poate că jertfa mea este acest risc la care mă supun... Eu vă înțeleg... Dar voința mea este cu mult mai mare decât tot ceea ce îmi spuneți voi, decât tot simțul meu de conservare. Pe de altă parte, să nu crezi cumva că am o sută de argumente pentru a pleca și nici unul pentru a rămâne. Tensiunea riscului conștientizat nu domină voința mea. Din alt punct de vedere, să nu credeți, tu și Mariana, că vă gândiți la toate acestea mai mult decât mă gândesc eu. Doar eu mă pot gândi la tot ce mi se poate întâmpla, pentru că numai eu știu unele hotărâri pe care am să le iau. În schimb, voi vă gândiți mult mai pătimaș decât o fac eu, gândiți așa doar pentru că este vorba despre altul... Este mai ușor să incriminezi ceva care ține de altcineva, de altă persoană. Cu tine însuți ești mult mai indulgent, mai împăciuitor. Probabil că și eu fac la fel...
 Treaba ta... O să vină și maică-ta, să stea și ea de vorbă cu tine. Să nu mai pleci în oraș! Am impresia că faci tot posibilul să te întâlnești cât mai puțin cu noi... Ne ocolești.
 Posibil să fie așa... Se poate să ai dreptate, m-am gândit și eu.
 Da, într-adevăr, cred că nu mai este nimic de făcut, s-a întâmplat ceva cu tine și gata! Dacă ai ajuns să teoretizezi o tâmpenie..., nu mai e nimic de făcut...
 Măi, de ce nu înțelegi că vreau să cunosc direct un eveniment al românilor, fie el și al unor români înstrăinați. Să văd cum fac ei istoria, sau cum sunt păcăliți cu o istorie străină, cum li se impune și cum și-o împroprietăresc. Revoluția, mineriadele mi-au scăpat... Deși am fost contemporan cu ele, nu le cunosc, mi-au fugit de sub înțeles... Nu știu mai nimic despre ele, nu pot avea un punct de vedere precis nici față de mine însumi. Iar ceea ce s-a întâmplat în anii aceștia mă va face să am tot timpul în minte că aparțin unui popor de imbecili, care nu este în stare să își identifice inamicul, ba mai mult – îl consideră a-i fi cel mai bun sprijin... Și nu știu nimic din ce s-a întâmplat în aceste evenimente. Nu pot accepta asta. Ceea ce ne rămâne pe mai departe neînțeles ne înstrăinează de viitor și de noi înșine. Numai pe oameni ca tine se bazează toți cei care îi batjocoresc pe români, pe lipsa voastră de reacție, pe foamea voastră de evenimente. De la oameni ca tine nu am absolut nimic de învățat și nu înțeleg cum de nu te simți penibil să îmi ceri mie ceea ce îmi ceri... Tu, cel care nu ai habar despre ceea ce se întâmplă, cel care ești atât de indulgent cu toți mișeii acestui social românesc. Nici nu exiști ca vigilență, ori ca existență cât de cât spirituală. Spune-mi doar un singur lucru: care ar fi motivele pentru care eu aș putea să mă simt mândru că tu ești tatăl meu? Măcar un singur motiv... Tu nu poți ieși din vocația ta de executant! În afara adevărului, a realității, să știi, existența are doar dimensiune biologică. Este rușinos! Tu te poți simți confortabil când nu știi nimic din ceea ce se petrece? Dacă nu ai ști nimic din ceea ce se întâmplă în familia ta, de exemplu, ai putea trăi? Ai putea să te dezvolți sub această traumă? Nu este deloc forțată comparația... Așa simt...
După ezitări și tăcere, o tăcere grea, care risipea tensiunea ca pe un abur gros, venit să apese tot așa ca într-un vis, Victor îl privea cu o expresie inertă, însingurată... Între ei, creștea o distanță căreia nimeni nu mai putea să îi facă față. Nici un cuvânt nu o mai putea compensa.
 Nu are nici o legătură, este cu totul altceva. Spune-mi, în ce calitate vei merge tu acolo?! Pentru oricare lucru trebuie să ai o calitate, o acoperire, în virtutea căreia acționezi.
 În calitate de român, este de ajuns. Sunt obligat să știu ce se întâmplă cu românii. Este atât de simplu... Nu pot să trăiesc fără să îi înțeleg pe români.
 Măi, băiatule, nu știi ce vorbești, nu îți mai găsi justificări de acest tip, întreci orice măsură! Toate argumentele tale sunt de natură abstractă. Te plasezi în afara oricărei discuții raționale. Până acum, nu am știut că în unele lucruri chiar nu se poate discuta cu tine... Știi că nu am abordat acest subiect, mi s-a părut a fi ceva atât de aiuristic, încât nici nu i-am dat o prea mare importanță. Serios, sincer îți spun... Am auzit-o pe Mariana de vreo două ori, dar nu m-am gândit că o să insiști în această prostie, că o să ajungem la astfel de penibile și mereu repetate discuții. Și când vrei să pleci? Am vorbit cu Mariana, mi-a spus că ea ți-a ridicat de mai multe ori această problemă și că tu ai rămas cramponat de o tâmpenie... Fii liniștit, nu ar fi râs nimeni de tine dacă te-ai fi răzgândit! Ba, din contră, ar fi zis că a fost doar un moment de rătăcire adolescentină... Dar tu, nu. Vrei să te duci până la capăt! Să finalizezi propria ta distrucție. Sper să îți reprezinți, cu adevărat, toate urmările posibile... Poate nu ești în stare... Poate nici nu știi despre ce este vorba... Te-aș putea ajuta... Spune-mi, când vrei să pleci?
 Nu știu exact, peste câteva zile. Mai am de rezolvat niște lucruri. Și nu am nevoie de nici un fel de viziuni, de proiecții ale tale, mai ales cu cât, știu de pe acum, nu este nici una pozitivă. În nici o variantă nu s-ar putea întâmpla ceva bun...
 Și ce-ar putea să fie bun într-o astfel de opțiune?
 Simplul fapt că m-aș întoarce...
 Da..., bine... Ce lucruri mai ai de făcut? Pașaportul? Măi, băiatule, acestea sunt iluzii, sunt autoîncurajările tale... Þi-ai făcut și pașaportul?
 Stai liniștit, nu ai cum să mă încurci. În Basarabia se trece doar cu buletinul. Și, oricum, nu mai contează dacă îți spun, am și pașaport.
 Nu știu, nu înțeleg... Uneori, am impresia că trăiesc în reprezentarea unui vis, a unei alte realități, absolut diferite de lumea în care sunt obișnuit să trăiesc, față de care m-am acomodat, cu care m-am obișnuit... Constat că nu vrei să înțelegi nimic, ne obligi să luăm ca fiind normal ceva ce este cu totul absurd!
 Eu nu vă oblig la nimic, mă pot mulțumi numai cu faptul că v-am anunțat... Nu cred că ați fi preferat să dispar pur și simplu de acasă, ori să vă dau un telefon din Basarabia. Nu mi s-ar fi părut foarte corect... Nu mă faceți, nici tu, nici Mariana, să regret acest lucru! Hai să lăsăm discuția aici și vedem ce o mai fi. Să îl lăsăm pe Dumnezeu, dacă există cumva, să aibă El grijă de toate, de fiecare în parte. Să îi încredințăm vina noastră. Cică nu s-ar întâmpla nimic fără știrea Lui...
 Vai de capul tău! Nu îmi vine să cred ce situație ai putut să creezi! Nu știu ce îmi vine să fac... Violența nu cred că ar avea nici un sens. Tu ești într-o situație în care nici bătaia nu mai are vreun rost...
 Ar fi jenant pentru tine să dai acum în mine... S-a dus copilăria, când una-două mă băteai, sau mă amenințai că o vei face... Doar te-aș disprețui... Și, pentru că tot veni vorba acum, îți spun că de multe ori m-ai bătut sau m-ai pedepsit pe motive absurde... Alteori, făceai acest lucru fără să fiu cu nimic vinovat, ți se năzărea… Eu, pe cuvânt, nu mă voi purta așa cu copiii mei, vor ști pentru ce vor lua bătaie dacă se va întâmpla așa ceva.
 Treaba ta, faci tot ceea ce dorești, deși nici măcar legal nu ai discernământ... Te las să mai meditezi... O să vorbim și cu Mariana, să ai în vedere că este foarte îngrijorată. La bolile despre care spune că le are, numai prostia asta a ta nu îi mai trebuia... Vezi ce faci pe acolo, ești încă minor. Să nu răspund eu și cu maică-ta de prostiile tale!
 Nici o grijă, nu îți face probleme degeaba! Nu ai tu această onoare de a fi responsabil pentru ceea ce fac eu. Suntem situați diferit, lumile noastre abia de se ating.
 Vezi? Þi-am spus că nu se mai poate discuta cu tine...
 Ia spune-mi tu altceva: când ai mai încercat tu să ai cu mine o atare discuție? Când am mai stat noi, cel puțin așa cum se întâmplă acum, să vorbim despre ceva important, ceva care ținea de mine sau de tine? Niciodată! La școală, când eram la Sadu, abia dacă știai în ce clasă sunt. Mă întrebai doar la sfârșit de an ce premiu am luat, ca nu cumva să te fac de râs, așa cum s-a întâmplat cu fata lui Mitică Lupulescu, ca nu cumva să nu pot fi dat ca exemplu, când veneai ca să ții cuvântarea de început de an și eu eram foarte mândru de tine, mă simțeam bine fiind invidiat de colegi...
 Bine, bine... Spune-mi, bani ai, cu ce bani te duci în Basarabia? Îți va trebui o anumită sumă…
 Toate sunt prevăzute, nu îmi lipsește nimic, cu excep-ția... binecuvântării voastre...
În acel moment, tatăl lui Petreanu s-a ridicat din fotoliu și a ieșit din cameră, destul de repede, aproape nefiresc. Din prag, i-a mai spus doar atât: gândește la ceea ce faci, analizează toate consecințele, măcar ca un exercițiu de firav discernământ!
Amândoi știau că erau cuvinte pe care nu și le mai doreau să și le spună unul altuia, dar trebuiau să fi fost și multe altele, care însă rămăseseră nespuse. Cele rostite dureau, cele omise făceau să întârzie o mângâiere, niciodată între ei cuvintele nu fuseseră atât de clare.
Nu peste mult timp, o dată cu venirea mamei, discuția s-a reluat, aproape de la sine, ca agitația venită dintr-o disperare. Ar fi cu totul obositor și chiar nepotrivit să îmi împovărez din nou cititorul cu transcrierea acestei certe, pentru că, într-adevăr, ceartă a fost. Cu unele mici pauze, ea s-a întins până la ora trei noaptea, vreo șase ore cu totul...
Despre somn se spune că aduce liniștea și așa a fost și atunci. Petreanu a adormit într-o izbăvire, îl durea capul, își simțea tâmplele zvâcnind, cuprins, în același timp, de o mare părere de rău. Îi înțelegea prea bine, aveau doar un copil, iar el îi obliga să se confrunte cu o situație nefirească, absurdă chiar. Până să adoarmă, a vrut să se gândească „la toate”. Un glas de frică îi răzbătea în bătăile inimi și parcă o jenă ușoară, de tot și de toate, încerca, la rândul ei, să se piardă în noaptea de lângă el. Toate aceste lucruri îl împresurau. Dacă, totuși, această poruncă, surprinzătoare pentru el prin însăși intensitatea ei, era o poruncă a morții? Auzise deseori că morții nu îi stă nimic în cale... Nu, nu avea cum să fie așa... Ce rost ar avea să te ducă moartea la o atât de mare distanță? Nu, nici un sens! Oare exista posibilitatea ca el să aibă o atât de mare voință? Sau, mai grav, să nu aibă umanitate în el? Să nu simtă nimic din durerea părinților, din zbaterea lor mai mult mută? Nu, nici asta nu era, le știa și le înțelegea pe toate... Cu excepția acestui gând, un gând care se dovedea a fi mai puternic decât o lume... Nici el însuși nu înțelegea totul, erau aspecte de care se putea încă mira, dar cui i-ar fi folosit o astfel de ezitare? Mai ales dacă aceasta ar fi fost și afișată... Într-adevăr, un gând poate să învingă o lume!

Dimineața, între el și părinții lui au fost puține cuvinte, cele de conveniență, rostite pentru a nu fi evidente lucrurile definitiv pierdute.
Omul conține în sine și datele organismului biologic, având, în plus față de restul viețuitoarelor, puterea speranței. Indiferent de realitatea amputată, el tot speră în vreo îndreptare sau măcar în finalitatea unei situații... O acrobație, o abilitate pe care și-a dezvoltat-o din stadiul primar, când spera că un vânat oarecare îi va potoli foamea, și până acum, când speră continuu că îi va fi mai bine. Evident, acestea nu limitează vocația sa de recuperator al lui Dumnezeu, prin asumarea singurei libertăți posibile.
Fiecare zi ar trebui să aibă rostul de a-ți pregăti momentul morții.