Eu, Profesorul !...



Rumoare în clasă. Intră el, Profesorul cel nou. De înălțime medie, robust, talie plină dar fără burtă, brunețel și cu început de chelie, își azvârle cu un gest dezinvolt catalogul pe catedra, marcându-și astfel apariția . Afișând un zâmbet ironic în colțul gurii, greu mascat totuși, trece cu privirea peste capetele celor prezenți, încercând astfel să-i domine încă de la primul contact. Ochii negri, jucăuși, parcă aruncă o plasă peste întreaga asistență, urmărind să o surprindă și să o supună prin aerul cvasienciclopedic pe care și-ar dori să-l degajeze. Face parte din acea categorie de bărbați care-și încep cei 40 de ani odată cu împlinirea a 30, ducând în spate această vârstă până pe la 50-55, fără schimbări majore în fizionomie sau comportament, așa că e destul de greu să-l încadrezi în timp.
Drumul parcurs până aici a fost unul de autodidact, cu ieșiri temporare la scenă deschisă, urmărind afirmarea cu orice preț, prin orice mijloace, vânând nu numai aplauzele ci și un piedestal ce să-i asigure colțul lui de nemuritor printre corifeii artei scrise și vorbite. Culegând în cale tot ce a crezut că i-ar fi de folos, a învățat pe parcurs că pentru a reuși are nevoie ca soclul să-i fie construit foarte atent, cu migală, fără să-i scape nici un amănunt. Fire ascunsă, mereu la pândă, afișând o bonomie de multe ori exagerată, s-a folosit pentru atingerea oricărui scop de fiecare oportunitate ivită. Așa a ajuns și la această școală, în urma unui șir de recomandări și a unui cv impresionant. Fiind destul de nouă școala, a înțeles repede că asta ar putea fi o șansă fantastică pentru el, cel doritor de loc în vitrina vieții, mai ales că aici își expunea cunoștintele și un vechi amic și coleg de breaslă.
În relațiile cu cei din jur a urmărit întotdeauna foarte atent poziția socială a acestora, încadrându-i rapid în una din cele două categorii importante pentru el, relații și admiratori, tratându-i ca atare în următoarele luări de contact. Pe unii, cultivându-i și magulindu-i cu aprecieri la adresa a ceea ce-i definea, pe ceilalți încercând să-i domine cu dezinvoltura specifică și superficialitatea cu care îi tratează pe toți deopotrivă. Se teme însă de cei ce-i opun rezistență și , dacă demersurile pe lângă ei dau greș, le administrează mici impunsaturi urmate de părăsirea rapidă a ringului pentru a nu lăsa timp de ripostă și de câte o perioadă de ignorare totală. Dacă apare totuși o reacție adversă, întrebarea predilectă este « Ce faci ???... lovești pe la spate, colega ? », întrebare rămasă în aer, el nemaifiind în zonă.
Clasa cuprinde cursanți diferiți ca nivel de cultură și inteligență și, conform unei noi abordări a demersului educativ este un fel de experiment. Profesorul și-a adus cu el metodele învățate și însușite de-a lungul anilor, nefiind dispus a face rabat de la niciuna. « Ce experiment ?!?... ministerul să-și vadă de-ale lui, eu știu ce am de făcut! »
L-au primit, unii cu neîncredere, alții cu indiferență, iar câtorva le-a fost stârnită doar curiozitatea, aceasta manifestându-se vizibil. Puțini erau cei ce chiar doreau să învețe câte ceva, oricum nu dădeau examene din materia asta.
Profesorul s-a plimbat liniștit printre ei așteptând să fie remarcat de fiecare, fără să se expună decât fizic și urmărind ca prezența lui să se întipărească în conștiința fiecăruia. Fără să le adreseze vreun cuvânt, privirea lui s-a plimbat de la unul la altul, trecând prin ei, ca printr-o fereastră fără geam. În timpul acesta ei făceau ce doreau, asimilându-i inconștient prezența . Încet, cursanții s-au obișnuit atât de mult cu el ca supraveghetor din partea conducerii încât, într-una din zile când a lipsit în mod voit, experimentându-le reacțiile, ei s-au trezit că lipsește ceva din decor și asta a creat un sentiment de nesiguranță în clasă. Și așa s-au derulat primele ore, primul pas era făcut !...
Într-un târziu, când a socotit ca a venit momentul adevărului, și-a susținut și discursul de introducere.
« Măi copii, și-a rostit el formula de bungasit, măi copii, am venit aici să vă învăț câte ceva din vasta mea experiență acumulată. Metoda mea e foarte simplă, fără cursuri și teme pentru acasă. Biblioteca este plină de cărți, așa că nu aveți decât să vă mutați acolo, să mâncați acolo, să dormiți acolo, să trăiți acolo. Pe mine nu mă interesează asta, decât pentru a vă trimite pe-acolo din când în când, așa, ca o admonestare vizând viitoarele voastre mâzgăleli. Eu, Profesorul, vă voi etala spre contemplare ceea ce am creat de-a lungul timpului, urmând ca voi să vă însușiți totul și încercând să vă ridicați mai sus de genunchiul broaștei, condiție ce vă caracterizează acum. Eu sunt cel pe care trebuie voi să-l urmați, să-l aplaudați, să-l admirați fără rezerve. Pe mine și pe cei pe care vi-i voi desemna eu! Deci, să nu aud critici, sau exclamații de dezaprobare dacă nu le-am comandat în prealabil ! Pentru început, eu voi expune și voi veți admira. Atât ! Fără comentarii. Următorul pas, comentarii pertinente, fără atacuri vizând eventuale greșeli pentru simplul motiv că nu permit așa ceva, voi fiind copii care încă nu știți ce vreți. Iar eu nu greșesc niciodată ! Deabia apoi voi permite și mici obraznicii de-ale voastre prin care să mânjiți hârtia, dar să nu vă așteptați la laude ci doar la corectări și muștruluieli. Sper că ați fost atenți și ați înțeles fiecare ce loc ocupăm ! » Și a părăsit imediat clasa zâmbind în sinea lui.
Ei au primit aceste cuvinte, fiecare în felul său, unii neascultand, alții mirați, gândind că poate nici Profesorul nu credea cele spuse, mai ales că se obișnuiseră cu un fel de a fi mai pe picior de egalitate, mai camaraderesc. Pe alții, în schimb, i-a lovit în plin această infatuare, simțindu-se atinși în orgoliul lor de mici aspiranți la cucerirea piscurilor evereste, unii începuseră mai demult cățărarea și încrederea în forțele lor nu putea fi zdruncinată ușor, dar căutau să înțeleagă ce se întâmplă. Mai târziu au înțeles ca acesta era un fel de ultimatum dat de Profesor întru îngenunchierea și menținerea mândriei lor la nivelul podelei.
Mai erau câțiva, cei cu emoții puternice, cei care sperau că filele caietului vor putea să le găzduiască sufletele, acolo fiind locul unde nu puțeau fi atacați. Ei simțeau că pot cuceri înălțimile fără a se cățăra, plutind doar, precum vulturii, solitari în turnurile ce abia își începuseră ridicarea. Pentru aceștia, cuvintele aruncate ca pietrele în obrazul Magdalenei, au răsunat ca o bătaie în dungă a clopotelor... Și au rămas mult timp cu o nedumerire ce i-a coborât și mai mult în ei ascunzându-i lumii, o nedumerire ca o scară cu trepte sculptate în formă de întrebare : « DE CE ? » Câteodată, câteva cuvinte pot marca vieți, cariere, drumuri...
Profesorul își începuse în felul acesta urcușul spre un pupitru de dirijor al destinelor. Ignorandu-i pe cei care nu aveau nici o intenție de a accede spre nemurirea numelui, pe ceilalți cultivându-i cu dibăcie, punctând ici-colo cu câte un sfat, cu câte o observație, s-a făcut remarcat și printre colegii din cancelarie. Și-a câștigat destul de rapid un renume de enciclopedie de buzunar expunându-și teoriile asupra a o grămadă de subiecte, teorii adunate cu grijă de la diferiți interlocutori întâlniți de-a lungul timpului, și păstrate în sertarele minții pentru ocazii ca aceasta de acum. Datorită agilității sale părea că este prezent oriunde era nevoie de un ajutor, așa încât a ajuns să pară un personaj de neînlocuit, o adevărată mană cerească pentru școala aceasta de care încet-încet începea să se audă în lume. Manifestări de tot felul, afișe, revista școlii, numele lui apărea pretutindeni, lăsându-și în umbră confrații.
În tot acest timp cursanții își vedeau de ale lor, dirijați fiind de Profesor, mai din umbră, mai prin observații răutăcioase menite să-i intimideze și să înăbușe în fașă orice manifestare ostilă, pentru a nu periclita un viitor roz ce se întrezărea. Sub masca de boem cu care se înfățișa lor, vrând să pară crescut între ei, aștepta clipa admonestărilor adevărata față, cea a stăpânului. Și clipa venea datorită faptului că, înșelați de zâmbetul oarecum înțelegător al lui, i se plângeau de tratamentele la care erau supuși de alți colegi ai domniei sale. Urmau, bineînțeles luări de poziție în spiritul unei dictaturi mascate iar punerile la punct erau destul de dureroase, persiflările lovind usturător obrajii inocenți. În schimb, realizările lor situate peste medie, tot de el erau înaintate lumii spre citire, așa ca principalele merite tot lui îi reveneau!
S-au scurs zile, luni, ani... Și-a uitat destinul hărăzit prin diplomele luate în tinerețe. Prin pregătirea lui și prin rolul asumat ar fi trebuit să desparta cu toiagul înțelepciunii apele negre ale necunoscutului și să îi conducă prin mâlul neștiinței spre zorii înțelegerii. Ar fi trebuit să fie acel mesager, acel Moise care să le dezvăluie poruncile sacre ale zborului și să-i înfățișeze lumii, pregătiți pentru inălțare. Ar fi trebuit să fie stăpânul brodului care să-i ducă de pe malul întunericului spre cel al luminii. În schimb, și-a dorit să fie el, Profesorul, soarele lor ! Și nu pentru a-i lumina, ci pentru a-i domina, pentru a avea supușii lui, pentru a-i arde dacă așa i-ar fi fost voia. Și-a dorit școala, ca pe un regat, numai al lui...
El, Profesorul, personaj trecând prin istorie spre viitor, mereu prezent în realitatea noastră imediată, s-ar dori a fi o ficțiune. Dar, din păcate nu e așa.


Timișoara

13. aug. 2008