agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-08-23 | |
Aveam să aflu curând că Nae nu terminase surprizele. În drum spre Tortona, ne-am oprit la Verona parcă, unde avea de lăsat niște colete altor români plecați la muncă. Am înghițit-o și pe asta, oricum n-aș fi avut încotro. Am coborât din mașină la insistențele lui Nae, nu înainte însă de a asista la un mic conflict. Înțelesesem că acolo era o fabrică de prelucrare a pielii, unde lucrau foarte mulți români. Nici nu oprise bine Nae mașina, că patronul italian se și înființase la geam, să vadă ce „marfă” i-a adus. Nu de lucrători avea nevoie. Nae îi face semn spre Ligia; patronul, o arătare cu mâini și picioare scurte, nemulțumit, dă din cap a negație. Își rotește ochii prin mașină și, părând că găsise ce căuta, arată spre mine. Nae protestează – No, no! – dându-i câteva explicații într-o italiană de baltă, amestecată cu română. L-a convins greu și acesta, urzicat, a plecat dezamăgit, nu înainte de-a face semn Ligiei să-l urmeze și de a-l gratula pe Nae c-o dedicație: „Va fan cullo!”. L-am întrebat pe Nae ce-nseamnă, dar a refuzat să-mi răspundă, de unde am dedus că era o înjurătură imposibil de rostit până și de el. A șuierat doar printre dinți: „Niște obsedați!”.
Vis-a-vis de fabrică, se afla spațiul de cazare a lucrătorilor veniți de departe – un fel de hangar întunecos, cu camere prin care treceai ca într-un tren, dintr-un vagon în altul. Ne oprim – Nae și cu mine – într-una dintre ele, unde trei bărbați și o femeie jucau cărți. Îmi răsare în minte întrebarea dacă așa s-o fi muncind în Italia. Aflu că urma ca ei să intre în schimbul de noapte. În cameră domnea o dezordine desăvârșită – haine aruncate peste tot, cești cu zaț de cafea întărit, ibrice, chibrituri, țigări, mâncare, cărți de joc, ciorapi desperecheați, tot ce voiai. Femeia îmi face loc pe un scaun; mi-e teamă să-l ating. Până la urmă, mă așez, regretând că n-am învățat arta așezatului pe scaun la un milimetru distanță de acesta. Stau strâmb, într-o rână, incomodată de atmosfera din jur, nerăbdătoare să plec. Unul strigă: - Lola, fă și tu o cafea! - Macao!, se trezește un altul. Al treilea se adresează lui Nae: - Hai, scoate ce-ai adus! - Mai întâi banii!, își apără Nae interesele. - Ce faci, mă, ceri banii înainte, ca la curve? - Curve – necurve, nu desfac nimic până nu văd banii. - Cât ai adus? - Cincizeci de cartușe. Știi cât face asta. Omul scoate un teanc de sub saltea, numără, mai cere unuia câțiva euro, apoi îi întinde lui Nae. - Na! Acesta numără atent și-i pune într-un buzunar pe interior, apoi i se adresează: - Să vină unu` să m-ajute! Ia și ranga! Ies și eu, că și-așa mă sufocam. Românul italienizat mă privește strâmb, Nae îi face semn discret, ceva gen: „Las-o, că-i inofensivă!”. Îi văd desfăcând podeaua mașinii, cu mișcări experte, se observa că nu erau la prima „tentativă”. Nae scoate, iar celălalt numără cartușe albe și roșii de „Marlboro”. - Pe-aici sunt foarte scumpe, îmi explică. - Cât de scumpe? - Triplu față de cât sunt la noi. Calculez mental, amintindu-mi câți bani a primit Nae pentru cele cincizeci de cartușe și aflu că el le vindea numai dublu. Asta da afacere! Mă gândesc la mine, cum mi-am ascuns în poșetă trei pachete de țigări cumpărate din țară, să am în primele zile, și-am tremurat și pentru alea la controlul vamal. Știam că nu e voie să le trecem granița. Nae, în schimb, n-a avut niciun stres. Presupun că face asta la fiecare cursă. Eh, banul se câștigă muncind! După zdrobeala cu țigările, ne întoarcem să ne terminăm cafeaua. Dau să-l înduplec pe Nae: „Nu plecăm?” Îmi taie elanul, anunțându-mă că trebuie s-o așteptăm pe Ligia. Mă înfior la gândul că am putea să mai facem vreo două opriri, necesare Ligiei să-i poată plăti lui Nae cursa. Îmi vine să scot o sută cincizeci de euro, să i-o plătesc eu, dacă aș ști că se mulțumește cu asta. Mă tem însă că nu ar ajuta la nimic; calic cum e, ar lua și banii, ar și folosi-o. Reîntoarsă în cameră, o simt pe Lola studiindu-mă fără jenă. Apoi, cu jumătate de gură, parcă nevenindu-i să creadă, mă interoghează: - Și tu ai venit la muncă? - Nu, răspund timid. Nae completeaza: „Doamna e la plimbare”. - A! Ce fel de plimbare? - Am... venit să văd pe cineva. - Tu n-ai nevoie de bani?, îmi aruncă de sus. Sau ți-i dă „cineva”? - Ba da, am nevoie, dar mi-i câștig în țară. - Aha! Și ce faci ca să-i câștigi? - Sunt translator și profesor de limbi străine. Făcând o față lungă, se uită la Nae pentru confirmare; acesta dă scurt din cap, fără vorbe. - O! Păi atunci, dacă ești profesoară de limbi, nu mă îndoiesc că ai un câștig bun acolo în țară. Cu asta se câștigă bine peste tot, îmi aruncă răutăcioasă. Mă prefac a nu fi priceput ironia (ce spun „ironie”?, grosolănia) și zâmbesc, trântind pe masă ceașca de cafea aproape neatinsă: - Mulțumesc! - Nu ți-a plăcut? Nu-i mai răspund. Mă rog în gând să am puterea de a nu judeca, atâta timp cât nu știu ce e în sufletul ei, ce viață duce, în parte lesne de observat. Spală, calcă, face mâncare la trei bărbați – un amant, un frate și un văr, noaptea se duce la muncă; și-o fi lăsat și vreun copil prin țară... Singurele distracții – băutul cafelei, fumatul și jocul de macao. Îi studiez mâinile: muncite, grosolane, noduroase (Nae zicea că se lucrează greu nenorocita aia de piele, d-aia românii sunt căutați – că sunt și pricepuți și harnici. Și nu fac nazuri, lucrează pe doi lei, pe care de multe ori îi văd la sfântu-așteaptă). Pe lângă mâinile Lolei, ale mele – altfel normale – par niște mâini de păpușică dintr-o vitrină de lux. Îi înțeleg furia. Ce nu înțeleg e de ce, după ce că are mâini atat de urâte, și-a mai pus și câte două inele de prost gust pe fiecare deget. Și două lanțuri groase la gât. Chit că e îmbrăcată ca o bucătăreasă. Decât să-i stârnesc în continuare furia, mai bine plec. Îi spun lui Nae din mers: „Te aștept la mașină”, dau „bună seara” fără să-i privesc și ies. Lola aleargă după mine și mă strigă: „Doamna profesoară! Doamna profesoară!”. Nu-i răspund, convinsă că își bate joc. Mă ajunge din urmă, îmi înhață umărul cu lopata ei dreaptă și mă întoarce spre ea. Constat cu uimire că are lacrimi în ochi. - Doamna profesoară, iertați-mă! N-am vrut să vă jignesc; sau, mă rog, am vrut, dar îmi pare rău. O ducem greu pe-aici, câștigăm ceva, dar numai noi știm câte îndurăm. Nu ne place să vedem femei elegante, curate și care-și pot câștiga traiul fără să se umilească. Vă invidiez! Dar ați fost bună și nu mi-ați răspuns la măgării. E ușor să fii bun când ești fericit... Hm... iată cât de relativă e noțiunea de fericire. Pentru biata Lola, fericirea înseamnă să fii elegantă, curată și să-ți poți câștiga traiul fără să te umilești. Un student îmi spusese odată că pentru el fericirea înseamnă să-și poată cumpăra o pereche de blugi. Îi întorc spatele Lolei, intru în mașină și îi trântesc portiera în nas. O deschide, hotărâtă să nu-mi dea pace. Își scoate cel mai gros inel de pe deget și mi-l pune în plamă. - Să-mi repar greșeala! Fac un semn de neacceptare din cap, dar insistă, îmi strânge pumnul peste inel. Ce s-o înveți că greșelile nu se repară cu aur? Pleacă fericită, zicându-și probabil că eu ar trebui s-o invidiez acum, de vreme ce ea și-a permis să ofere. Foarte bine. Măcar de-ar ajuta-o! Îi întind inelul Ligiei, care tocmai se urcase în spate, smotocită toată și cu un zâmbet tâmp pe figură. Þinea în mână cincizeci de euro, pe care a avut grijă să-i depună pe bord. Privește uimită inelul și mă întreabă de ce. - De-aia! Că nu-mi trebuie. - Mersi! - Dacă nu-ți place, poți să-l arunci. - Aaaa, nu, o să-l vând, să mai scot un ban. Să nu-i spuneți lui Nae că mi l-ați dat! Nu-i spun, toanto! De ce crezi că ți l-am dat în lipsa lui? - Ascunde-l! Vezi că vine! Ocupându-și locul, Nae privește cei cincizeci de euro și se întoarce spre Ligia: - Atât ai fost în stare? - Hai, măi Nae, știi și tu cât sunt ăștia de zgârciți. Lasă că mai fac rost, ce atâta grabă? - La drum!, mai zice Nae, lăsându-mă cu întrebarea: „Doamne, la care drum? Câte-mi va fi dat să mai văd până la destinație?” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate